

Început

Copilăria și adolescența

Eliade, gânditorul

Influența italiană

India secretă

Despre romanul său Maitreyi

Eliade și extrema dreaptă românească

Anii de maturitate


 Eliade, artistul

Posteritatea lui Mircea Eliade

Viața personală

Opere literare

Lucrările publicate în limba română

Lucrările publicate în limbi străine

Opere memorialistice

Ecranizări

In memoriam


Note

Bibliografie

Bibliografie suplimentară

Legături externe

Mircea Eliade
50 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
istoric și filosof al religiilor, eseist, prozator român și ulterior american

Mircea Eliade
 Date personale

Născut 9 martie 1907[2][3][4][5] 
București, România[6] 

Decedat 22 aprilie 1986 (79 de ani)[7][8][9][10] 

Chicago, Illinois, SUA[11] 

Înmormântat Oak Woods Cemetery[*] 

Cauza decesului cauze naturale 

Căsătorit cu Nina Mareș,

Christinel Cotescu

Naționalitate  română

Cetățenie  Regatul României

 Republica Socialistă România
 Statele Unite ale
Americii (1966–) 

Religie Biserica Ortodoxă Română 

Ocupație istoric al religiilor, filosof al

religiilor, eseist, prozator, profesor
universitar

Partid politic Mișcarea Legionară  

Limbi limba franceză

limba engleză
limba română[1]
limba germană
limba italiană
 limba persană  

Studii Universitatea din Calcutta

Universitatea din București

Activitatea literară

Activ ca scriitor 1921-1986

Mișcare/curent Școala de istorie a religiilor din

literar Chicago, Modernism
Criterion
Trăirism

Subiecte fantasy, autobiografie, istoria religiilor

Specie literară poezie, nuvelă, roman, eseu

Operă de debut povestirea „Cum am găsit piatra

filosofală”, romanul Romanul
adolescentului miop, eseul Yoga.

Influențe[ascunde]

Honoré de Balzac, Surendranath Dasgupta, Julius

Evola, James George Frazer, André Gide, René
Guénon, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Aldous Huxley, Nae
Ionescu, Nicolae Iorga, Carl Jung, Rudolf Otto, Giovanni
Papini, Gerardus van der Leeuw, Miguel de
Unamuno, Joachim Wach

A influențat pe[ascunde]

Ioan Petru Culianu, Wendy Doniger, Gilbert Durand, Sergiu

Al-George, Andrei Oișteanu, Mariana Șora, Mihail Șora,

Note

Premii Legiunea de onoare

Gordon J. Laing Award[*]  

 Membru post-mortem al Academiei Române

Semnătură

Prezență online

Internet Movie Database

Modifică date / text 

Mircea Eliade (n. 9 martie 1907,[2][3][4][5] București, România[6] – d. 22 aprilie 1986,[7][8]

[9][10]
 Chicago, Illinois, SUA[11])[12] a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și
profesor de origine română la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei
de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966,
onorat cu titlul de Distinguished Service Professor, autor a 30 de volume științifice,
opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și
recenzii cu o tematică variată. În afară de jurnalele sale intime și manuscrisele
inedite, opera completă a lui Mircea Eliade cuprinde aproximativ, peste 80 de
volume. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).[13]

Copilăria și adolescența[modificare | modificare sursă]

Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese
Ieremia)[14][15] și al Jeanei.[16] Familia se trăgea dintr-un neam de răzeși moldoveni
din Ținutul Covurlui.[17] A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin
Alexandrescu.[18]
Familia s-a mutat între Tecuci și București, stabilindu-se în capitală în 1914[14] unde
și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian) la nr.1, în
apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență. [19]
După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa, [14] Eliade
a devenit elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig
Acterian, Petre Viforeanu, Constantin Noica[15] și Barbu Brezianu. A publicat
la Revista Vlăstarul.
S-a interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism,[15] și a scris piese
scurte pe subiecte entomologice.[20] Ignorându-și tatăl, care era îngrijorat de faptul
că-și pereclitează vederea slabă, Eliade citește cu pasiune [15] Honoré de Balzac,[15]
[20]
 nuvelele lui Giovanni Papini și studiile social-antropologice ale lui James George
Frazer,[20] pentru care a învățat italiana și engleza; în particular
studiază persana și ebraica.[14][20] Este interesat de filosofie și studiază lucrările
lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special
pe Nicolae Iorga și B.P Hasdeu.[20] Prima sa opera a fost publicată în 1921 „Inamicul
viermelui de mătase”[21] urmată de „Cum am găsit piatra filosofală”. [20] Patru ani mai
târziu, Eliade încheie munca la volumul său autobiografic de debut, „Romanul
adolescentului miop”.[20]

Eliade, gânditorul[modificare | modificare sursă]

Mircea Eliade avea o serioasă formație filosofică încă din România. După o
pubertate dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este
aproape unanim recunoscut ca "șef al generației" sale. Încă de la vârsta de 14 ani,
începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare
imaginație, iar ceva mai târziu, primele romane. Romanul Gaudeamus, terminat
în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde informații
autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor
de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra
carierei sale. Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a
dat o slujbă în redacția ziarului Cuvântul. Deși părerile posterității sunt împărțite, Nae
Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Eliade
sau Mihail Sebastian.
Casa în care a trăit Mircea Eliade între anii 1934-1940, Bulevardul Dacia, București

Influența italiană[modificare | modificare sursă]

Dorind să-și lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci
dominantă în România, Eliade învață limba italiană și cu ocazia unor călătorii în Italia
îi cunoaște personal pe Giovanni Papini și pe Vittorio Macchioro, care avea publicații
în domeniul istoriei religiilor. O indiscreție a tânărului Eliade, care publică un interviu
luat lui Macchioro, menționând unele remarci amare ale acestuia asupra regimului
lui Mussolini, i-au provocat acestuia neplăceri [necesită citare]. În 1929 își ia licența cu o
teză despre filozofia italiană în timpul Renașterii.

India secretă[modificare | modificare sursă]

După cultura italiană, filosofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Cu
o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath
Dasgupta, în Calcutta. Întors la București (locuiește între 1934-1940 în imobilul aflat
pe Bd.Dacia la nr. 141), își dă doctoratul în filosofie cu o dizertație despre Yoga.
În 1933 capătă mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experiența din India și
pe date autobiografice. Între 1932 și 1943 publică mai multe volume de proză
literară, eseuri și lucrări științifice.

Despre romanul său Maitreyi[modificare | modificare sursă]

Puține opere din literatura universală tratează aceleași fapte în viziunea, inerent
diferită și chiar contradictorie, a doi scriitori care au fost, în același timp, protagoniștii
lor.[22] Pentru români, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit generații de-a
rândul o adevărată încântare. Demn de menționat este faptul că prototipul
personajului principal al cărții a trăit cu adevărat, până în 1990, în țara Vedelor și a
Upanișadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, un filosof indian, și se
numea Maitreyi Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar
ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, și avea să
devină o cunoscută poetă indiană. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi și reputatul
sanscritolog român Sergiu Al. George, la Calcutta, în 1972, a "declanșat" scrierea
unei noi cărți: Dragostea nu moare.
Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replică magistrală de
la însăși eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita), după 42 de ani. Romanul-răspuns, It
Does Not Die (Dragostea nu moare), scris mai întâi în bengali, a fost tradus și
publicat în limba engleză în 1976. Ne cufundăm, în timpul lecturii, în peisajul și în
mentalitatea indiană, cu mirifica ei lume a miturilor, ritualurilor și simbolurilor.
Coloana vertebrală a cărții de față este însă relatarea cu autenticitate și cu geniu a
celei mai mari minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de dragoste, fericirea iubirii
împărtășite și destrămarea ei.
Mircea și Amrita (din Dragostea nu moare), ca și Allan și Maitreyi (din Maitreyi), pot
sta alături de nemuritoarele cupluri Paul și Virginia, Tristan și Isolda, Romeo și
Julieta. Dragostea nu moare (1976), carte apărută până acum în limbile bengali,
engleză, germană, spaniolă și română, nu are încă notorietatea planetară a
romanului "Maitreyi" (1933). Ea însă înaintează triumfal pe aceeași cale a
consacrării universale.

