André Gide

93 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
scriitor, umanist și eseist francez, laureat al premiului Nobel
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau
inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a
afirmațiilor pe care le conține.

André Gide 

André Gide în 1920

Date personale

Nume la naștere André Paul Guillaume Gide 

Născut 22 noiembrie 1869[1][2][5][6] 
Paris, Al Doilea Imperiu Francez[7]
[8]
 

Decedat 19 februarie 1951 (81 de ani)[1][2][5]

[6]
 
Paris, A Patra Republică
Franceză[9] 

Înmormântat cimetière de Cuverville[*][10] 

Părinți Paul Gide și Juliette Rondeaux

Căsătorit cu Madeleine Rondeaux

Copii Catherine Gide[*] 

Naționalitate franceză 

Cetățenie  Franța 

Ocupație romancier, eseist

 Limbi limba franceză[2]  

Pregătire Youra Guller  

Activitatea literară

Activ ca scriitor 1891-1950

Mișcare/curent
Simbolism, Modernism
literar

Specie literară roman, eseu

Operă de debut Les Cahiers d’André Walter (1891)

Opere
Imoralistul
semnificative

Influențe[ascunde]

Henry Fielding, Goethe, Hugo, Dostoevsky, Stéphane

Mallarmé, Nietzsche, Joris-Karl Huysmans, Wilde,
Rabindranath Tagore, Roger Martin du Gard

A influențat pe[ascunde]

Rainer Maria Rilke, Jacques Rivière, Andre Malraux, Brian

O'Nolan, Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Yukio Mishima,
Roland Barthes

Note

Premii Premiul Nobel pentru literatură[3][4]

medalia Goethe a orașului
Frankfurt[*]
Goethe-Medaille für Kunst und
Wissenschaft[*]  

Premiul Nobel pentru Literatură, 1947

Semnătură

Prezență online

Internet Movie Database

Modifică date / text 

André (Paul Guillame) Gide (n. 22 noiembrie 1869, Paris - d. 19

februarie 1951, Paris) a fost un scriitor, umanist și eseist francez, laureat al premiului
Nobel pentru literatură în anul 1947.

Motivația Juriului Nobel[modificare | modificare sursă]

„ pentru scrierile sale pline de înțelegere și semnificative din punct de vedere artistic,
în care problemele și condiția omului au fost înfățișate cu o cutezătoare dragoste de
adevăr și o subtilă intuiție psihologică”[11].

Tinerețea și rădăcinile sale[modificare | modificare sursă]

Gide a fost unicul fiu al lui Paul Gide și al soției sale, Juliette Rondeaux. Tatăl său se
trăgea dintr-o familie de hughenoți din sudul Franței, mama sa, de
ascendență normandă, chiar dacă crescuse și fusese educată în religia protestantă,
aparținea unei familii Romano-catolice, stabilită la Rouen. Când Gide a împlinit 8 ani
a fost trimis la Școala Alsaciană din Paris, dar educația sa a fost întreruptă de
atacuri de natură nevrotică. După moartea prematură a tatălui său în 1880, mama sa
a preluat frâiele educației sale, a fost dat pe mâna unei guvernante indiferente și a
unor institutori. În perioada cât a locuit în Rouen Gide s-a atașat puternic de
verișoara sa, Madeleine Rondeaux.
Gide s-a întors la Școala Alsaciană pentru a-și pregăti examenul de bacalaureat, și
după ce l-a trecut în 1889, și-a dedicat viața scrisului, muzicii și călătoriilor. Prima sa
operă a fost un studio al unei tinereți neliniștite intitulat Les Cahiers d’André
Walter (1891) (Caietele lui André Walter). Scris la persoana întâi, ca majoritatea
operelor sale de mai târziu, ea împrumută elementele confesiunii, cea care avea să-i
aducă lui Gide faima care l-a consacrat.

