

Început

Originea și studiile

Activitatea politică și militară, 1848-1849

Sfârșitul războiului

După 1849

Viața privată

Sfârșitul vieții

Decorații


 Notafilie

Imagini

Note

Bibliografie

Vezi și

Avram Iancu
16 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
avocat și revoluționar pașoptist român
Acest articol se referă la revoluționarul român. Pentru alte sensuri, vedeți Avram
Iancu (dezambiguizare).
Avram Iancu
 Date personale

Născut 1824[1][2][3][4] 
Vidra de Sus, Comitatul Turda-Arieș
 Imperiul Austriac, Marele Principat
al Transilvaniei (astăzi România)

Decedat 10 septembrie 1872 (48 de ani) 

Baia de Criș, Comitatul Zarand
 Austro-Ungaria, Regatul
Ungariei (astăzi România)

Naționalitate  română

Cetățenie  Imperiul Austriac,

 Austro-Ungaria

Etnie români 

Religie ortodoxă

Ocupație avocat, revoluționar pașoptist, prefect

al Legiunii Auraria Gemina

Activitate

Alte nume Crăișorul munților

Cunoscut rolul de frunte și conducerea armatei

pentru românilor transilvăneni în Revoluția de la
1848

Premii   Ordinul Leopold cl. a III-a

  Ordinul „Sfânta Ana” cl. a II-
a
Modifică date / text 
Avram Iancu (n. 1824,[1][2][3][4] Avram Iancu, Alba, România – d. 10
septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara, România) a fost un avocat transilvănean
și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la
1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849,
comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva
trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.

O statuie a lui Avram Iancu

Originea și studiile[modificare | modificare sursă]

S-a născut în Munții Apuseni într-o familie de țărani moți înstăriți. Cel dintâi strămoș
cunoscut al lui Avram Iancu este Gheorghe Iancu, preot ortodox în satul Vidra de
Sus, participant la răscoala lui Horea și rudă cu acesta.[5] Fratele bunicului lui Avram
Iancu a fost Horea.[6]
Gheorghe Iancu (decedat înainte de 1812 [7]) a avut șapte copii, patru fete -
Sântioana, Maria, Zamfira și Ana - si trei băieți - ALISANDRU tatăl viitorului erou,
Avram și Ioan.[5]
Tatăl lui Avram Iancu, Alisandru (1787-1855), a fost pădurar, apoi jude domenial. El
a urmat școala primară în sat și probabil pe cea din Câmpeni. [8] Mama lui Avram
Iancu a fost Maria Gligor[9]. Cei doi copii ai familiei Iancu au fost Ioan (1822-1871) și
Avram[10].
Având o situație materială bună, Avram Iancu a urmat școala primară în satul natal,
în crângul Târsa, unde l-a avut învățător pe Mihai Gomboș [11] fiind apoi mutat de
părinți la Poiana Vadului[11] și Câmpeni, absolvind la vârsta de 13 ani[12][11]. Aici l-a
avut dascăl pe Moise Ioanette.[11] Gimnaziul l-a urmat începând cu anul
1837 [12] la Zlatna, absolvind în anul 1841.[13] S-a înscris apoi la Liceul Piarist din Cluj.
[13]
 Începând cu anul 1844 a urmat Facultatea de Drept la Cluj.

Fostul Liceu Piarist din Cluj

În anul 1846, așa cum obișnuiau toți cei care în epocă terminau științele juridice, a
încercat să ocupe o funcție administrativă, solicitând să fie primit într-o slujbă de
practicant fără salariu.[14]. Cererea sa a fost însa respinsă de guvernul din Cluj
deoarece provenea dintr-o familie de iobagi, doar nobililor fiindu-le aprobate
asemenea funcții.[14] După câteva săptămâni s-a înscris cancelist la Târgu Mureș,
la Tabla Regească (Curtea de Apel a Transilvaniei).[14] Își ia examenul de avocat în
martie 1848.[15] În perioada când a fost cancelist la Târgu Mureș i-a cunoscut pe cei
mai mulți dintre tinerii români care aveau să îi fie camarazi de luptă în timpul
Războiului Național din Transilvania: Nicolae Bârlea, Iacob Bologa, Ioan
Buteanu, Petru Dobra, Vasile Fodor, Iosif Hodoș, Ilie Măcelariu, Florian
Micaș, Alexandru Papiu-Ilarian, Ioan Oros, Ioan Pinciu, Dionisie Pop Marțian, Samuil
Poruțiu, Nicolae Solomon, Iosif Sterca-Șuluțiu, Dionisie Tobias, Amos Tordășianu.
[14]
 Tot în această perioadă îl cunoaște pe Nicolae Vlăduțiu, viitor prefect de legiune.
[16]
 și pe Nicolae Mureșan, viitor tribun[17]

Activitatea politică și militară, 1848-

1849[modificare | modificare sursă]

Avram Iancu, avocat la Tabla Regească (Curtea de Apel) Murăș-Oșorhei (Târgu-Mureș)

În preajma izbucnirii revoluției pașoptiste maghiare din Ungaria și Transilvania, în