Eliade și extrema dreaptă românească[modificare | modificare

sursă]
De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparținând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a
aderat la Mișcarea Legionară, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest
lucru s-a manifestat în articolele pe care le-a scris pentru diferite publicații, printre
care și ziarul oficial al Mișcării, "Buna Vestire", dar și prin campania electorală pentru
alegerile din decembrie 1937.
Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938 în timpul unei campanii împotriva Gărzii
de Fier, campanie autorizată de regele Carol II. La vremea arestării tocmai
publicase Provincia și legionarismul în Vremea, ministrul de interne, Armand
Călinescu, considerând că Eliade ar fi autor de propagandă legionară. [23]
Eliade a fost ținut timp de trei săptămâni în arest la sediul Siguranței Statului de la
Malmaison, unde s-a încercat a-l convinge să semneze o declarație de disociere de
Garda de Fier, dar el a refuzat să o facă. [24] În prima săptămână a lunii august a fost
transferat la un lagăr provizoriu din Miercurea-Ciuc. În urma unui un atac
de hemoptizie, în octombrie 1938 a fost dus la un sanatoriu din Moroeni.[24] A fost
eliberat pe 12 noiembrie 1938.[25]
Eliade și-a estompat ulterior activitatea legionară. În timp ce scria articole
antisemite[26], a luat poziție față de expatrierea unor mari intelectuali evrei și și-a
menținut amiciția cu evrei ca Mihail Sebastian. Anumiți exegeți ai operei sale au
comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodată de ideologia legionară,
preferând să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au purtat
semnătura [27],[28] și că unele idei de factură mistic-totalitară sau antisemite ar fi
regăsibile în operele sale științifice, [necesită citare]. În ceea ce privește opera literară,
drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian,
a fi o alegorie a morții lui Corneliu Zelea Codreanu [29].
Conform Deutsche Welle, el a fost „rinocerizat de legionarism și pronazism”.[30]

Anii de maturitate[modificare | modificare sursă]

Începând din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie
comparată a religiilor la Universitatea "Loyola" [necesită citare]. Reputația sa crește cu
fiecare an și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre,
primește mai multe doctorate honoris causa.
Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spațiu și
timp sacru. Spațiul sacru este în concepția lui Eliade centrul universului, pe când
timpul sacru este o repetiție a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca
"orizontul" unui anume grup religios. În această concepție ființele
umane arhaice erau orientate în timp și spațiu, cele moderne ar fi dezorientate. Dar
și în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconștientă, guvernată de
prezența secretă a unor profunde simboluri religioase. Catedra de Istoria Religiilor
de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuții
la literatura specializată din acest domeniu. La catedră i-a urmat prof. Wendy
Doniger.[31] În ultimii ani de viață, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a
continuat să lucreze editând cele 18 volume de enciclopedia religiilor, adunând
contribuții pentru ultimul volum de istoria credințelor și proiectând un compendiu al
lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicționar. Mircea
Eliade a murit la vârsta de 79 de ani, pe 22 aprilie 1986, la Chicago, fiind incinerat a
doua zi.[32]

Eliade, artistul[modificare | modificare sursă]

Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viață, frescă a problemelor
existențiale în epoca pe care a trăit-o. Întoarcerea din rai (1934) și Huliganii (1935)
sunt romane semifantastice în care Eliade acceptă existența unei realități
extrasenzoriale. Omul este în căutarea propriilor sale forțe ascunse, este
instrumentul acestor forțe pe care nu le poate controla. Această filozofie personală
este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar fi La
țigănci (1959), cât și în romanul Noaptea de Sânziene (1971).

