Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga,[1] n. 5 iunie 1871, Botoșani – d.

 27
noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic
literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-
ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume
ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. După cum a
afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului
XX, „rolul lui Voltaire”.
După studii elementare și gimnaziale în Botoșani, a urmat Liceul Național din Iași în 1888. A
absolvit Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma magna cum laude, apoi a continuat
studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani.
A fost cofondator al partidului Partidul Naționalist-Democrat în 1910, membru al Parlamentului,
președinte al Camerei Deputaților și al Senatului, ministru, și, pentru o scurtă perioadă, prim-
ministru. Copil minune, polimat și poliglot, cu o activitate științifică prolifică, Iorga a scris 1003
volume, 12755 articole și studii și 4963 recenzii, aceasta culminând cu Istoria României, în zece
volume. A predat la Universitatea din București, la cea din Paris și la alte instituții de învățământ
academice și a fondat Congresul Internațional de Studii Bizantine și Institutul de Studii Sud-Est
Europene (ISSEE). A transformat orașul Vălenii de Munte într-un centru academic și cultural.
În paralel cu contribuțiile sale științifice, Nicolae Iorga a fost un activist de centru-dreapta, ale
cărui orientări politice au inclus elemente
ale conservatorismului, naționalismului și agrarianismului. Deși în ultima parte a liceului a intrat
sub influența marxismului, Nicolae Iorga a depășit acest episod în timpul universității, având să
adere pentru scurt timp la grupul literar conservator Junimea. Nicolae Iorga a fost o figură
centrală a Sămănătorului, revistă populistă și a fondat reviste conservatoare ca Neamul
Românesc, Drum Drept, Cuget Clar și Floarea Darurilor. A militat în cadrul Ligii pentru Unitatea
Culturală a tuturor Românilor.
A fost o figură proeminentă în tabăra pro-Antanta în timpul Primului Război Mondial, datorită
susținerii cauzei românilor din Austro-Ungaria și a avut un rol politic important în România
Mare în perioada interbelică. A inițiat campanii pentru a apăra cultura României. A stârnit
controverse datorită retoricii antisemite. A fost adversar al Partidului Național Liberal și
al Partidului Național Român.
S-a opus grupării fasciste Garda de Fier și, după o perioadă de cumpănire, s-a hotărât să îl
susțină pe rivalul acesteia, Regele Carol al II-lea, intrând după dizolvarea tuturor celorlalte partide
în partidul unic, de sorginte corporatistă și autoritaristă, Frontul Renașterii Naționale. Pentru că
fusese implicat într-o dispută personală cu liderul Gărzii, Corneliu Zelea Codreanu, contribuind
astfel fără voie la uciderea sa, Iorga și-a atras antipatia legionarilor. A rămas o voce
independentă a opoziției după ce Garda a instaurat Statul Național-Legionar, fiind în cele din
urmă asasinat de un comandou legionar. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități
și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

Cuprins

 1Biografie
o 1.1Copil minune
o 1.2Universitatea din Iași și episodul Junimist
o 1.3Studiile în străinătate
o 1.4Întoarcerea în România
o 1.5Opinions sincères și chemarea Transilvaniei
o 1.6Sămănătorul și scandalul din 1906
o 1.7Neamul Românesc, Răscoala țăranilor și Vălenii de Munte
o 1.8Eșecurile din 1909 și crearea PND-ului
o 1.9Iorga și criza din Balcani
 o 1.10Profil antantist
o 1.11Refugiul la Iași
o 1.12România Mare și conducerea Senatului
o 1.13Politica anilor '20
o 1.14Inițiative internaționale și călătoria în America
o 1.15Prim-ministru
o 1.16Conflictele de la mijlocul anilor '30
o 1.17Retragerea din 1937 și procesul Codreanu
o 1.18Asasinarea lui Iorga
 2Concepții politice
o 2.1Conservatorism și naționalism
o 2.2Antisemitism
o 2.3Geopolitică
 3Moștenire
o 3.1Un patriarh al culturii române
o 3.2Contribuții
o 3.3Istoriografie
o 3.4Urmași
o 3.5Memorii și corespondență
 4Note
 5Bibliografie
 6Lectură suplimentară
 7Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]
Copil minune[modificare | modificare sursă]

