Laiu Maria

Facultatea de Drept
Anl III, grupa 3A5
Nicolae Iorga și Răscoala Țărănească din 1907

Nicolae Iorga (n. 17 ianuarie 1871, Botoșani, d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul
Prahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist,
memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român.
După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii
ale secolului XX, ”rolul lui Voltaire”.

După studii elementare și gimnaziale în Botoșani, termină Liceul Național din Iași în
1888. Absolvă Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma "magna cum laude". Continuă
studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani.

Iorga devine in 1893, la numai 23 de ani, membru corespondent al Academiei Române.

În 1894, la 24 de ani, obține prin concurs catedra de istorie la Universitatea din București. Din
1911 este membru activ al Academiei Române. Începâd din 1908 ține cursuri de vară la Vălenii
de Munte, județul Prahova.

Dotat cu o memorie extraordinară, cunoștea istoria universală și în special pe cea română

în cele mai mici detalii. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu din istoria românilor fără să
constați că Nicolae Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental. În timpul
regimului comunist opera sa istorică a fost în mod conștient ignorată, istoria României fiind
contrafăcută în concordanță cu vederile regimului de către persoane aservite acestuia. Iorga a fost
autor al unui număr uriaș de publicații, cel mai mare poligraf al românilor: circa 1.250 de volume
și 25.000 de articole.1

Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii,

istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc.
Câteva din publicațiile mai importante: Studii și documente cu privire la istoria românilor, în 25
volume (1901-1913), Istoria imperiului otoman în 5 volume. Ca literat, Nicolae Iorga a scris
poezii, drame istorice (Învierea lui Ștefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Doamna lui Eremia,
Sfântul Francisc din Asisi și altele), volume memorialistice (Oameni cari au fost, O viață de om,
așa cum a fost). Iorga este autorul a 1003 volume, 12755 articole, 4963 recenzii.2

În 1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul.

Ca om politic, a fost co-fondator al Partidului Naționalist-Democrat, în anii 1931-1932

Prim-ministru și Ministru al Educației Naționale. Membru al parlamentului în mai multe
legislaturi, Iorga era un reputat orator, temut de adversarii săi politici.

1
Nicholas Nagy-Talavera, Nicolae Iorga - O biografie, Editura Institutul European, Bucureşti, 1999, p.8.
2
Idem, p.16.

1
Laiu Maria
Facultatea de Drept
Anl III, grupa 3A5
Nicolae Iorga a fost fondatorul (1920) și director al Școlii Române din Paris ("Fontenay-aux-
Roses"). A editat și condus numeroase ziare și reviste ("Neamul românesc", "Revista istorică",
"Revue Historique du Sud-Est-Européen", "Floarea darurilor" etc.).

Nicolae Iorga a avut un sfârșit tragic, fiind ridicat de la vila sa din Sinaia și asasinat la 27
noiembrie 1940 de către legiunea decapitată. Conducerea decapotată a Gărzii de Fier îl considera
responsabil de uciderea Căpitanului, pe Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de
autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, când în urma unei scrisori deschise adresate de
Codreanu către Iorga, acesta fiind și consilier regal, i-a intentat proces și liderul legionarilor a
fost condamnat pentru calomnie. Ulterior, Codreanu a fost asasinat din ordinul regelui,
înscenîndui-se o evadare. După aflarea veștii despre asasinarea lui Iorga, 47 de universități și
academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

Un moment de cotitură în cariera politică a lui Iorga a avut loc în timpul Răscoalei
Țărănești din 1907, începută în timpul cabinetului Conservator și reprimată cu multă violență de
cel liberal. Nicolae Iorga însuși considera dealtfel că țărănimea română era cea mai primitivă din
toată Europa, și că nici măcar în Turcia această clasă n-a fost lăsată atât de mult în urmă ca aceea
din regatul român. Această revoltă sângeroasă l-a făcut pe istoric să scrie pamfletul Dumnezeu
să-i ierte, publicat în Neamul Românesc. 3 Textul, împreună cu programul de conferințe despre
agricultură și programul pentru ajutorarea victimelor l-a făcut din nou adversar al Partidului
Național Liberal, care îl făceau pe Iorga instigator. Istoricii și-au amintit de Stere, care a fost
numit în postul de prefect al Iașului împotriva intereselor partidului, a inaugurat o colaborare
informală cu Iorga și poporaniștii. Clasa politică în ansamblu a fost destul de reticentă privind
relațiile lui Iorga cu Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor și politica iredentistă, din
cauza căreia aveau de suferit relațiile cu Austro-Ungaria care ocupa Transilvania și Bucovina.
Totuși, popularitatea lui Iorga era în creștere, fiind reales ca deputat la alegerile din același an. 4