luna martie 1848, Avram Iancu se găsea cancelist la Târgu Mureș, alături alte câteva
zeci de tineri români.[17]
Primele informații despre revoluția de la Viena au ajuns în Transilvania la 21
martie 1848 prin intermediul ziarelor din Pesta[18]. La 22 martie, canceliștii din Târgu
Mureș (200 de tineri de toate naționalitățile) au adresat împăratului austriac un
memoriu, care, acoperit cu semnături, a fost prezentat la 24 martie primarului
orașului Târgu Mureș.[19] La 25 martie, tineretul maghiar din Târgu Mureș a organizat
o manifestație patriotică, invitați fiind și canceliștii români [19]. Obiectivul principal al
tineretului maghiar era „uniunea cu patria soră” și abia după aceea eliberarea
maselor largi din jugul șerbiei. Cu toate că inițial și tinerii români au fost de acord cu
principiile libertăților proclamate de revoluția ungară, ei au ținut să precizeze
următoarele, prin glasul lui Alexandru Papiu-Ilarian:
„Ca român, semnez petiția cu condiția ca, în cazul când s-ar realiza drepturile poporului și egalitatea
sa, să se asigure tuturor națiunilor de limbă felurită din Transilvania și Ungaria existența națională și
limba maternă, iar eliberarea din iobăgie să se îndeplinească fără nici o despăgubire bănească,
deoarece țăranii au plătit destul, chiar prea mult, timp de mai multe secole, de când nobilii le uzurpă
nu numai drepturile civile, ci și pe cele sacre umane.”
— Dragomir, op. cit.[20]
iar Samuil Poruțiu, cerând să vorbească în întrunirea canceliștilor, a cerut „să nu li se
pretindă a fi toate numai ungurește... Pentru ce să fie chiar și Dumnezeu ungur? Să
jurăm pe Dumnezeul popoarelor!”,[20] dar a fost întrerupt de canceliștii maghiari, care
au cerut „Uniune sau moarte! Să ne unim cu Țara Ungurească, pentru că altminteri
pierim!”[21]. Tinerimea maghiară nu admite concesii. Replica primită de Poruțiu din
partea scriitorului maghiar Urházy, reprezentant de seamă al generației tinere este
sugestivă: „Domnia-ta ai semnat doar uniunea! Domnia-ta, concetățene Poruțiu, ești
de-acum ungur!” La această manifestare a fost prezent și Avram Iancu. Jigniți de
insistența cu care tinerii români își apără opiniile, tinerii maghiari îi vor supraveghea
cu mare atenție pe Iancu și pe colegii săi.
La 26 martie 1848, în casa în care locuia Avram Iancu la Târgu Mureș, a avut loc o
întrunire a tinerilor români, pentru a-l asculta pe Nicolae Bârle care sosise de la Blaj,
unde avusese loc o întrunire a intelectualilor români. Sfatul tinerilor a decis ca în
duminica Tomii să țină o adunare națională la Blaj, cu scopul „de a se face pașii
necesari în cauza națională”.[22]
La 1 aprilie 1848, Iancu, alături de alți tineri români printre care Alexandru Papiu-
Ilarian, Samuil Poruțiu și Florian Micaș, a sosit la Blaj, luând parte la consfătuirea
politică.[22] De la Blaj, Avram Iancu a plecat în munți, la moții săi, unde a ajuns la 6
aprilie.[22] La această dată s-a desfășurat adunarea românilor de la Câmpeni, iar în
zilele următoare a luat parte la întrunirile convocate de Simion Balint și Ioan
Buteanu. Au fost convocate întruniri ale poporului la Abrud, Câmpeni și Bistra,
pentru a se dezbate punctele unui memoriu care urma să fie remis guvernului.
[23]
 Iancu a contribuit la aceste adunări prin informațiile aduse de la Blaj, iar Buteanu
prin cele aduse de la Cluj. Avram Iancu, împreună cu Simion Balint, au pornit prin
satele de mai sus de Câmpeni, pe Râul Mare și Râul Mic, pentru a sta de vorbă și a
mobiliza oamenii pentru acțiune politică.[24] În această perioadă, în urma informărilor
venite din partea unor funcționari unguri din zonă, Iancu a fost catalogat de către
guvern drept „primejdios” și s-a ordonat arestarea lui. Invitat la Târgu Mureș de
președintele Tablei regești, Iancu a plecat spre acest oraș. Scapă de arestare
deoarece guvernul nu emisese ordinul de arestare. Nu același lucru se va întâmpla
cu tânărul avocat din Cluj, Florian Micaș, care va fi arestat câteva zile mai târziu.
După discuția cu președintele Curții de Apel, Iancu s-a întors urgent spre casă,
făcând pe drum un singur popas, la Blaj, unde s-a pus la curent cu deciziile politice
ale fruntașilor români.[25]. În scurt timp, el a adresat moților săi următorul apel:
 Avram Iancu
(portret de Mișu Popp)

