Literatură franceză

După categorie
Istoria literaturii franceze
Medievală
Jean-Paul Sartre ([ʒɑ̃ pol saʁ.tʁ(ə)], pe numele Secolul XVI - Secolul XVII
Secolul XVIII - Secolul XIX
complet Jean-Paul Charles Aymard Sartre; n. 21 Secolul XX - Contemporană
iunie 1905, Paris – d. 15 aprilie 1980, Paris) a fost un
Scriitori francezi
filozof francez, reprezentant al existențialismului, scriitor,
jurnalist și militant social. A influențat profund generația Listă cronologică
Scriitori după categorie
care i-a urmat, în special tineretul din perioada de după Romancieri - Dramaturgi
cel de-al Doilea Război Mondial, nu doar prin filozofia și Poeți - Eseiști
opera sa literară, ci mai ales ca intelectual angajat. Scriitori de povestiri scurte
Diversele sale angajamente sociale sunt inseparabile de Scriitori de literatură SF
Scriitori de literatură fantastică
gândirea sa filozofică. În anul 1964 i s-a acordat Premiul
Nobel pentru Literatură, dar acesta a refuzat. Portal Franța
Portal Literatură

Viața[modificare | modificare sursă]
Jean-Paul Sartre se naște la Paris pe 21 iunie 1905. Este crescut de mamă (tatăl
său moare în 1906, pe când el avea doar un an) și de bunicul matern, într-o familie
de burghezi înstăriți care îi oferă o educație conservatoare (v. Les Mots). În 1916
mama sa se recăsătorește și familia trebuie să se mute. Intră la liceul La Rochelle.
Între 1924 și 1929 studiază la École Normale Supérieure din Paris, cu accentul
pe psihologie, sociologie și filozofie, fiind influențat de opera lui Henri Bergson, Essai
sur les données immédiates de la conscience; se va adăuga mai apoi interesul
fundamental pentru intenționalitatea husserliană și ontologia lui Heidegger.
Tinerețea și maturitatea[modificare | modificare sursă]
O cunoaște pe cea care-i va fi alături întreaga viață, Simone de Beauvoir; relațiile lor
(despărțite dialectic în „necesare și contingente”) fiind caracterizate de o libertate
reciprocă a implicării, pe care amândoi o asumă plenar. Până la izbucnirea celui de
al doilea război mondial, Sartre predă filozofia la diferite licee din Le
Havre, Laon și Paris, cu o întrerupere în 1933-1934, când are o bursă de studii
la Berlin, unde audiază prelegerile lui Edmund Husserl și o seamă de cursuri ale
lui Martin Heidegger, a cărui principală operă, Sein und Zeit, îi va inspira interpretări
multiple asupra problematicii ființei; ambii filozofi erau, pe atunci, puțin cunoscuți
în Franța. Prima sa operă literară, La Nausée (Greața) cuprinzând deja în germene
ideile sale filosofice de mai târziu, în special cea a contingenței radicale a existenței,
apare în 1938. În 1940, concentrat, ia parte la așa-numitul „război ciudat”; după
deschiderea ostilităților este luat prizonier de germani, dar eliberat din stalag un an
mai târziu. La Paris participă la câteva grupuri intelectuale de rezistență împotriva
ocupației germane (grupul „Socialisme et liberté” care scotea revista cu același
nume), activitate care a rămas necunoscută Gestapo-ului și autorităților de ocupație,
astfel că reușește să monteze în acei ani piesa de teatru Les
Mouches (Muștele, 1943), cu o tematică antiautoritară. Câțiva — Vladimir
Jankélévitch, printre ei — aveau să-i reproșeze mai târziu, cu toate acestea, o „lipsă
de angajare politică” în acei ani ai ocupației. În 1943, publică cea mai importantă
operă a sa, care a pus bazele existențialismului în Franța, L'Être et le Néant (Ființa
și neantul).
Afirmarea[modificare | modificare sursă]
În 1945, Sartre inițiază apariția revistei literare și politice Les Temps Modernes,
redactând manifestul-program împreună cu prietenul său Maurice Merleau-Ponty. În