Posteritatea lui Mircea Eliade[modificare | modificare sursă]

Chipul lui Mircea Eliade pe un timbru din Republica Moldova

Bustul lui Mircea Eliade, sculptor Gheorghe Tănase, a fost dezvelit la 24 noiembrie 2015 la intersecția
bulevardului Mircea Eliade cu strada Aviator Radu Beller, peste drum de parcul Floreasca din București
Un alt bust al lui Mircea Eliade, realizat de Vasile Gorduz, a fost dezvelit la 28 martie 2009 în fața bisericii
Mântuleasa din București.[33]

După moartea sa, Eliade a fost atacat de Adriana Berger (cea care s-a ocupat de
aranjarea hârtiilor din biblioteca lui Eliade incendiată pe 18 decembrie 1985) cu
acuzații de antisemitism, fără a aduce dovezi, prefigurând linia atacurilor repetate
care au urmat. În România de după 1990 s-a început publicarea doar a unei părți din
cele patruzeci de volume de operă științifică și literară, preferându-se reeditările,
astfel că în douăzeci de ani nu s-a reușit publicarea integrală a operei eliadești.
Valorile spirituale promovate de Eliade au continuat să anime proiecte culturale și
după 1990, moment în care a (re)dobândit un statut de autor mitic, în sensul discuției
în jurul unei opere neintegral publicată în România. Actualitatea scrierilor lui Eliade
este probată de traducerea post-mortem a multora din scrierile sale (în spaniolă,
italiană, portugheză etc.). În rândul tinerilor redescoperind libertatea religioasă,
literatura fantastică și fronda specifică tânărului Eliade a redeșteptat interesul pentru
opera și viața autorului.

Viața personală[modificare | modificare sursă]

Eliade a fost căsătorit de două ori: prima lui soție a fost Nina (n. Mareș, d. 1944), cu
care s-a căsătorit în 1934,[34][35][36] iar a doua soție a fost Christinel (n. Cotescu, d. 9
martie 1998), cu care s-a căsătorit în 1948.[34][37]

Opere literare[modificare | modificare sursă]

 Romanul adolescentului miop, roman (1928)
 Gaudeamus, roman (1929)
 Isabel și apele diavolului, roman (1930)
 Lumina ce se stinge, roman (1931)
 Maitreyi, roman (1933)
 Întoarcerea din rai, roman (1934)
 Huliganii, roman (1935)
 Șantier. Roman indirect (1935)
 Domnișoara Christina, nuvelă (1936)
 India (1936)
 Șarpele, nuvelă (1937)
 Nuntă în cer, roman (1939)
 Secretul doctorului Honigberger, nuvelă (1940)
 Nopți la Serampore, nuvelă (1940)
 Pe strada Mântuleasa..., nuvelă (1963)
 La țigănci, nuvelă (1959)
 Noaptea de Sânziene, roman (1971)
 În curte la Dionis, nuvelă (1977)
 19 trandafiri, roman (1980)
 Viața nouă (Ștefania), roman neterminat
Lucrările publicate în limba română[modificare | modificare sursă]
 Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat la Editura Muzeul Literaturii
Române abia în anul 1988, ediție curentă, Humanitas, 2004
 Gaudeamus, 1929 ediție curentă, Humanitas, 2004
 Isabel și apele diavolului, 1929, ediție curentă, Humanitas, 2003
 Solilocvii, 1932
 Maitreyi, 1933, roman indian
 Oceanografie, 1934,
 Întoarcerea din rai, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
 Lumina ce se stinge, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
 Alchimia asiatică, 1935 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers,
1991
 India, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
 Incercarea labirintului , roman
 Caietele maharajahului, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
 Huliganii, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003
 Șantier, Roman indirect, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003
 Domnișoara Christina, 1936 ediție curentă Humanitas, 2003
 Cosmologie și alchimie babiloniană, 1937 text integral în antologia Drumul spre
centru, Univers, 1991
 Șarpele, 1937
 Fragmentarium, 1938
 Nuntă în cer, 1938
 Secretul doctorului Honigberger, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003
 Nopți la Serampore, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003
 Mitul reintegrării, 1942
 Salazar și revoluția în Portugalia, 1942
 Jurnal portughez, scris în 1942, editat 2006
 Insula lui Euthanasius, 1943, ediție curentă Humanitas, 2003
 Comentarii la Legenda Meșterului Manole, 1943 în antologia Drumul spre centru,
Univers, 1991
 Pe strada Mântuleasa, 1968, ediție curentă Humanitas, 2004
 Coloana nesfârșită (piesă de teatru), 1970 Roma "Revista scriitorilor Români",
1976 în „Secolul XX”, 1996 Editura Minerva, 2001 Editura „Destin” din Deva
 Noaptea de Sânziene, 1971
 În curte la Dionis, 1977, ediție curentă Humanitas, 2004
 Tinerețe fără tinerețe, Nouăsprezece trandafiri, 1980, ediție curentă Humanitas,
2004
 Viață nouă (Ștefania), Jurnalul Literar, 1999
 Religii australiene, ediție curentă Editura Herald, 2012