„Cereți vârtos să se șteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de vreo zece sute de ani în
brazdele domnilor, ați plătit și de o sută de ori pământul care vă dădea hrana vieții de pe o zi pe alta,
cu atât mai mult că l-ați plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru și pentru el s-a vărsat sângele
strămoșilor voștri... Să caute de aceea cu toții a se uni cu poporul, declarând fără sfială ungurilor că
nu se odihnesc până ce nu se va recunoaște prin lege națiunea română și până ce nu va fi
reprezentată în dietă, pentru a putea judeca în ce chip și sub ce condiții să se unească cu Țara
Ungurească”
— Dragomir, op. cit.[26]
Tot la Blaj, Iancu a aflat că guvernatorul Transilvaniei, contele ungur Teleki, a
interzis ținerea adunării naționale românești programată pentru data de 30
aprilie 1848, la Blaj. I s-a cerut episcopului român să întrunească la o altă dată un
număr mic de clerici și pe conducătorii laici pentru redactarea unui memoriu către
dietă. Măsura aceasta urmărea diminuarea forței politice a românilor, motiv pentru
care se ia hotărârea de a se continua demersurile pentru adunare. [27]. Episcopul
român greco-catolic Ioan Lemeni, cunoscut ca adept al unirii Transilvaniei cu
Ungaria, a primit din partea guvernatorului solicitatea de a pleca în munți pentru a-i
liniști pe moți și pentru a pune capăt adunărilor de popor. [27].
În același timp, după Paști, autoritățile ungare din Transilvania au declarat starea de
asediu și au început să ridice spânzurători prin satele românești, pentru a-i intimida
pe români și a-i determina să nu participe la Adunarea Națională de la Blaj din 30
aprilie[27]. Episcopul Ioan Lemeni a interzis preoților săi să se prezinte la adunare, iar
coloanele de țărani români au încercat să fie oprite prin diferite metode: amplasarea
de trupe pe traseul acestora, interdicția de a trece podurile, confiscarea tuturor
ambarcațiunilor cu care se puteau trece râurile, etc. Întrunirea românilor din
duminica Tomii s-a ținut deci fără aprobarea guvernatorului Transilvaniei. [27] Fruntașii
români au căutat să formuleze revendicările românești și au discutat programul
adunării naționale. Consfătuirile au fost prezidate de Simion Bărnuțiu, cu care Iancu
s-a înțeles foarte bine.[28].
La Adunarea Națională de la Blaj din 30 aprilie 1848, Avram Iancu a participat,
alături de Ioan Buteanu, în fruntea a 2.000 moți, fiind primit cu entuziasm de românii
prezenți la adunare.[29]. Iancu, Buteanu și Papiu-Ilarian își asumă riscul și, sfidând
samavolnicia lui Teleki, prezintă revendicările românești. Reprezentanții autorității
publice veniți să citească ordinul de dizolvare a adunării sunt nevoiți să le acorde
celor trei tribuni certificate de bună purtare și asigurarea că nu vor suporta
consecințe ulterioare. Lozinca sub care Iancu mobilizase oamenii era „Voi sunteți
poporul!”.[29]
La 1 mai 1848 numeroasa ceată a moților s-a întors acasă, condusă de Avram
Iancu. În munți, Iancu a început să mobilizeze românii pentru participarea la a
doua Adunare Națională de la Blaj, programată pentru 3/15 mai 1848.[28] Moții nu au
mai așteptat deciziile politice ale austriecilor sau maghiarilor, ei încetând din proprie
inițiativă să se mai considere iobagi. Au refuzat să mai presteze slujbe iobăgești și
să mai plătească taxele urbariale. Starea lor de spirit neconvenind autorităților
maghiare, șpanul Lazar a fost trimis la 5 mai 1848 la Vidra de Sus, pentru a vorbi
românilor. Fiind o zi de duminică, oamenii erau la biserică. Șpanul a încercat să le
vorbească, dar a fost întrerupt de moți. Aflând că li s-a citit românilor o proclamație,
a cerut-o și aceasta i s-a dat și citit de către Alisandru Iancu, tatăl lui Avram. [30] În
încheiere, Avram Iancu a adăugat de la sine: „Românii nu vor cerși libertatea de la
unguri, ei sunt destul de tari ca să și-o stoarcă prin luptă.” [31].
La Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, prezidată de episcopii
Lemeni și Șaguna, Iancu a participat în fruntea a 10.000 de moți, organizați și
disciplinați militărește. Iancu a sosit la Blaj în data de 15 mai și a luat parte la toate
discuțiile, iar moții săi au asigurat paza și ordinea adunării, la care au participat zeci
de mii de țărani români, precum și revoluționari moldoveni și munteni. [31] De
asemenea, Iancu a vorbit românilor, expunându-le și explicându-le revendicările
națiunii române din Transilvania.[32] La această adunare s-a decis trimiterea a două
delegații românești, una la Viena, pentru a prezenta împăratului doleanțele
românilor, iar alta la Cluj, pentru a le prezenta Dietei Transilvaniei.[33]
La sfârșitul lunii mai 1848, Iancu, alături de fruntașii români din Munții Apuseni, au
ținut o consfătuire la Câmpeni, pentru a decide atitudinea de urmat în privința
iobăgiei, care încă nu fusese ștearsă legal. Iancu a susținut îndeplinirea sarcinilor
iobăgești până la clarificarea legală a situației și doar dacă nu se va rezolva legal, să
încerce să își obțină drepturile prin forță. [34]
La 4 iunie, baronul Perenyi a înaintat un raport despre situația din Munții Apuseni, iar
ca urmare, la 6 iunie 1848, comisarul guvernului din Pesta a ordonat luarea de
măsuri severe împotriva lui Avram Iancu. [35]. Aflat la Sibiu, Avram Iancu a aflat noile
știri despre situația politică din Transilvania: guvernul Transilvaniei, întrunit în ziua de
29 mai la Cluj, decretase unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără să se dezbată
memoriul românilor care constituiau majoritatea în Transilvania (1.250.000 români
față de cca 600-700.000 maghiari și 250.000 sași), precum și dizolvarea Comitetului
Național Român de la Sibiu, amenințând cu pedepse aspre pe cei care ar îndrăzni
să mai convoace adunări.[35]
În urma masacrului de la Mihalț, în care 12 țărani români au fost uciși de grănicerii
secui și gărzile naționale maghiare din Aiud, iar alte câteva zeci au fost răniți, Avram
Iancu decide să plece la 5 iunie 1848 de la Sibiu în Țara Moților și să strângă moții
pentru a se putea apăra în caz de nevoie.[36] La 6 iunie Iancu a ajuns în Țara Moților
și a ținut la Bucium Cerbu o adunare, informând oamenii despre deciziile politice
maghiare și despre deteriorarea situației generale, mulți țărani români fiind ținta
maltratărilor.[37]
La sfârșitul lunii mai 1848 la Abrud s-a format garda națională maghiară, iar Iancu a
fost amenințat de autoritățile locale și somat să lase românii să continue prestațiile
iobăgești și în continuare. Starea de spirit a românilor era ca atare foarte neliniștită,
mai ales că funcționarul Nemegyei ceruse la 7 iunie să se trimită în munți trupe de
secui de la Aiud.[38] Ca urmare, la 9 iunie 1848, la târgul ținut la Câmpeni, Iancu le-a