Perioada simbolistă[modificare | modificare sursă]

În anul 1891 un coleg de școală, scriitorul Pierre Louÿs, l-a introdus în cercul După-
Amiezelor de Marți, patronat de poetul simbolist Stéphane Mallarmé iar pentru o
vreme opera sa a fost influențată de ideile curentului simbolist. Operele sale Traité
de Narcisse (1891) (Narcis), Le Voyage d’Urien (1893) (Călătoria lui Urien), și La
Tentative amoureuse (1893) (Tentativa dragostei) aparțin toate acestei perioade. În
1893 Gide întreprinde prima sa călătorie în Africa, sperând că va scăpa astfel de
restricțiile impuse de o severă educație protestantă. Contactul său cu lumea arabă l-
a ajutat să se elibereze de convențiile sexuale și culturale ale epocii victoriene,
recunoscută pentru puritanismul său excesiv. A rezultat o revoltă in statu nascendo
împotriva propriilor înclinații homosexuale, existente la modul latent.
Poemul în proză Roadele pământului (1897) reflectă eliberarea sa din angoasele
păcatului și acceptarea propriilor impulsuri, indiferent cât de neconvenționale ar fi
fost acestea. Cu toate acestea, după întoarcerea la Paris, relaxarea aceasta s-a
pierdut total, căci scriitorul s-a întors în saloanele pariziene, extrem de "înțepate". Va
satiriza acest mediu în povestirea Paludes (Mlaștini) (1894) - o minunată parabolă a
animalelor, care, deoarece locuiesc în peșteri întunecate sfârșesc prin a-și pierde
vederea și a orbi. În 1894 Gide s-a reîntors în Africa de Nord unde a întâlnit cuplul
format din Oscar Wilde și Lord Alfred Douglas, care l-au încurajat să-și recunoască
homosexualitatea ascunsă cu mare grijă. A fost rechemat în țară din pricina bolii
mamei sale; aceasta a murit în luna mai 1895. În luna octombrie 1895 Gide s-a
căsătorit cu vara sa, Madeleine, care anterior îi refuzase cererea în căsătorie. În
1896 a fost ales primar al comunei La Roque - era în acel timp, la doar 27 de ani, cel
mai tânăr primar francez. Deși și-a luat misiunea în serios a reușit să
termine Fructele pământului în 1897 și nu a avut prea mare succes, deși după cel
de-al Doilea Război Mondial a fost considerat cel mai influent dintre textele autorului.
Se pare că generația de cititori se schimbase iar modul de valorizare a textului era
diferit.

Anii de maturitate[modificare | modificare sursă]

Cu Prométhée mal enchaîné (1899) (Prometeu rău înlănțuit), Gide se întoarce la
stilul său satiric din Călătoria lui Urien și Mlaștini, care constituie ultima încercare de
a descoperi valorile individuale. Operele scrise în această perioadă fac parte din
zona cea mai bogată în sensuri a creației sale. L'Immoraliste (1902) (Imoralistul), La
Porte étroite (1909)(Poarta îngustă) și La Symphonie pastorale (1919) (Simfonia
pastorală) reflectă încercarea lui Gide de obține armonia în familia sa și de studiere
a relațiilor interumane. Ele marchează și un pas semnificativ în privința interesului
pentru problemtica psihologică. Imoralistul și Poarta îngustă au fost scrise sub forma
unor proze, cărora Gide le dă numele de "récit" adică în aparență povestiri de o
simplitate studiată dar foarte ironice în care un narator la persoana întâi revelează
ambiguitățile morale înnăscute ale vieții cu ajutorul unor amintiri. În aceste opera
Gide realizează niște capodopere ale construcției clasice și folosește un stil pur,
foarte simplu. În viața sa în această perioadă Gide trece printr-o perioadă de
angoasă și de adânci suferințe sufletești.
Deși dragostea pentru Madeleine i-a oferit ceea ce el numea "orientarea sa mistică",
s-a descoperit a fi incapabil de a avea o relație apropiată și permanentă cu aceasta,
de a-și reconcilia dragostea cu setea lui permanentă de libertate și cu pornirile sale
interioare sau cu setea sa insațiabilă de experiențe noi. Les Caves du Vatican (1914)
(Pivnițele Vaticanului) marchează tranziția la a doua fază a carierei lui Gide. El a
numit acest text o șotie, prin care desemna o operă satirică ale cărei personaje cam
nebunatice sunt tratate în maniera unei farse în interiorul unei structuri narative
absolute neconvenționale. Aceasta a fost de altfel prima sa operă cu
caracter anticlerical.