Răscoala țărănească din 1907 a început în data de 21 februarie (8 februarie s.v.) 1907 în
Flămânzi, Botoșani și s-a răspândit, în perioada următoare, în toată țara. Răscoala a fost înfrântă
de guvern, reprimarea ei de către armată soldându-se cu morți și răniți. Cauzele sunt, încă,
controversate, au fost ani cu recolte mult mai slabe (ex. 1899, 1904), țărănimea își mărea
constant suprafața agricola, în detrimentul marii proprietăți, marea majoritate a țărănimii nu
participă la revoltă, indivizi ce nu erau muncitori agricoli participă la evenimente, au fost
mobilizați zeci de mii de țărani, ca soldați, ce nu au susținut revolta, din contră.

După modul cum s-a extins și conform declarațiilor celor ce au luat parte la evenimente,
socialiștii au avut un rol important în organizarea de agitatori și propagandă (e.g. Adevărul, pe

atunci de factură socialistă, ziarul Dimineața, C. Mille, Dobrogeanu Gherea, Octav Băncilă,
Cristian Rakovski, etc), pe modelul celor executate în Imperiul Rus.

3
Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 385-389.
4
Idem, pp. 393-395.

2
Laiu Maria
Facultatea de Drept
Anl III, grupa 3A5
Principala cauză s-a datorat incapacității instituțiilor statului de a supraveghea
respectarea legii în domeniul contractelor agricole ce aveau rolul de a intermedia înțelegerile
dintre proprietari și țărani, spre exemplu în județul Iași prefectul, Constantin Stere, se întelege cu
arendașii și muncitorii agricoli pentru scăderea/revenirea la un preț de 35-40 lei pe hectar
dezamorsând conflictul.5

Potrivit istoricilor Dinu C. Giurescu și Constantin C. Giurescu, în anii în care recoltele au

fost îmbelșugate (între 1902 și 1905), moșierii au crescut arenzile foarte mult, odată cu ele
crescând și exploatarea țăranilor, astfel încât nemulțumirea lor a crescut și ea, fapt care a dus în
cele din urmă, în martie 1907, la răscoală. Cei doi istorici români arată că tulburările au început
„în partea de miazănoapte a Moldovei, unde arendașii erau puternici”, și spune că numai trustul
fraților Fischer, care deținea moșii și păduri, totaliza 236.863 hectare, adică 2.368 kmp, ceea ce
reprezenta aproape suprafața unui județ întreg, arendând la acea vreme circa 75% din pământul
arabil din trei județe din Moldova (așa-numita „Fischerland”).

În „Raportul către Prefectul Județului Botoșani al Inspectorului Comunal al Plășii Hârlău,

care comunică rezultatele cercetărilor întreprinse în urma telegramei lui Gheorghe Gh.
Constantinescu” se detaliază evenimentele ce au dus la izbucnirea răscoalei, precum și trupele
trimise pentru a restabili ordinea: „În ziua de 4 februarie, Gheorghe Gh. Constantinescu
(administratorul moșiei Flămânzi), s-a întâlnit la iarmarocul din Flămânzi cu mai mulți locuitori
din comuna Frumușica, cărora le-a spus că pe ziua de 8 februarie să se adune în ograda
administrației moșiei Flămânzi pentru a face cu ei învoielile agricole pentru vara anului curent.

În noaptea de 7-8 februarie, le-a făcut cunoscut prin vătăjei și feciori boierești a se
aduna pe ziua de 8 februarie. În ziua de 8 februarie s-au adunat la Primăria comunei Flămânzi,
de dimineață, 400-500 de locuitori și o parte din comuna Copălău și alte sate ce cad pe teritoriul
moșiei Flămânzi cu anexele ei. Între orele 10 -11 a trecut pe dinaintea primăriei Gheorghe Gh.
Constantinescu, administratorul, cu trăsura, la administrația moșiei; ajunși aice, după ora 12
p.m., li s-a comunicat că „nu este aici, ce a plecat la cumnatul său C. Ciornei, secretarul
primăriei, la masă…”; țăranii s-au sfătuit să-l aducă cu forța; pe la orele 13 și jumătate,
Ciornei pleacă de acasă înspre primărie; locuitorii i-au spus să-l cheme; „sătenii erau foarte
mulți adunați în drum, înaintea porții”; un locuitor s-a dus să-l cheme afară; apoi s-a dus un
altul, care amenință că, „dacă nu iese afară să vorbească cu ei, îi devastează casa (casa
secretarului Ciornei) și îi dau foc”.