cerut moților să se înarmeze, dar să rămână liniștiți și să nu atace pe nimeni.
[35]
 La 13 iunie 1848 a sosit în Țara Moților o comisie gubernială maghiară, însoțită
de o companie de soldați maghiari, pentru a investiga situația în care se aflau
românii și care erau acuzați de răzvrătire. La 14 iunie comisia a mai cerut 2 companii
de soldați, care i s-au trimis imediat din Turda.[39] La 18 iunie s-a publicat oficial
desființarea iobăgiei de către guvernul ungar. Iancu a asigurat comisia că țăranii
români vor respecta liniștea și ordinea și că își vor revendica pe cale legală
pământurile și pădurile.[40]
La 19 și 20 iunie Avram Iancu a făcut cu moții două exerciții de mobilizare, la care
oamenii s-au prezentat înarmați și disciplinați militărește, organizați pe subunități și
cu comandanții în frunte.[41]. Alte trupe au fost solicitate de comisia maghiară, astfel
că la 23 iunie se aflau în munți 200 de soldați imperiali și 300 de secui. Mai mulți
fruntași români au fost solicitați să se prezinte în fața comisiei pentru a da declarații,
dar când au făcut-o, au fost arestați, printre ei numărându-se Simion Balint. [42] Avram
Iancu a fost și el invitat să vină în fața comisiei dar, aflând de soarta celorlalți, nu s-a
prezentat. La 29 iunie a informat comisia de anchetă că nu are de ce să se prezinte
în fața ei, pentru că nu a făcut rău nimănui, iar pe moți i-a înarmat numai în scop de
apărare.[43] Iancu a plecat în munți, ascunzându-se pentru o perioadă în Țara Moților
și în Zarand.[44]
La 21 septembrie 1848, Avram Iancu, în fruntea a 6.000 de moți înarmați, a
participat la a treia Adunare Națională de la Blaj, care a ținut 8 zile. La adunare erau
prezenți cca 60.000 de români din toată Transilvania. Comisarul maghiar Vay a
încercat să îi determine pe țăranii români să plece acasă și să renunțe la revendicări,
iar pe fruntașii români, printre care și Avram Iancu, să îi mituiască pentru a-i trimite
pe țărani acasă. Atât Iancu, cât și ceilalți fruntași, l-au refuzat pe comisar. [45] Românii
au cerut la această adunare națională încetarea persecuțiilor împotriva lor, care
luaseră amploare mai ales după ștergerea iobăgiei, ridicarea stării de asediu și
reintroducerea ordinii prin intermediul legii, nu al forței. [46] De asemenea, românii nu
au recunoscut unirea Transilvaniei cu Ungaria, făcută, împotriva voinței lor declarate,
de către guvernul maghiar de la Cluj, și au solicitat să se înființeze gărzi naționale
românești, înarmate de către armata austriacă așa cum aceasta le-a înarmat pe cele
maghiare, constituite deja de multă vreme. [47] Avram Iancu s-a aflat printre semnatarii
procesului-verbal al adunării, care în final a proclamat „constituțiunea împărătească
austriacă”, deci opunerea și mai dură față de revoluția ungară și revenirea la situația
dinainte de 25 aprilie 1848.[47]
La 30 septembrie Iancu a plecat de la Blaj înapoi în munți, însoțit de moții săi. [47]
La 10 octombrie 1848 Kossuth Lajos adresează românilor o proclamație, prin care li
se cere să nu se opună revoluției maghiare și Ungariei, în caz contrar, cei care se
vor opune urmând să fie omorâți, iar averile lor confiscate. [48] Până la această dată,
mișcarea românească nu făcuse nici o victimă și nici un exces. [49]
La 19 octombrie 1848 Avram Iancu a înființat în Țara Moților Legiunea Auraria
Gemina. El a fost numit de către Comitetul Român de Pacificațiune de la Sibiu în
rangul de „prefect” (echivalent cu cel de general), iar Ioan Bălaș și Ioan Constantin
Boeriu viceprefecți.[50] Baza juridică a organizării Landsturm-ului românesc a fost
constituită din punctul 10 al Petiției Naționale adoptate de Marea Adunare Națională
de la Blaj din 3/15 mai 1848, care „cere înarmarea poporului sau gardă națională
spre apărarea țărei în lăuntru și din afară. Miliția română să-și aibă ofițerii săi
români”. La 17 octombrie 1848 înarmarea românilor este confirmată de
comandamentul militar austriac de la Sibiu.
Primele tabere de instrucție ale Legiunii Auraria Gemina, numite în epocă și lagăre
(loagăre de către țăranii români) au fost înființate la Câmpeni, Bistra, Bucium și
Măgina și au fost mobilizate la 19 octombrie 1848. [51].
Tabăra de la Câmpeni a avut rolul de a concentra combatanții Legiunii Auraria
Gemina și de a-i instrui pentru luptă. Comandantul ei, tribunul Nicolae Corcheș, s-a
dovedit a fi un bun organizator,[52] din această tabără provenind luptători buni care au
participat la multe dintre luptele duse în anul 1849.
Tabăra de la Bistra era amplasată la 5 kilometri est de Câmpeni, în locul unde
Bistricioara se varsă în Arieș. A fost înființată la 19 octombrie 1848, comandant fiind
numit centurionul Alexandru Bistran. În această tabără se concentrau și se instruiau
combatanții proveniți din peste 25 sate și crânguri (cătune): Bistra, Aronești,
Bălești, Bălăești, Ciuldești, Crețești, Dealul Muntelui, Dâmbureni, Durăști, Gănești,
Hodișești, Hudricești, Gipaia, Lunca Largă, Lunca Merilor, Mihăiești, Novăcești,
Perjești, Poiana, Runcuri, Stefanca, Tomnatec, Tărănești, Vârșii Mari, Vârșii Mici și
altele.[53]
Tabăra de la Bucium era amplasată la 8 kilometri sud-est de orașul Abrud, pe Valea
Buciumului. A fost înființată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit
vicecenturionul Dionisie Popovici. În această tabără se concentrau și se instruiau
combatanții proveniți din satele Bucium, Bucium-Cerbu, Bucium-Șasa, Bucium-
Izbita, Bucium-Muntari și Bucium-Poieni. [54]
Tabăra de la Măgina era amplasată la 8 kilometri nord-vest de orașul Aiud. A fost
înființată în ultima decadă a lunii octombrie 1848, comandant fiind
viceprefectul Simion Probu-Prodan. Numărul combatanților români din această
tabără era mai mic decât în celelalte tabere ale Legiunii Auraria Gemina. Rolul
acestei tabere era de se opune atacurilor care se așteptau din partea trupelor
maghiare staționate la Aiud.[55] După doar câteva zile de la înființare, la 25 octombrie,
tabăra de la Măgina a fost atacată de gărzile naționale maghiare din Aiud, conduse
de Kemeny Istvan, și de o companie de infanterie de linie. Din cauză că în rândurile
atacatorilor se aflau soldați imperiali, combatanții români au refuzat să lupte, pentru
că nu voiau să se bată împotriva ostașilor împăratului Austriei. Ca urmare, tabăra a
fost împrăștiată.[56]
Tabăra de la Cacova (azi Livezile) era amplasată la aproximativ 10 kilometri nord-
vest de orașul Aiud. A fost înființată în luna ianuarie 1849 și a fost comandată de
viceprefectul Simion Probu-Prodan. Avea rolul de a interzice accesul trupelor
maghiare pornite din Aiud spre centrul Munților Apuseni. [57]
Ioan Șuluțiu, tribun, se ocupa cu aprovizionarea cu muniție [58].