1946 ține la Sorbona o celebră conferință intitulată „Existențialismul este un
umanism” (vezi "Legături externe"), în care expune filozofia și morala existențialistă,
punând capăt unor speculații naive asupra acestei doctrine filozofice. În acei ani
Sartre înclină tot mai mult către o ideologie de stânga sau de inspirație marxistă și
manifestă - cu deosebire în 1951-54 - o simpatie față de comunism ca societate
alternativă, și față de Uniunea Sovietică, simpatie care-l îndepărtează mai apoi de o
seamă de prieteni, precum André Gide, Albert Camus, André Malraux. După
reprimarea violentă de către armata sovietică a revoltei anti-comuniste
din Ungaria (1956), reacția imediată a lui Sartre a fost de condamnare a represiunii;
se îndepărtează de partidul comunist francez; continuă să facă vizite private
în Uniunea Sovietică, China comunistă și Cuba lui Fidel Castro. Abia după
înăbușirea „Socialismului cu față umană” din Cehoslovacia de către forțele Tratatului
de la Varșovia în 1968, Sartre se distanțează total, printr-o condamnare fermă și
definitivă, de așa-numitul „socialism real”, rămânând doar un militant de stânga, un
intelectual împotrivindu-se discursului autorității. În timpul războiului din Algeria este
hotărât de partea F.L.N.-ului; ca represalii, armata clandestină O.A.S. pune la cale
un atentat cu bombă, aruncându-i în aer locuința pe 7 ianuarie 1952. Din pricina
luărilor sale de poziție, așa cum arată documentele epocii, Sartre este sub
supravegherea serviciilor secrete franceze vreme de ani de zile, având pe urmele
sale zeci de agenți, i se violează corespondența și îi sunt ascultate convorbirile
telefonice. În 1964 refuză Premiul Nobel pentru literatură, căci „nici un om nu merită
să fie consacrat din timpul vieții”, gest care provoacă scandal. Acceptă în schimb
președinția Tribunalului Internațional, curte simbolică inițiată de filozoful și militantul
englez Bertrand Russel pentru condamnarea războiului din Vietnam. Susține
mișcarea studențească de protest din vara anului 1968, recunoscându-i importanța
politică și morală. Sănătatea i se degradează rapid în acei ani. Uzat de o
supraactivitate literară și politică, de consumul de tutun, alcool sau amfetamine
(după propria-i mărturisire, ajunsese la un tub de 20 de pastile pe zi, pentru a putea
să scrie în ritmul propus), într-o zi își pierde cunoștința. Este nevoit apoi să-și
diminueze orele și ritmul de muncă. Vederea îi slăbește tot mai mult, iar în plimbările
sale nu mai poate face mai mult de un kilometru pe zi.
Anii din urmă[modificare | modificare sursă]

Mormântul lui Jean-Paul Satre și al lui Simone de Beauvoir, Cimitirul Montparnasse, Paris

În toamna lui 1973 devine fondatorul și conducătorul cotidianului de

stânga Libération, dar sănătatea șubredă îi limitează activitatea; în special scăderea
progresivă a acuității vizuale până aproape de orbire îl împiedică să mai scrie și îl
constrânge să-și angajeze un secretar particular. Jean-Paul Sartre moare în 15
aprilie 1980 la spitalul Broussais din Paris, în vârstă de 74 de ani, în urma unei
embolii pulmonare. Știrea morții sale provoacă o vie emoție în întreaga lume. Zeci de
mii de oameni, veniți de pe toate meridianele, vor însoți cortegiul funerar până la
cimitirul Montparnasse din Paris pentru a-i aduce ultimul omagiu. A rămas faimoasă
remarca unui tânăr către tatăl său la sfârșitul acelei zile: „Am fost la manifestația
împotriva morții lui Sartre”. Considerat „filozoful libertății”, zeci de volume, monografii
și studii apar în fiecare an în întreaga lume despre ideile, opera și viața sa.