Criticul literar și eseistul[modificare | modificare sursă]

La începutul anilor 1900 Gide a început să fie cunoscut și în calitatea sa de critic
literar și de eseist și în 1908 s-a aflat printre oamenii de cultură care au fondat
faimoasa revistă literară La Nouvelle Revue Française, cea care a dat contur și
personalitate literaturii franceze până la declanșarea Primului Război Mondial. În
jurul revistei s-a creat o adevărată emulație și a apărut și editura N.R.F., care publica
literatură franceză contemporană și care avea să se transforme în prestigioasa
editură Gallimard. În timpul războiului, Gide a lucrat la Paris, inițial pentru Crucea
Roșie, apoi într-o casă de convalescență pentru soldați, iar apoi a adăpostit în casa
sa refugiați de război. În 1916 s-a reîntors la Cuverville, casa sa după căsătorie și s-
a reapucat de scris. Războiul i-a amplificat dramele interioare și în 1916 începuse
deja să scrie un al doilea Jurnal (publicat in 1916 sub titlul Numquid et tu?) în care a
înregistrat căutarea sa permanentă a lui Dumnezeu. În final, incapabil să iasă din
această dilemă, exprimată prin declarația "Catolicismul este
inadmisibil, protestantismul este intolerabil, dar cu toate acestea mă
simt creștin până în măduva oaselor"), s-a hotărât să-și construiască o etică proprie,
prin care să transforme simțul vinovăției în Eul său cel mai profund. Acum, din
dorința de rupe orice legătură de trecut, și-a început autobiografia intitulată, Si le
grain ne meurt (1926) (Dacă totul moare), o narațiune a propriei sale vieți, din
copilărie până în epoca acestei maturități creatoare. În 1918 amiciția cu tânărul Marc
Allégret a produs cea mai serioasă criză din căsnicia sa, în care soția sa într-un atac
de gelozie a distrus cea mai dragă posesiune a lui Gide, scrisorile trimise ei în
perioada lor de corespondență îndrăgostită.

După război[modificare | modificare sursă]

După război tumultul său sufletesc s-a mai liniștit și scriitorul a început să capete
figura liniștită din pozele realizate la bătrânețe. A luat decizia să-și admită diferența
și a scris în 1918 Corydon (un dialog Socratic în apărarea homosexualității, anunțat
încă din autobiografia sa). Publicarea lui Corydon în 1924 a fost dezastruoasă iar
Gide a fost atacat chiar și de cei mai apropiați dintre prietenii săi. Gide a scris în
această epocă singurul său roman recunoscut ca atare de scriitor, Les Faux-
Monnayeurs (1926) (Falsificatorii de bani). El înțelegea prin asta că prin scop,
dimensiuni și intenții narațiunea aceasta era diferită de celebrele sale șotii. E o
construcție complexă și intricată în care rudele sau profesorii unui grup de
adolescenți exercită atitudini corupătoare, atât în săli de clase cât și în exteriorul
lor. Falsificatorii de bani reia toate temele preferate ale lui Gide printr-o progresie de
scene, prin care acesta dorea să exprime structura fracturată a unei zile reale.
În 1925 Gide călătorește din nou în coloniile franceze din Africa ecuatorială. La
întoarcere va publica Voyage au Congo (1927) (Călătorie în Congo), în care critic
dur politica Franței coloniale. Gide se implică activ în politică iar umanismul său se
manifestă prin aceste luări de poziție în favoarea celor obidiți. Pentru un timp va
crede și în comunism, în 1936 va vizita Uniunea Sovietică, și, deși se declară inițial
încântat de cele văzute va reveni asupra impresiilor inițiale în alte două cărți, în care
își exprima deziluzia față de stalinism, și anume în volumele Retour de
l'U.R.S.S. (1936) (Întoarcerea din URSS) și Retouches à mon retour de
l'U.R.S.S. (1937) (Post-scriptum la Intoarcerea din U.R.S.S.).