Casa Memorială „Nicolae Iorga” din Botoșani

Nicolae Iorga s-a născut în Botoșani la 5 iunie 1871, așa cum apare în registrul pentru născuți pe
anul 1871. În unele lucrări apare în mod greșit ca dată a nașterii 17 ianuarie 1871. Confuzie
apărută, cel mai probabil, din cauza faptului că istoricul era sărbătorit și pe data de 17 iunie, după
stilul vechi. [2] Tatăl său, Nicu Iorga (avocat) și mama Zulnia (născută Arghiropol) erau ortodocși.
[1]
 Strămoșii lui Nicolae Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona Pindului, deși
istoricul nu s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu această etnie.[3][4] Probabil din cauza
luptelor balcanice nesfârșite de a revendica acest popor și istoria lui, istoricul a manifestat o
reținere în a-și însuși apartenența etnică explicit, însă în cartea auto-biografică „O viață de om
așa cum a fost” scriitorul neagă subtil legătura cu grecii și se mândrește că provine pe linie
maternă din aristocrația bizantină și după tată direct din munții Pindului, pe care orice istoric îi
acceptă ca vatra veșnică a macedonilor aromani.[5] Totuși, detalii despre originile îndepărtate ale
familiei rămân incerte: se zvonea că Iorga are rădăcini grecești; zvonul, încă susținut de istorici,
[6]
 a fost infirmat de Iorga, prin declarația: „Tatăl mieu era dintr’un neam de negustori români mai
târziu boieriți, din Botoșani, iar mama mea ieste fiica scriitoarei române Elena Drăghici, nepoata
de soră a cronicarului Manolachi Drăghici și nepoata de fiică a lui Iordachi Drăghici, mare Vornic
al Moldovei. Cu tot numele de Arghiropol, tatăl mamei mele, dintr’o familie venită din Rusia,
din Basarabia, era fiul unei Miclește din Ținutul Tartarei, rudă cu Mitropolitul Sofronie Miclescu la
care a și locuit într’un timp, și cu Mitropolitul Calinic.” [7] Într-o altă declarație a recunoscut că
Arghiropolii ar fi fost greci bizantini.[8] Iorga a primit statutul de boier din partea tatălui, acesta
permițându-i să acceadă în politică.[9] Alte declarații ale sale în care afirma că este înrudit cu alte
famili nobile ca familia Cantacuzino și Craioveștii este pusă sub semnul întrebării de alți istorici.[10]
În 1876, la vârsta de treizeci și șapte sau treizeci și opt de ani, tatăl moare din cauze
necunoscute, lăsându-i pe Nicolae (născut în 1871) și pe fratele său mai mic George orfani; o
pierdere pe care istoricul o va aminti în scrieri, cuprins de imaginea pe care o avea despre
copilăria sa.[11] În 1878, a fost admis la Școala Marghian Folescu, unde excela la mai multe
materii, profesorii permițându-i la vârsta de nouă ani să le predea colegilor istoria României.
[12]
 Profesorul său de istorie, un polonez refugiat, i-a trezit interesul în cercetare, devenind
polonofil.[13] Iorga a afirmat că această perioadă de formare i-a modelat viziunile
despre limba și cultura română: „Am învățat româna [...] așa cum era vorbită în acele zile: clar,
frumos și mai ales și mai ales fermă și colorată, fără intruziuni din ziare și cărțile cele mai bine
vândute.”[14] Și-a format preferințele literare după ce a citit scrierile lui Mihail Kogălniceanu[14],
opere care tratau regimul lui Napoleon Bonaparte[15] și diferite publicații franceze precum
romanele „Evenor et Leucippe” de Alphonse de Lamartine sau „Dramele Parisului” de Ponson du
Terrail.[16]
A făcut gimnaziul și liceul (după 1881) la Colegiul Laurian din Botoșani, unde a obținut rezultate
excelente, și, din anul 1883, a început să ofere meditații colegilor pentru a crește veniturile
familiei.[17] La vârsta de treisprezece ani, în timpul unei vizite la unchiul matern Emanuel „Manole”
Arghiropol, și-a făcut debutul în presă în ziarul celui din urmă, Romanul, unde publica anecdote și
editoriale despre politica în Europa.[18] Anul 1886 a fost descris de Iorga ca fiind „catastrofa vieții
mele de școlar în Botoșani”, deoarece a fost eliminat temporar pentru că nu salutase un profesor.
Iorga alege să părăsească orașul și să se înscrie la Colegiul Național din Iași, fiind admis, primind
bursă și fiind lăudat de director, filologul Vasile Burlă.[19] Tânărul vorbea deja
fluent franceza, italiana, latina și greaca, mai târziu referindu-se la studiile grecești ca fiind „cea
mai rafinată formă a rațiunii umane”, [20]însă o contribuție importantă în dezvoltarea sa
multilingvistică a primit-o din partea unor profesori specializați precum Alexandru
Philippide (limba română), Alexandru Șuțu (limba franceză), Octav Teodorescu (limba germană)
sau Xenofont Gheorghiu (limba latină).[21]
La vârsta de șaptesprezece ani, Iorga a devenit mai rebel. Devenise interesat în activități politice,
dar are convingeri cu care mai târziu va fi puternic împotrivă: auto-declarat marxist, Iorga a
promovat revista de extremă stânga Viața Socială și a ținut prelegeri despre Capitalul.
[20]
 Văzându-se în pensionul „urât și dezgustător” al Colegiului Național, a încălcat regulile și a fost
suspendat pentru a doua oară, pierzând bursa.[22] Pentru a-și putea ajuta în continuare familia cu
bani se reapucă de dat meditații.[22] A fost din nou suspendat pentru că citea în timpul unei ore.
Iorga a fost unul din cei mai buni absolvenți (cu media 9,24).[23]