Lucrările publicate în limbi străine[modificare | modificare sursă]

 Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936), în limba franceză
 Os Romenos, latinos do Oriente („Despre Români, latinii orientului”), 1943, în
limba portugheză
 Tehnici ale Yoga, 1948
 Traité d'histoire des religions (1949), în limba franceză
 Le mythe de l'éternel retour (1949), în limba franceză
 Imagini și simboluri, 1952
 Yoga. Nemurire și libertate, 1954
 Le Sacré et le Profane (1956), în limba franceză
 Forgerons et alchimistes (Făurari și alchimiști), 1956, în limba franceză
 Mythes, rêves et mystères, (Mituri vise și mistere), 1957, în limba franceză
 Initiation, rites, sociétés secrètes (Nașteri și renașteri), 1958, în limba franceză
 Mefistofel și androginul, 1962
 Patañjali et le Yoga (1962), în limba franceză
 Aspects du mythe (1963), în limba franceză
 The Quest (titlul versiunii în limba franceză este La Nostalgie des Origines), 1969
 De Zalmoxis à Gengis-Khan, Paris, 1970
 Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extase (1974), în limba
franceză
 Occultism, Witchcraft, and Cultural Fashions (1976), în limba engleză
 Istoria credințelor și ideilor religioase, 1976-1983
 Uniformes de général, nouvelles, traduction du roumain par Alain Paruit, Paris,
Gallimard, «Du monde entier», 1981
 Les Trois grâces, nouvelles, traduction du roumain par Marie-France Ionesco et
Alain Paruit, Paris, Gallimard, «Du monde entier», 1984. ISBN 2-07-070035-6
 Symbolism, the sacred, and the arts, 1985
 Briser le toit de la maison, 1986

Opere memorialistice[modificare | modificare sursă]

 Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în
anul 1989, ediție curentă, Humanitas, 2004
 Jurnal, două volume (versiunea în limba română a fost restabilită de Mircea
Handoca pornind direct de la manuscris)
 Memorii, două volume, 1991 (autobiografia sa)
 Jurnal portughez și alte scrieri, Humanitas, 2006
 Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006

Ecranizări[modificare | modificare sursă]
 The Bengali Night (1988)
 Domnișoara Christina (1992)
 Șarpele ("The Snake") (1996)
 Eu sunt Adam! (1996)
 Tinerețe fără tinerețe ("Youth Without Youth") (2007)
 Domnișoara Christina (2013)
In memoriam[modificare | modificare sursă]
Mai multe școli și străzi din multiple orașe din țara sa natală îi poartă numele.