Opera de senectute[modificare | modificare sursă]

În 1938 soția lui Gide, Madeleine, a murit. După o lungă perioadă de separare, boala
ei îi reduce împreună. Pentru scriitor ea fost marea sa dragoste. Odată cu izbucnirea
celui de-al Doilea Război Mondial, Gide a început să aprecieze valorile tradiționale și
să aprecieze trecutul. Din 1942 și până la sfârșitul războiului Gide va locui în Africa.
Aici scrie piesa de teatru Tezeu, a cărei intrigă simbolizează chiar această întoarcere
a lui Gide către trecut, căci Tezeu se poate reîntoarce la Ariadna doar pentru că este
agățat de firul subțire al tradiției. În iunie 1947 Gide a obținut primul său titlu onorific,
cel de doctor în litere la Universitatea din Oxford. În același an, în luna noiembrie, i
se acordă Premiul Nobel pentru Literatură. În 1950 va publica ultimul volum
din Jurnal, o înregistrare a vieții sale din 1889 și până la vârsta de 80 de ani. Jurnalul
acesta, cu peste un million de cuvinte este o narațiune în care a înregistrat
experiențe, impresii și crize morale, pe o perioadă care depășește 60 de ani și
constituie un document de o bogăție sufletească extraordinară. După publicarea sa
Gide a renunțat complet la scris.

Clasic al literaturii universale[modificare | modificare sursă]

Gide a militat pentru cunoașterea de sine și sinceritate iar această credință a fost
îmbogățită de umanismul său și de apelul continuu la toleranță pe care l-a susținut
prin intermediul întregii sale opere. Deși a fost o figură literară nu lipsită de
controverse în plan biografic, Gide a fost considerat un spirit revoluționar, care a
sprijinit deschis calea libertății individuale și a sfidat principiile moralității înguste,
mic burgheze.
Literatură franceză
Încă înainte de moartea sa a fost recunoscut în După categorie
unanimitate drept un umanist și un moralist în
Istoria literaturii franceze
descendența vechii tradiții a moraliștilor francezi din
secolul al XVII-lea. Caracterul nobil și puritatea și Medievală
Secolul XVI - Secolul XVII
înălțimea stilului său i-au asigurat un loc în Panteonul Secolul XVIII - Secolul XIX
literaturii franceze, dar și universale din toate timpurile. Secolul XX - Contemporană
Scriitori francezi
Antologii[modificare | modificare sursă] Listă cronologică
Scriitori după categorie
 Oeuvres complètes, 15 volume (1932-39; index, Romancieri - Dramaturgi
Poeți - Eseiști
1954) Scriitori de povestiri scurte
 Romans, récits et soties, oeuvres lyriques (Romane, Scriitori de literatură SF
povestiri și șotii, opere lirice) (1958) Scriitori de literatură fantastică
 Théâtre (Teatru) (1947) Portal Franța
Portal Literatură
Volume publicate[modificare | modificare sursă]
 Les Cahiers d'André Walter (Caietele lui André Walter) (1891)
 Le Traité du Narcisse (Tratatul lui Narcis) (1891)
 Les Poésies d'André Walter (Poeziile lui André Walter) (1892)
 La Tentative amoureuse (Tentativa amoroasă) (1893)
 Le Voyage d'Urien (Voiajul lui Urien) (1893)
 Les Nourritures terrestres (Fructele pământului) (1897)
 El Hadj (1899)
 Amyntas (1906)
 Le Retour de l'enfant prodigue (Întoarcerea fiului risipitor) (1907)
 Les Nouvelles Nourritures (Noile fructe ale pământului) (1935)

Povestiri, fabule[modificare | modificare sursă]