Avram Iancu - prefectul Legiunii Auraria Gemina

Singura legiune românească despre care se știe că a avut drapel a fost Legiunea

Auraria Gemina. Acesta era în culorile naționale actuale, albastru-galben-roșu,
dispuse orizontal, cu culoarea roșie în partea inferioară. Hampa sa era în culorile
naționale maghiare, roșu-alb-verde, pentru că era captură de război, fiind luată de la
trupele ungare într-una din luptele date împotriva maiorului Hatvani la Abrud în
primăvara anului 1849[59].
La 8 noiembrie 1848, la ordinul General Commando austriac din Transilvania, Avram
Iancu, cu 4.000 de combatanți din Legiunea Auraria Gemina, participă la operațiunile
militare austriece pe direcția generală Teiuș-Cluj. La aceste operațiuni a participat
armata austriacă și un total de cca 30.000 combatanți români. [60] Legiunea Auraria
Gemina s-a oprit lângă Turda, fără a intra în oraș, pentru că aici se oprise și armata
austriacă.[61] Orașul s-a predat fără luptă la 20 noiembrie, iar după câteva zile Avram
Iancu s-a întors cu moți în munți.[61]
La 29 noiembrie 1848 Avram Iancu avea gata de luptă alți 1.500 de moți, la
solicitarea armatei austriece. Cu ei s-a deplasat pentru a lua parte la luptele
prevăzute a se da cu armata ungară în defileul de la Ciucea. La 4 decembrie Avram
Iancu a ajuns la Săcuieu, județul Cluj, iar în noaptea de 6 spre 7 decembrie i s-a
cerut să atace prin suprindere liniile inamice. Din cauza incompentenței unui ofițer
austriac, care i-a aruncat în luptă pe moți fără a cerceta corenspunzător terenul,
atacul a eșuat, iar la 10 decembrie Iancu a fost obligat să își retragă luptătorii [62].
Ajuns la Câmpeni, a mobilizat alți luptători, cca 1.500, pe care i-a trimis spre Huedin
pentru a coopera cu armata austriacă[63]. De la Câmpeni, Iancu a plecat la Sibiu
pentru a lămuri diferite chestiuni, militare și politice [64]. O adunare a fruntașilor
români, puși în dificultate de generalul austriac Puchner, comandantul militar al
Transilvaniei, se va desfășura la Sibiu la 28 decembrie fără Avram Iancu, care a
plecat înapoi în munți[65]. Generalul austriac, văzând ofensiva secuilor (declanșată la
19 octombrie) oprită și Clujul cucerit de armata imperială, s-a depărtat de români,
lăsându-i în voia sorții, ba chiar amenințându-i cu forța armată [66].
În munți, lipsit de ajutorul în armament, muniție și hrană promis de armata austriacă,
Avram Iancu organizează apărarea Țării Moților exclusiv prin mijloace proprii [67].
La 19 și 20 ianuarie 1849 Iancu a participat la o conferință la Zlatna, la care au
participat toți prefecții români care au putut, precum și revoluționari români refugiați
din Muntenia. Scopul era stabilirea planului de acțiune în noua situație, când după
ofensiva din decembrie a generalul maghiar de origine poloneză Josif Bem,
Transilvania era aproape integral cucerită de armata maghiară [68]. Luptătorii români
din Munții Apuseni abia aveau la dispoziție 800 de puști la un număr de câteva mii
de combatanți, iar aprovizionarea cu hrană era problematică [69].
La sfârșitul lunii martie 1849, combatanții români din Munții Apuseni erau complet
înconjurați în munți de trupele ungare[70]. La sfârșitul lunii aprilie 1849, deputatul
maghiar de origine română Ioan Dragoș este trimis de Kossuth pentru a-i convinge
pe români să depună armele, pentru că prin rezistența lor țineau blocate prea multe
trupe maghiare, care erau necesare în alte părți ale Transilvaniei pentru a se opune
trupelor austro-ruse, care pregăteau contraofensiva, din Moldova și Muntenia [71].
Generalul ungur Janos Czecz apreciază în memoriile sale [72] că între decembrie
1848 și iulie 1849, moții au ținut în șah aproximativ o treime din efectivele armatei
maghiare din Transilvania (cca 10.000 soldați), a căror lipsă a fost puternic resimțită
în luptele duse de maghiari împotriva rușilor și austriecilor.
La 6 mai 1849, în timp ce moții duceau tratative de pace cu Ioan Dragoș, maiorul
ungur Hatvani Imre a intrat prin surprindere cu trupele sale în Abrud, acesta fiind
considerat de români un act de trădare din partea maghiarilor [73]. A doua zi,
mobilizarea românilor începuse deja, iar la 8 mai a început prima bătălie pentru
Abrud, condusă de Avram Iancu, care s-a încheiat la 10 mai prin evacuarea orașului
de către trupele maghiare care au supraviețuit [74]. La 15 mai 1848 maiorul Hatvani a
ocupat din nou Abrudul, după ce își completase trupele decimate. A urmat a doua
bătălie de la Abrud, care s-a încheiat la 18 mai 1848 cu înfrângerea gravă a trupelor
ungare. În total, maiorul Hatvani a pierdut cca 5.000 soldați și toată artileria, iar
deputatul Dragoș a fost ucis (în prima bătălie de la Abrud) [75].
La 8 iunie 1849 împotriva românilor din Munții Apuseni a pornit cea mai mare forță
militară maghiară care atacase zona până în acel moment, peste 4.000 soldați cu 19
tunuri și 4 baterii de rachete, condusă de colonelul Kemeny Farkas. A rezultat a treia
bătălie de la Abrud, care a început propriu-zis la 11 iunie și s-a încheiat la 17 iunie
(luptele începuseră încă din 8 iunie, pe drumul spre Abrud). Armata maghiară,
suferind de foame și pierzând mulți oameni în luptă, încercuită în Abrud, a fost silită
să abandoneze orașul și să retragă, având cel puțin 500 soldați morți în luptă [76].
La 21 iunie 1849 Avram Iancu a fost contactat prin scrisori de către colonelul ungur
Simonffy, care îi scria din Vașcău, precum și de către deputatul Ioan Gozman, în
vederea încetării ostilităților. El le răspunde la 27 iunie, nerenunțând la scopurile
pentru care a început lupta, dar nici refuzând posibilitatea unor negocieri pentru
depunerea armelor [77]. La 2 iulie 1849, colonelul Simonffy îi expediază lui Kossuth
răspunsul lui Iancu[78]. Acesta a răspuns la 5 iulie, dar prea puțin încurajator pentru
români. Răspunsul lui Kosstuh a fost rigid și tăios, nerenunțând nici el la ideile sale și
respingând continuarea unor tratative de pace. El îl somează pe Avram Iancu, și
implicit pe români, să depună armele necondiționat până la 20 iulie și abia apoi să
vadă dacă vor primi drepturile solicitate [79].
La 14 iulie 1849 Kossuth l-a împuternicit pe revoluționarul muntean Nicolae Bălcescu
să plece în Munții Apuseni pentru a-l convinge pe Avram Iancu să facă o înțelegere
cu maghiarii și să treacă de partea lor, în contextul puternicei ofensive austro-ruse
din Transilvania, care amenința armata maghiară cu dezintegrarea. Lui Iancu i se
propunea de către Kossuth, în caz de împăcare, gradul de general în armata ungară
și trecerea cu legiunea sa în Muntenia pentru a lupta acolo împotriva forțelor austro-
ruse.[80]. Kossuth a semnat documentele necesare organizării unei legiuni românești
care să lupte în cadrul armatei ungare la 15 iulie 1849 [81]. Bălcescu ajunge în munți
cu oferta maghiară la sfârșitul lunii iulie 1849, iar discuțiile cu și între conducătorii
românilor din munți au durat 4 sau 5 zile[82]. Avram Iancu i-a răspuns în scris lui
Kossuth la 3 august 1849, arătându-i că în condițiile date, cu armata maghiară
înfrântă și armatele austro-ruse învingătoare și stăpâne în Transilvania, nicio discuție
nu își mai are rostul[83].
În timpul acestor discuții de pace, luptele cu armata ungară nu au încetat.
Combatanții Legiunii Auraria Gemina, comandată de Avram Iancu, s-au ciocnit la 2
și 4 iulie de trupele maghiare conduse de Velics Karoly, care au încercat să atace
munții din direcția Aiud, dar au fost înfrânte de luptătorii tribunilor Fodor și Șerban.
La 22 iulie aceste atacuri maghiare au fost repetate, dar s-au soldat din nou cu o
înfrângere, venită tot din partea tribunului Fodor [84].
La 29 iulie 1849, ministrul-președinte maghiar Szemere ține un discurs în care spune
că unul din scopurile revoluției ungare este libera dezvoltare a naționalităților, adică
exact motivul discordiei dintre maghiari și români în anii 1848-1849. Kossuth Lajos îl
însărcinează pe revoluționarul pașoptist român Eftimie Murgu să meargă în munți la
Avram Iancu și să îi comunice acest fapt, pentru a-l atrage în ultimul moment de
partea revoluției maghiare.[85]. Eftimie Murgu însă nu va putea răzbate în munți, fiind
oprit la Ilia. Oricum, totul era prea târziu. Armatele austro-ruse erau în ofensivă în
apropierea Munților Apuseni, armata maghiară în retragere. Iancu va acorda trupelor
maghiare o asigurare că nu le va ataca în aceste momente, lăsându-le să se retragă
nestingherite în orice direcție[86].