Premiul Nobel[modificare | modificare sursă]

Domnule Secretar,
După anumite informații de care am luat cunoștință astăzi, aș avea anul
acesta unele șanse să obțin premiul Nobel. Deși ar fi prezumțios să mă
pronunț asupra unui vot înainte ca el să aibă loc, îmi iau libertatea de a vă
scrie pentru a risipi sau a evita o neînțelegere. Vă asigur mai întâi, Domnule
secretar, de profunda mea stimă pentru academia suedeză și premiul cu care
ea a onorat atâția scriitori. Cu toate acestea, din niște motive care îmi aparțin
și din altele care sunt mai obiective, doresc să nu figurez pe lista laureaților
posibili, și nu pot și nici nu vreau, nici în 1964, nici mai târziu, să accept
această distincție onorifică.
Vă rog, Domnule secretar, să acceptați scuzele mele și să credeți în înalta
considerație pe care v-o port,
J.-P. Sartre
Scrisoarea nu e însă deschisă decât după ce votul are loc; pe 22
octombrie 1964, un membru al Academiei anunță oficial: „Premiul
Nobel din acest an a fost atribuit scriitorului francez Jean-Paul Sartre
pentru opera sa care, prin spiritul de libertate și prin căutarea
adevărului pe care le reprezintă, a exercitat o vastă influență asupra
epocii noastre.”
Sartre e deci nevoit să scrie încă o epistolă Academiei, subliniind
refuzul. Un extras semnificativ:
Motivele personale sunt următoarele: refuzul meu nu e un act improvizat. Am
refuzat întotdeauna distincțiile oficiale. După război, în 1945, când mi s-a
propus legiunea de onoare, am refuzat deși aveam prieteni care erau în
guvern. La fel, n-am dorit niciodată să intru în Collège de France așa cum mi-
au sugerat unii dintre prietenii mei. (...) Nu e același lucru dacă semnez Jean-
Paul Sartre sau dacă semnez Jean-Paul Sartre laureat al premiului Nobel. (...)
Un scriitor trebuie să refuze să se lase transformat în instituție, chiar dacă
acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum.