Cancelaria moșiei n-au devastat-o. S-a cerut ajutorul armatei în ziua de 4 martie.
Ni s-au trimis două escadroane de cavalerie în Hârlău; azi se află 1 batalion din Regimentul 13
„Ștefan cel Mare” în Hârlău, 1 escadron din Regimentul 8 Călărași la Deleni, 1 la Târgu
Frumos, 50 vânători din Batalionul 8 la Cristești, pentru a-i împiedica pe răzvrătiții din comuna
Bălușeni ce voiau să vie la Cristești, și o companie de 180 de oameni în comunele Tudora și

5
Nicolae Liu, N. Iorga şi Marea Răscoală Ţărănească din 190, Ed. Junimea, Iași, 1984, p. 233.

3
Laiu Maria
Facultatea de Drept
Anl III, grupa 3A5
Poiana Lungă, pentru a-i împiedica pe răzvrătiții din plasa Siret și județul Suceava ce încercau
a răscula aceste două comune.”6

Evenimentele au continuat să răsune în conștiința română, fiind subiectul unuia dintre

cele mai bune romane interbelice, Răscoala, de Liviu Rebreanu, publicat în 1932.

În ceea ce privește artele plastice românești, imaginea țăranului începe să apară în arta
românească în secolele XIX și XX și aceasta sub influența romantismului francez. Dacă Nicolae
Grigorescu (care a murit chiar în 1907) a reprezentat idilic viața rurală, Ștefan Luchian este
primul artist plastic român care zugrăvește dramele cu care se confruntau țăranii din perioada
Belle Époque. Astfel, tabloul La împărțitul porumbului, expus în 1906, devine un simbol al
modificării modului în care este văzut țăranul în pictura română.

Surprinzând momente semnificative și dramatice ale răscoalei, operele pictorului Octav

Băncilă au fost cenzurate în acea epocă, fiind acuzate în presă de tendință spre socialism morbid.
Cea mai celebră astfel de lucrare este cea intitulată chiar 1907 reprezintă un țăran fugind
disperat, printre răniți, de ploaia de gloanțe cu care fusese înăbușită răscoala.

Alți pictori care și-au îndreptat atenția către această temă socială au fost: Ștefan
Dimitrescu, Camil Ressu, Ion Theodorescu Sion, Francisc Șirato, Apcar Baltazar.

Răscoala din 1907 a fost de asemenea sursa de inspirație și a unei statui monumentale
care încă mai poate fi văzută la București.

Consecințele răscoalei au fost:

1. Adoptarea unor măsuri pentru ameliorarea situației țărănimii: o lege nouă privind
contractele agricole, înființarea unei bănci pentru creditul rural și a Casei Rurale sau
abolirea trusturilor de arendași
2. Demolarea mitului „țărănimii fericite”, docile și servile, așa-numită „talpă a țării”.
3. Crearea în Occident a unei impresii nefavorabile despre România, considerată până
atunci o țară pacifistă și aceasta datorită durității represiunii.
4. Elita conducătoare a fost nevoită să-și revizuiască concepțiile și astfel a apărut o nouă
generație în cadrul clasei politice.

Mihai Eminescu și Războiul de Independență

6
Nicolae Liu, N. Iorga şi Marea Răscoală Ţărănească din 190, Ed. Junimea, Iași, 1984, p. 87.

4
Laiu Maria
Facultatea de Drept
Anl III, grupa 3A5

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şapte-lea din cei 11
copii ai lui Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi
al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi petrece copilăria la
Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de
contact cu oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adîncă nostalgie în poezia de mai târziu
("Fiind băiat…” sau "O, rămîi").

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare
profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, "Lăcrămioarele invăţăceilor
gimnazişti” , în care apare şi poezia "La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De

fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor
româneşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul. Ajunge sufleor şi
copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl
cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în "Familia", scrie poezii, drame (Mira),
fragmente de roman ,"Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.7

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de
Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rândul societăţilor
studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe
colaborarea la "Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul "Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia
doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale,

profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul "Curierul de
Iaşi “. Continuă să publice în "Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl
introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit
de Veronica Micle.8

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului
Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul "Poezii” , cu o prefaţă şi
cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu).
Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc.

7
George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Chișinău, 1998, p. 13.
8
Idem, p. 25

5
Laiu Maria
Facultatea de Drept
Anl III, grupa 3A5
Mihai Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai
multe surse la 15 iunie 1889 (15 iunie, în zori - ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E
înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala
Normală de Institutori.

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării

independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea
independenței și proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale el s-a
ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din acea vreme: răscumpărarea
căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările,
inamovibilitatea magistraților, politica externă etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac
parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal cu Românul condus de
C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.