Sfârșitul războiului[modificare | modificare sursă]

La începutul lunii august 1849, generalul rus Lüders îl invită pe Avram Iancu la Alba
Iulia, pentru a-l cunoaște, a-i înmâna un cadou drept recunoaștere a sprijinului
acordat prin războiul de gherilă purtat și să îl aprovizioneze cu muniția necesară [87].
Iancu coboară din munți cu ceată de lăncieri, până pe valea Mureșului, dar se
izbește rapid de ostilitatea colonelului austriac August, comandantul cetății Alba Iulia.
La această atitudine ostilă au contribuit rapoartele false ale fostului consilier militar al
Legiunii Auraria Gemina, căpitanul austriac Ivanovici, dar și faptul că austriecii
aflaseră de tratative duse de Iancu cu maghiarii și oferta lui Kossuth de a trece de
partea revoluției ungare. Din acest motiv, a făcut calea întoarsă la Câmpeni [88]. La 22
august 1849, o delegație de doi moți, trimiși de Iancu la Florești, județul Cluj, au
declarat armatei austriece că acesta a decis să își lase luptătorii la vatră. Generalul
austriac Wohlgemuth l-a invitat pe Avram Iancu la Sibiu pentru a-i cere ajutorul în
dezarmarea lăncierilor români din Zarand. Iancu și-a asumat această
responsabilitate, iar moții din Zarand au început să depună armele după 7
septembrie 1849[89]. Dezarmarea românilor de către austrieci s-a făcut cu greutate,
foarte puține arme fiind predate, deși Iancu și Axente Sever se angajaseră să ajute
la depunerea armelor, ceea ce i-a făcut pe imperiali să fie și mai bănuitori față de
Iancu[90].

Statuia lui Avram Iancu din Cluj-Napoca

După 1849[modificare | modificare sursă]