Opera[modificare | modificare sursă]
Filozofie[modificare | modificare sursă]
 L'Imagination (Imaginația) 1936
 La Transcendence de l'Ego. Esquisse d'une description
phénoménologique (Transcendența egoului. Schiță pentru o
descriere fenomenologică), 1936
 Esquisse d'une théorie des émotions (Schiță pentru o teorie a
emoțiilor), 1939
 L'Imaginaire. Psychologie phénomologique de
l'imagination (Imaginarul. Psihologie fenomenologică a
imaginației) 1940
 L'Etre et le Neant. Essai d'ontologie phenomenologique (Ființa
și neantul) 1943
 L'existentialisme est un humanisme (Existențialismul este un
umanism), conferință publică, 1946)
 Critique de la raison dialectique. Precedé de Question de
methode (Critica rațiunii dialectice, 1960)
 Cahiers pour une morale (Caiete pentru o morală), postum,
publicat în 1983
 Situations philosophiques (Situații filosofice), 1990
 Verité et existence (Adevăr și existență), 1990.
Romane și nuvele[modificare | modificare sursă]
 La Nausée (Greața), 1938
 Le Mur (Zidul) (Le Mur; La
Chambre; Érostrate; Intimité; L'Enfance d'un chef), 1939
 L'Enfance d'un chef (Copilăria unui șef), 2003
 Les Chemins de la liberté (Drumurile libertății): vol.I, L'Âge de
raison (Vârsta rațiunii), 1945; vol.II, Le
Sursis (Amânarea), 1945; vol.III, La Mort dans l'âme (Cu
moartea în suflet), 1949
 Écrits de jeunesse (Scrieri de tinerețe), 1990
Teatru[modificare | modificare sursă]
 Muștele (Les Mouches), 1943
 Cu ușile închise (Huis clos), 1945
 Morți fără îngropăciune (Morts sans sépulture) 1947
 Târfa cu respect (La Putain respectueuse) 1947
 Mâinile murdare (Les Mains sales) 1948
 Diavolul și bunul dumnezeu (Le Diable et le Bon Dieu) 1951
 Nekrassov, 1956
 Sechestratul din Altona (Les Séquestrés d'Altona), 1960
 Les Troyennes (adaptare după Euripide), 1966
Critică[modificare | modificare sursă]
 Baudelaire, 1947
 Saint-Genet, comédien et martyr (Sfântul Genet, comediant și
martir) 1952
 Qu'est-ce que la littérature? (Ce este literatura?), 1964
 L'Idiot de la famille (Idiotul familiei), monografie Flaubert, vol.
I, 1971; vol. II, 1972
 Un théâtre de situation (Un teatru de situație) 1973
 Critiques littéraires (Cronici literare) 1975
 Mallarmé, 1984
Eseuri[modificare | modificare sursă]
 Situations (Situații), 1947-1976
o vol. I, Essais critiques, 1948
o vol. II, Littérature et engagement, 1948
o vol. III. Lendemains de guerre, 1949
o vol. IV, Portraits, 1964
o vol. V, Colonialisme et néo-colonialisme, 1964
o vol. VI, Problèmes du marxisme, 1, 1964
o vol. VII, Problèmes du marxisme, 2, 1965
o vol. VIII, Autour de '68, 1972
o vol. IX, Mélanges, 1972
o vol. X, Politique et autobiographie, 1976
 Plaidoyer pour les intellectuels, 1972
Eseuri politice[modificare | modificare sursă]
 L'Affaire Henri Martin. Textes commentés par Jean-Paul
Sartre (Afacerea Henri Martin. Texte comentate de Jean-Paul
Sartre), 1953
 Entretiens sur la politique, Gérard Rosenthal, David Rousset et
Jean-Paul Sartre (Convorbiri despre politică), 1949
 Réflexions sur la question juive (Reflecții despre chestiunea
evreiască), 1954 (prima ediție, 1946)
 On a raison de se révolter. Discussions entre Philippe Gavi,
Jean-Paul Sartre et Pierre Victor (Avem dreptate să ne
revoltăm), 1974
Autobiografii, memorii,
corespondență[modificare | modificare sursă]
 Les Mots (Cuvintele), 1964
 Carnets de la drôle de guerre (Carnete dintr-un război
ciudat), 1983
 La Reine Albemarle ou le dernier touriste (Regina Albemarle
sau ultimul turist), 1991
 Lettres au Castor et à quelques autres (Scrisori către Castor și
către alte câteva), 1983
Scenarii[modificare | modificare sursă]
 Vrăjitoarele din Salem (1957)
 Freud, passions secrètes (Freud, pasiuni secrete),1960, film
documentar în regia lui John Huston;
 L'Engrenage (Mecanismul), 1996
 Le Scénario Freud (Scenariul Freud), 1984
 Les Jeux sont faits (Jocurile sunt făcute), 1996 (prima
ediție, 1947)
Prefețe, alte contribuții[modificare | modificare sursă]
 Nathalie Sarraute, Portrait d'un inconnu, 1956
 Frantz Fanon, Les Damnés de la terre, 1961
 Stéphane Mallarmé, Poésies, 1966
 Albert Memmi, Portrait du colonisé précédé du Portrait du
colonisateur, 1985
 Georges Michel, La Promenade du dimanche, 1967
 Antonin Liehm, Trois générations, 1970
 André Puig, L'Inachevé, 1970
 Gisèle Halimi, Le Procès de Burgos, 1971