Eminescu a exprimat opinii antisemite în publicistica sa, asemenea altor poeți naționaliști
europeni ai vremii sale. A fost revendicat mai târziu de Mișcarea Legionară. În privirea opiniilor
sale, Raportul Elie Wiesel consemna că „opiniile sale despre evrei erau complexe și nu atât de
excesive cum s-a afirmat uneori”.

Războiul de Independenţă dintre anii 1877-1878, purtat împotriva turcilor, a avut drept
consecinţă recunoaşterea pe plan internaţional a independenţei României. După mai bine de
patru sute de ani de suzeranitate turcească, românii au profitat de contextul internaţional pentru
a-şi făuri un stat suveran.

Războiul a izbucnit ca urmare a necesităţii Principatelor Române de a se elibera de sub

dominaţia turcească şi a beneficiat de un context internaţional favorabil. În 1875 a izbucnit
răscoala în Bosnia şi Herţegovina, iar în 1876 cea din Bulgaria. Mai mult, în 1877 Rusia a
declanşat un nou război împotriva Turciei. În aceste condiţii, la 9 mai 1877, România şi-a
proclamat Independenţa.

La 4/16 aprilie 1877, România a semnat convenţia cu Rusia prin care permitea armatei
ruse să treacă pe teritoriul ei şi să ocupe linia Dunării până la gura Oltului. În temeiul aceleiaşi
convenţii, armata română s-a angajat să fie concentrată în Oltenia de sud. În iunie, trupele ruse
au trecut Dunărea şi au început operaţiile pe teritoriul Imperiului Otoman, dar s-au lovit de
rezistenţa lui Osman Paşa, la Plevna, fiind nevoite să oprească înaintarea 9.

În iunie 1877, armata română intră în toiul operaţiunilor militare de peste Dunăre, cu
Diviziile 2 şi 4 infanterie şi cu o divizie de rezervă. Efectivul românesc se ridica la 38.000 de
oameni şi 108 tunuri. Armata rusă şi română va porni un atac în 30 august/11 septembrie care va
duce la cucerirea redutei Griviţa 1 de către români.La 9/21 noiembrie, românii au cucerit şi
cetatea Rahova. Plevna a reuşit să reziste până la 28 noiembrie/10 decembrie, fiind încercuită de

9
Academia Republicii Populare Române , Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, p.87.

6
Laiu Maria
Facultatea de Drept
Anl III, grupa 3A5
trupele ruso-române. Osman Paşa a încercat să străpungă încercuirea şi să se retragă, dar
manevra sa a eşuat, astfel încât el şi armata sa s-au predat.10

După căderea Plevnei, evenimentele militare s-au precipitat. Trupele române au trecut la
asedierea Vidinului, iar cele ruse au pornit în grabă către Constantinopol. Au cucerit Plovdiv
(Filipopol) şi Edirne (Adrianopol) şi au ajuns în apropierea capitalei la 18/20 ianuarie 1878. În
aceste condiţii, Turcia a fost nevoită să ceară un armistiţiu, astfel că la 19 februarie/3 martie
1878, s-a semnat tratatul de la San Stefano.11

În tratatul de pace, printre altele, era recunoscută şi independenţa României. Prevederile

acestui tratat, favorabile României, au fost întărite de către puterile apusene la congresul de la
Berlin din vara anului 1878. România a fost recunoscută ca stat independent şi i s-a restabilit
autoritatea asupra Dobrogei (vezi şi articolul Unirea Dobrogei cu România). Portului Constanţa
i-a fost asigurat accesul direct la Marea Neagră, în schimb Rusia câştiga gurile Dunării şi relua în
stăpânire judeţele din sudul Basarabiei, care fuseseră retrocedate României prin tratatul de pace
de la Paris din 1856.12

Bibliografie

10
Idem, p. 102.
11
Idem, p. 133.
12
Kellogg, Frederick, DrumulRomânieispreindependenţă, Institutul European, Iaşi, 2002. p. 73

7
Laiu Maria
Facultatea de Drept
Anl III, grupa 3A5

1. Nicholas Nagy-Talavera, Nicolae Iorga - O biografie, Editura Institutul European,

Bucureşti, 1999.

2. Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007.

3. Nicolae Liu, N. Iorga şi Marea Răscoală Ţărănească din 1907, Ed. Junimea, Iași, 1984.

4. George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Chișinău, 1998.

5. Academia Republicii Populare Române , Dicţionar Enciclopedic Român, Editura

Politică, Bucureşti.

6. Kellogg, Frederick, DrumulRomânieispreindependenţă, Institutul European, Iaşi, 2002.