Imediat după terminarea ostilităților, reprezentanții austrieci trimiși de împărat în
Transilvania, Wohlgemuth, Clam Gallas și Bach, au dat dovadă de ignorarea
românilor și a contribuției lor la cauza Casei de Habsburg. De la bun început,
meritele lor au fost diminuate, rău înțelese și suspectate fără motiv. Sacrificiile
umane și materiale ale românilor nu au fost luate în seamă de împărat. În schimb,
generalul rus Luders îl întrebă pe Avram Iancu despre doleanțele românilor,
promițând să intervină pe lângă țar pentru ei. Din acest motiv, Iancu și Axente Sever
vor trimite un memoriu generalului Luders și cer ajutorul țarului pe lângă împăratul
austriac pentru câștigarea drepturilor cerute de români [91]. Țarul a primit memoriul lui
Avram Iancu, dar a răspuns că nu poate interveni într-o problemă a imperiului
austriac, dar că va remite memoriul Curții imperiale, ceea ce a și făcut [92].
La 15 decembrie 1849 Avram Iancu a fost arestat de soldați austrieci la târgul de la
Hălmagiu. Sub presiunea românilor, care se aflau în număr mare în acea zi la târg,
soldații au fost obligați să îl elibereze, pretinzând că arestarea s-a făcut din
greșeală[93].
În februarie 1850, Avram Iancu a plecat la Viena, unde se strângea o nouă delegație
românească care dorea să ceară drepturi pentru românii din Transilvania [94]. El a
trecut prin Beiuș, ajungând la 6 februarie la Oradea, unde a fost primit cu entuziasm.
La fel de bine a fost primit și la Pesta, fiind primit de generalul Haynau și baronul
Geringer. Primul a dat în cinstea lui Iancu un supeu, iar la balul dat în aceeași seară,
a fost acompaniat de ofițerii superiori austrieci [95]. Iancu a plecat de la Pesta la 19
februarie și a fost primit de împăratul austriac la 8 martie 1850. Meritele sale au fost
relevate în mod deosebit de împăratul Franz Josef. În zilele următoare Iancu a vizitat
alte personalități austriece marcante[96]. Iancu s-a întors acasă fără ca delegația
românească să fi reușit altceva în afară de primirea unor promisiuni fără acoperire
din partea austriecilor[97].
Țarul Rusiei a trimis la Sibiu 34 decorații pentru a fi împărțite celor care au avut
merite deosebite în timpul războiului. Pentru Avram Iancu el a trimis Ordinul Sf.
Stanislav. Cu toate acestea, la cererea autorităților austriece, țarul își va schimba
decizia și îi va acorda lui Iancu o medalie inferioară, Ordinul Sf. Ana, clasa a II-a [98].
Pentru contribuția adusă în timpul războiului, Avram Iancu a fost inițial propus pentru
decorare cu Ordinul austriac "Corona de fier" clasa a III-a, o decorație relativ înaltă și
care conferea deținătorului dreptul la titlu de noblețe. Împăratul Franz Josef a tăiat cu
mâna proprie această propunere, acordându-i numai "Crucea de aur pentru merite,
cu coroană". Aceeași decizie a luat-o și în cazul prefecților Simion Balint și Axente
Sever. Avram Iancu a fost invitat la Alba Iulia pentru a-și ridica decorațiile, dar el a
refuzat de fiecare dată să o facă[99].
În august 1850, Iancu a plecat din nou la Viena, pentru a face parte din delegația
națională românească. Din nou aceasta a primit de la austrieci numai cu promisiuni
goale și amânări. La începutul anului 1851, Avram Iancu a fost chemat la prefectul
poliției din Viena pentru a declara dacă acceptă sau nu decorațiile acordate și pe
care le refuzase în repetate rânduri în anul 1850. El a expus din nou motivele pentru
care refuză medalia austriacă, dar o acceptă pe cea rusească [99]. Declarația sa a fost
considerată ofensatoare pentru împăratul austriac. După 3 zile a fost din nou chemat
la poliție pentru a fi întrebat dacă acceptă decorația austriacă și din nou Avram Iancu
a refuzat. După alte câteva zile, el s-a prezentat din proprie inițiativă la poliție, pentru
a declara că persistă asupra declarației sale inițiale, de a refuza decorația austriacă,
spunând că o refuză cerând: "să se decoreze mai întâi națiunea cu împlinirea
promisiunilor". La scurt timp după aceasta i s-a pus în vedere să părăsească Viena
în termen de 8 zile, la fel cum au pățit și alți fruntași români din delegație. Iancu a
plecat din Viena la 21 februarie 1851, pentru a nu se mai întoarce niciodată acolo [100].
După întoarcerea de la Viena, Iancu s-a implicat în lupta pe cale legală pentru
obținerea drepturilor pentru moți. Aceștia își revendicau terenurile și pădurile
pierdute în favoarea nobililor și a statului austriac pe vremea iobăgiei. Astfel, el a
scris mai multe memorii în numele moților, adresate guvernului, iar unul dintre
memorii a fost adresat chiar împăratului Franz Josef. Guvernul însă nu a răspuns, ci
a trimis la fața locului comisii de investigație. Iancu a refuzat să se prezinte în fața
acestora și a îndemnat și pe moți să facă la fel, ceea ce s-a și întâmplat. Comisiile
erau o manevră a autorităților pentru a tărăgăna totul. În vara anului 1852
guvernatorul Transilvaniei l-a invitat pe Avram Iancu și pe Simion Balint la Sibiu,
unde i-a rugat să accepte mijlocirea comisiilor [101], mai ales că în scurt timp urma să
aibă loc vizita împăratului în Transilvania. Prefecții Avram Iancu, Simion Balint și
Mihai Andreica l-au convins pe guvernator să ceară schimbarea traseului vizitei
împăratului. Inițial, traseul urma să străbată pe la Dobra, spre Deva și Săcărâmb,
apoi prin Brad, Hălmagiu și Abrud, Alba Iulia, Sibiu, iar la întoarcere să treacă prin
zonele locuite de secui și să iasă pe la Cluj și Baia Mare. Prefecții au reușit să obțină
modificarea traseului pe la Muntele Găina, Vidra de Sus și Câmpeni. În schimb,
guvernatorul i-a cerut lui Iancu să medieze o înțelegere între moți și Fisc, ceea ce
Iancu a refuzat categoric, pe motiv că pădurile au fost ale moților dintotdeauna.
Situația era din nou în impas, dar toți au sperat că se va rezolva când Iancu va vorbi
cu împăratul la trecerea sa prin Vidra de Sus[102]. Avram Iancu s-a ocupat intens de
pregătirile pentru întâmpinarea împăratului, iar la 19 iulie 1852 s-a primit înștiințarea
oficială că împăratul și-a modificat ruta după cum i se solicitase [103].
La 21 iulie 1852 împăratul a sosit pe Muntele Găina, unde ar fi trebuit să fie
întâmpinat de Avram Iancu. Acesta însă nu s-a prezentat și nimeni nu a putut să îl
găsească. Mama lui Avram Iancu l-a întâmpinat călare, în fruntea unui banderiu de
femei, iar la oprirea în fața casei lui Iancu, Alisandru l-a întâmpinat pe împărat. Toți
se așteptau ca Avram Iancu să se afle la Câmpeni, dar acesta nu a apărut nici aici.
Prietenii lui Iancu au spus că e bolnav, ca să îl scuze în fața guvernatorului, iar seara
au încercat să îl convingă pe Avram să se întâlnească cu împăratul a doua zi, la
Roșia Montană. Abia acum a declarat Iancu că nu are de gând să se întâlnească cu
Franz Josef[104]. Povestea cum că Iancu ar fi mers seara la împărat și că ar fi iscat
scandal, fiind alungat de santinele, e falsă, și nu a existat în realitate [105]. Fruntașii
românilor considerară atunci că încă nu e totul pierdut și că Iancu ar putea să îl
întâlnească pe împărat la Cluj, pentru a lămuri situația pădurilor moților, care era
evident că nu se pot recâștiga pe cale legală. Astfel că Iancu acceptă să plece la
Cluj în fruntea a 120 călăreți români. Ei îl întâmpină pe împărat între Someșeni și
Apahida, iar de aici plecând la Cluj, trebuiau să ia parte la audiența programată.
Iancu însă refuză din nou[106]. Iancu nu a putut să îi accepte nici măcar împăratului
Austriei tărăgănarea în recunoașterea faptelor și a drepturilor românilor, care
luptaseră și muriseră în 1848-1849 și în folosul Austriei, din acest motiv el refuzând
să stea de vorbă cu Franz Josef[107].
Întors la Câmpeni, primul lucru pe care l-a făcut Iancu a fost că s-a dus la casa
erariului și a doborât cu bâta însemnele austriece de pe clădire, călcându-le în
picioare. După două săptămâni, când a venit în zonă o comisie pentru a măsura
pădurile și a le introduce în cadastru, Iancu i-a îndemnat pe Mihai Andreica și
Dionisie Darabant, foști comandanți în 1848-1849, acum măsurători în slujba
statului, să nu realizeze măsurătorile necesare pentru a sabota autoritățile imperiale.
Ca urmare, la 17 august 1852 Avram Iancu și cei doi măsurători au fost arestați de
armata imperială la Câmpeni. Iancu a fost trimis la Alba Iulia sub escortă militară [108].
Aici a fost maltratat de un funcționar austriac mărunt, iar Iancu a protestat cu
furie[109]. De frica moților, care se zvonea că ar porni împotriva Albei Iulii, Iancu a fost
mutat la Sibiu. Aici i s-a intentat în grabă un proces, pentru a fi achitat cât mai rapid
și eliberat, pentru că arestarea lui Iancu produsese o impresie nefavorabilă printre
români[110].
Prin intermediul colonelului Heydte i s-a oferit lui Iancu o slujbă la Viena, cu salar de
2.400 florini pe an sau una la Sibiu, cu 1.800 florini pe an, dar el le-a refuzat pe
amândouă. Avram Iancu a refuzat și despăgubirile oferite de guvernul austriac
pentru perioada cât a fost ținut de acesta în închisoare [111].