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
2. ^ a b The Fine Art Archive, accesat în 1 aprilie 2021
3. ^ a b Gran Enciclopèdia Catalana
4. ^ a b Hrvatska enciklopedija[*] Verificați valoarea |titlelink=(ajutor)
5. ^ a b Opća i nacionalna enciklopedija
6. ^ a b „Mircea Eliade”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 10 decembrie 2014
7. ^ a b „Mircea Eliade”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 13 august 2015
8. ^ a b Autoritatea BnF, accesat în 26 iunie 2020
9. ^ a b Mircea Eliade, SNAC, accesat în 9 octombrie 2017
10. ^ a b Mircea Eliade, Internet Speculative Fiction Database, accesat în 9 octombrie 2017
11. ^ a b „Mircea Eliade”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 30 decembrie 2014
12. ^ În Memorii, Humanitas, 1991, Mircea Eliade scrie: „M-am născut la București, la 9 martie 1907
(25 februarie stil vechi)”. Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a
nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907, conform actului de naștere descoperit și
publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983
13. ^ Membrii post-mortem ai Academiei Române
14. ^ a b c d Biografie, in Handoca
15. ^ a b c d e Silviu Mihai, "A doua viață a lui Mircea Eliade", în Cotidianul, 6 februarie 2006; accesat 31
iulie 2007
16. ^ Călinescu, p.956
17. ^ Vezi Memorii
18. ^ Nostalgia după România - interviu cu Sorin Alexandrescu, 24 iunie 2006, Simona
Chițan, Evenimentul zilei, accesat la 8 iulie 2012
19. ^  es  Sergio Vila-Sanjuán, "Paseo por el Bucarest de Mircea Eliade" ("Prin Bucureștiul lui Mircea
Eliade"), în La Vanguardia, 30 mai2007; accesat 16 ianuarie 2008
20. ^ a b c d e f g Ion Hadârcă, "Mircea Eliade la începuturi", În Revista Sud-Est, 1/2007; accesat 21
ianuarie 2008
21. ^ Biografie, la Handoca
22. ^ A se vedea, de exemplu, romanele Elle et lui, de George Sand, și Lui et elle, de Alfred de
Musset.
23. ^ Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române,
București, 1995, p. 208-209
24. ^ a b Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române,
București, 1995, p. 209
25. ^ Jeni Acterian, Jurnalul unei ființe greu de mulțumit, Humanitas, 1991, p. 248
26. ^ Iliescu 2004.
27. ^ Țurcanu Florin, Mircea Eliade, prizonierul istoriei, traducere din limba franceză de Monica
Anghel și Dragoș Dodu, București, Humanitas, 2003
28. ^ Laignel-Lavastine, Alexandra "Eliade, Cioran, Ionesco.Uitarea Fascismului", Bucuresti:Editura
EST, 2004.
29. ^ Oișteanu
30. ^ „Mihai Șora și triumful Anei Pauker”. DW.COM. 7 octombrie 2019. Accesat în 6 mai 2021.
31. ^ In 1986 Ioan Petru Culianu nu avea doctoratul de Stat el aflându-se la Chicago ca profesor
invitat din Olanda să țină două conferințe. Abia în 1990 Culianu va depune actele să fie angajat ca
profesor asociat la Chicago Divinity School, fiind însă ucis înainte de a primi cartea verde
necesară angajării (v. biobiblografia din 1990 scrisă de Culianu, apărută în L.A.I., 18 mai 1992).
32. ^ http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?
option=com_content&task=view&id=998&Itemid=112 (Vezi răspunsul lui Stelian Pleșoiu la
întrebarea "De ce credeți că ambii soți Eliade au voit, prin testament, să fie incinerați și nu
îngropați, după obiceiul creștin-ortodox?")
33. ^ Mircea Eliade are statuie în cartierul Mântuleasa
 34. ^ a b "O iubire asa de mare ucide"[nefuncțională], 16 februarie 2004, Jurnalul Național, accesat la 8 iulie
2012
35. ^ „Povestea vieții lui Mircea Eliade - Fundatia Romania Literara”. Arhivat din original la 14 august
2009. Accesat în 27 ianuarie 2012.
36. ^ 10 ani din viața lui Eliade
37. ^ Ultimul mister al unei familii celebre

Bibliografie