 Paludes (Mlaștini) (1895)
 Le Prométhée mal enchaîné (Prometeu rău înlănțuit) (1895)
 L'Immoraliste (Imoralistul) (1902)
 La Porte étroite (Poarta îngustă) (1905)
 Isabelle (1911)
 Les Caves du Vatican (Pivnițele Vaticanului) (1914)
 La Symphonie pastorale (Simfonia pastorală) (1919)
 L'École des femmes (Școala femeilor) (1929)
 Robert (1929)
 Geneviève (1936)
 Thésée (Tezeu) (1946)

Romane[modificare | modificare sursă]
 Les Faux-monnayeurs (Falsificatorii de bani) (1926)

Drame[modificare | modificare sursă]
 Philoctète (Filoctet) (1899)
 Le Roi Candaule (Regele Candaules) (1901)
 Saül (1903)
 Bethsabé (Batșeba) (1912)
 Œdipe ("Oedip" în "Două legende: Oedip și Tezeu") (1931)
 Perséphone (1934)
 Le Treizième arbre (1935)
 Robert, ou l'intérêt général (Robert sau interesul general) (1944-45)
 Le Retour (1946)
 Les Caves du Vatican (1950), dramatizare a romanului omonim

Critică literară[modificare | modificare sursă]

 Réflexions sur quelques points de littérature (1897)
 De l'influence en littérature (1900)
 Les limites de l'art (1901)
 Prétextes (Pretexte sau Pre-texte) (1903)
 Nouveaux prétextes (Noi pretexte) (1911)
 Dostoïevsky d'après sa correspondance (Dostoievsky din corespondeța lui)
(1923)
 Incidences (1924)
 Le Journal des faux-monnayeurs (Jurnalul falsificatorilor de bani) (1926)
 Essai sur Montaigne (Eseu despre Montaigne) (1929)
 Divers (1931)
 Interviews imaginaires (Interviuri imaginare) (1943)
 Attendu que... (Așteptând...) (1943)
 L'Enseignement de Poussin (Învățătura lui Poussin) (1945)
 Poétique (1947)
 Préfaces (1948)
 Rencontres (1948)
 Éloges (1948)
 Notes sur Chopin (Note despre Chopin) (1948)

Jurnale de călătorie[modificare | modificare sursă]

 Voyage au Congo (Călătorie în Congo) (1927) și Le Retour du
Tchad (Întoarcerea din Ciad) (1928)
 Dindiki (1927)
 Retour de l'U.R.S.S. (Întoarcerea din U. R.S.S.)(1936)
 Retouches à mon retour de l'U.R.S.S. (Gânduri după întoarcerea din U.R.S.S.)
(1937)
 Découvrons Henri Michaux (1941)
 Thésée (1946)
 Le retour (1946)
 Paul Valéry (1947)
 Le procès (1947)
 L'arbitraire (1947)
 Eloges (1948)
 Littérature engagée (1950)

Jurnal intim[modificare | modificare sursă]

 Journal, 1889-1939 (1939); Journal, 1939-49

Autobiografie[modificare | modificare sursă]
 Si le grain ne meurt

Alte opere[modificare | modificare sursă]

 Feuilles de route 1895-1896 (Foi de călătorie) (1897)
 Lettres à Angèle (Scrisori Angelei) (1900)
 L'immoraliste (Imoralistul) (1902)
 De l'importance du public (Despre importanța publicului) (1903)
 Le retour de l'enfant prodigue (Întoarcerea fiului risipitor) (1907)
 Oscar Wilde (1910)
 Charles-Louis-Philippe (1911)
 C. R. D. N. (1911)
 Souvenirs de la Cour d'Assises (Amintiri de la Curtea cu Juri) (1914)
 Corydon (1920)
 Numquid et tu?... (1922)
 Incidences (1924)
 Si le grain ne meurt (1926)
 L'école des femmes (Școala femeilor) (1929)
 Essai sur Montaigne (Eseu despre Montaigne) (1929)
 Un esprit non prévenu (Un spirit neprevenit) (1929)
 La séquestrée de Poitiers (Sechestrata din Poitiers) (1930)
 L'affaire Redureau (Afacerea Redureau) (1930)