Viața privată[modificare | modificare sursă]

Una dintre presupusele iubite ale lui Avram Iancu ar fi fost Johanna Farkas,
cunoscută ca Háni, o tânără maghiară din Abrud.[112] Tatăl Johannei Farkas locuia în
Abrud, unde activa fie ca preot,[113] fie ca avocat.[114] Se numea Tamás Farkas și era
protestant de confesiune unitariană. Mama Johannei era de religie romano-catolică.
Potrivit datinii, Háni a fost botezată în confesiunea mamei. Tânăra se născuse
în 1834 și era cu zece ani mai tânără decât Iancu. O mărturie orală consemnată de
Ioan Lupaș[114] menționează că Háni l-a salvat pe iubitul ei în cea mai periculoasă
clipă din viața acestuia, în luna mai a anului 1848, când maiorul Imre Hatvani intra
pe neașteptate în Abrud pentru a-l surprinde pe Iancu, care se afla în casa
avocatului Tamás Farkas, tatăl Johannei. Aflând că trupele revoluționare unguresti
se apropie de oraș, Háni l-a înștiințat pe Iancu, l-a rugat să plece numaidecât pentru
a-și salva viața și l-a condus prin grădina din spatele casei. Astfel Iancu a
părăsit Abrudul în ultima clipă și s-a îndreptat spre Câmpeni, unde a organizat
contraofensiva împotriva lui Hatvani. Nu există totuși dovezi indubitabile despre
această "iubită" a lui Avram Iancu. În memoriile sale, fostul prefect Vasile Macarie
Moldovan, care după desființarea legiunii sale (a III-a de Câmpie) a luptat în
rândurile Legiunii Auraria Gemina, fiind martor ocular la evenimentele descrise mai
sus, spune că o servitoare l-a anunțat pe Iancu de intrarea ungurilor în Abrud [115]. În
acel moment, Iancu se afla împreună cu Vasile Macarie Moldovan și alți români în
biserica reformată, unde duceau tratative cu ungurii din oraș, care cereau insistent
ca românii să depună armele. Alte presupuse iubite ale lui Avram Iancu ar fi fost
Epifania Șuluțiu din Abrud, apoi soția medicului Kalcher din Abrud, dar toate sunt
doar zvonuri și nu există nici o dovadă asupra lor, după cum nu există nici asupra
Johannei Farkas.[116]

Mormântul lui Avram Iancu de la Țebea

Sfârșitul vieții[modificare | modificare sursă]

În ultimele două decenii ale vieții sale a suferit de o boală psihică. Starea sănătății
sale psihice a început să se deterioreze la sfârșitul anului 1852 [106]. A rămas în
memoria colectivă ca umblând din sat în sat înnebunit, după unele păreri puțin
verificate și din surse nesemnate. Conform unor alte păreri, de data aceasta de
specialitate, a medicului Ovidiu Vuia, specialist în neuropsihiatrie în Germania,
Avram Iancu nu a fost nebun: "...În ce privește tulburările zise psihice, după
majoritatea absolută a medicilor, și noi nu facem decât a le întări diagnosticul, nu
numai datorită debutului la 28 ani și duratei lungi de două decenii, dar întreg tabloul
clinic și evoluția sa, înlătură indiscutabil, eventualitatea unei infecții a sângelui cu
manifestarea unui sifilis nervos. Rămâne ipoteza unei psihoze declanșate de o
traumă, sau cum e cazul, de nenumărate traume psihice, nu rar observată în
practica neuropsihiatrică. Personal cred că nici această boală nu intră în discuție, în
primul rând fiindcă tulburările psihice ale lui Iancu nu pot fi încadrate în tabloul unei
psihoze anumite. E drept că prezentase unele idei de persecuție, după unii
adevărată manie, a fost trist și melancolic, adesea după ce-și termina cântecele de
jale la fluier, plângea, dar respectivele simptome nu sunt suficiente pentru a
diagnostica o psihoză de tip maniaco-depresiv, schizofrenic sau paranoic. ... Ajung
la concluzia că Avram Iancu nu a fost nebun propriu-zis din punct de vedere
neuropsihiatric. ... În consecință, fără să mă îndepărtez de principiile științifice ale
medicinii, după care trebuie văzută boala lui Avram Iancu, eu împărtășesc părerea
că (...) Craiul Moților n-a suferit de nici o psihoză, prin urmare pe limbaj laic, nu a fost
nebun. ... sunt de părere că ar fi cazul, în legătură cu suferințele sale, să evităm
termeni ca "dezechilibru psihic" sau "boală incurabilă", când manifestările psihice ale
lui Iancu sunt de natură reactivă, țin mai mult de alterări provocate de împrejurări
externe, care însă, nu depășesc domeniul normalului, nu intră în sfera
patologicului" [117].
Astăzi, Avram Iancu este considerat cel mai mare erou național al românilor din
Transilvania, iar memoria lui cinstită în mod deosebit de români și îndeosebi de moți,
între care trăiesc și azi urmașii foștilor lăncieri ai lui Iancu, de la 1848 [118] [119].
În dimineața zilei de 10 septembrie 1872, Avram Iancu a fost găsit mort, cu privirea
încremenită spre cer, pe prispa brutăriei (azi muzeu) lui Ioan Stupină, zis Lieber,
din Baia de Criș.[120] A fost îngropat cu funeralii naționale la 13
septembrie în Panteonul Moților de la Țebea, jud. Hunedoara, lângă "Gorunul lui
Horea". La slujba de înmormântare au slujit 36 preoți, în frunte cu protopopii
Mihălțanu (ortodox) din Brad și Balint (unit) din Roșia Montană[121]. În fruntea
convoiului funerar pășeau foștii comandanți militari ai românilor, care se mai aflau în
viață: Simion Balint, Axente Sever, Mihai Andreica, Nicolae Corcheș și Clemente
Aiudeanu[121]. Pentru a anunța moartea sa, clopotele au tras în munți timp de trei zile
și trei nopți. Comitetul de înmormântare l-a declarat "erou al națiunii" [122].
Înmormântarea a avut loc sub Gorunul lui Horea din curtea bisericii ortodoxe din
Țebea, după dorința lui Avram Iancu[122]. Peste 4.000 de persoane, după alte surse
10.000, au participat la înmormântare. Moții au sosit călări din Vidra de Sus încă din
data de 11 septembrie, pentru a-l priveghia [123].
Ceremonialul funebru a început la ora 14, în 13 septembrie, în Baia de Criș, apoi
convoiul, care se întindea pe mai mult de 2 kilometri, a pornit spre Țebea. Pe tot
parcursul s-a cântat "Marșul lui Iancu" și "Deșteaptă-te, române!". Când primii
oameni intrau în Țebea, ultimii din coloană abia porneau din Baia de Criș. În fruntea
convoiului mergea un tânăr cu un drapel în culorile românești roșu-galben-albastru,
drapate în negru[124]. În momentul în care sicriul a fost coborât în groapă, s-au tras
salve de pușcă, în semn de onoruri militare [124].
Crucea de piatră a fost donată de preotul român Ioan Tisu, iar pe ea a fost
inscripționat simplu: "AVRAM IANCU, ADV(OCAT), PREF(ECTUL) LEG(IUNILOR)
ROM(ÂNE) în anul 1849-9. +1872"[125]
Necrologul lui Avram Iancu din "Telegraful român" spune:"viața lui în totalitatea ei va
rămâne o oglindă sinceră a vieții noastre naționale" [126].