Universitatea din Iași și episodul Junimist[modificare | modificare sursă]

Text olograf al lui N. Iorga

În 1888, Nicolae Iorga a trecut examenele Facultății de Litere a Universității din Iași, acordându-i-
se mai târziu o bursă.[24] La terminarea primului an, a primit o dispensă de la Ministerul
Educației al Regatului României, care i-a permis să dea examenele pentru cel de-al treilea, pe
care le-a și trecut.[25] La sfârșitul anului a dat examenul de licență pe care l-a luat cu magna cum
laude, prezentând o disertație pe tema literaturii grecești, o realizare care l-a consacrat în
rândurile academicienilor și a opiniei publice[26] în mod special datorită tratării inedite și veridice a
unei teme mai puțin cercetate în acea perioadă sub coordonarea lui A. D. Xenopol.[27][28] Ziarele
din acea vreme au scris despre el, iar profesorul A. D. Xenopol îl considera „o minune de om”.
Iorga a fost onorat de facultate cu un banchet special. Trei academicieni (Xenopol, Nicolae
Culianu, Ioan Caragiani) au vorbit cu reprezentanți ai Ministerului Educației și i-au propus un
program sponsorizat de stat care le permitea celor cu rezultate excelente la învățătură să
studieze în străinătate.[29]
A fost contribuitor la Junimea, celebrul club literar condus de Titu Maiorescu și afiliat curentului
conservator. În 1890, criticul literar Ștefan Vârgolici și promotorul cultural Iacob Negruzzi au
publicat eseul lui Iorga despre poeta Veronica Micle în revista Convorbiri Literare.[30] A participat
la înmormântarea scriitorului Ion Creangă și a ținut un discurs public împotriva defăimării unui alt
mare scriitor, dramaturgul Ion Luca Caragiale, acuzat nejustificat de plagiat de
jurnalistul Constantin Al. Ionescu-Caion.[31] A început să publice din ce în ce mai mult ca jurnalist
de opinie în publicații locale și naționale de mai multe orientări, de la cele
socialiste Contemporanul și Era Nouă la Revista Nouă a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu.[32] În
această perioadă a debutat ca poet socialist (în Contemporanul) și critic (în Lupta și Literatură și
Știință).[33]
În 1890 s-a căsătorit cu Maria Tasu, de care a divorțat în 1900.[34] Avusese anterior o relație cu
Ecaterina C. Botez dar, după mai multe ezitări, a decis să se căsătorească cu fiica lui Vasile
Tasu, mult mai bine situat în societate.[35] Xenopol, care a fost pețitorul lui Iorga,[36] a încercat să-i
obțină un post de profesor la Universitatea din Iași. Alți profesori s-au opus acestei încercări, din
cauza vârstei fragede și a orientării sale politice.[37] Iorga a primit un post de profesor de latină la
Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, actualul Colegiu Național „Ion Luca Caragiale” din
același oraș, după ce a trecut de concursul jurizat de scriitorul Alexandru Odobescu[26], deși a
avut posibilitatea de a deveni profesor de latină atât la Botoșani, cât și la Focșani.[38] Timpul pe
care l-a petrecut acolo i-a oferit ocazia să își lărgească cercul de cunoștințe și prieteni, întâlnindu-
se cu scriitorii Caragiale și Alexandru Vlahuță, istoricii Hasdeu și Grigore Tocilescu și teoreticianul
marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea.[26]

Studiile în străinătate[modificare | modificare sursă]

Pagina de titlu a Thomas III, marquis de Saluces, 1893

A studiat pentru prima dată în străinătate în Italia (aprilie și iunie 1890), apoi în Franța, unde a
urmat cursurile École pratique des hautes études.[26] A contribuit la Encyclopédie française,
recomandat personal de slavistul Louis Léger.[26] Reflectând asupra trecutului, a menționat: „Nu
am mai avut niciodată atât de mult timp la dispoziție, atât de multă libertate de spirit, atâta
bucurie de a învăța de la acele mari figuri ale omenirii [...] ca atunci, în vara anului 1890.”.[39] În
timp ce se pregătea pentru a-și lua a doua diplomă, Iorga a devenit și mai interesat în filologie,
învățând engleza, germană și bazele altor limbi germanice.[40] În 1892, a fost în Anglia și în Italia,
căutând surse istorice pentru teza în limba franceză despre Philippe de Mézières, un francez
care a participat la Cruciada Alexandriană.[40] Între timp, a devenit contribuitor al Revue
Historique, un jurnal academic francez.[40]
Oarecum nesatisfăcut de educația în Franța,[41] Iorga și-a prezentat disertația și, în 1893, a plecat
în Imperiul German, pentru a se înscrie la programul de doctorat al Universității din Berlin.
Lucrarea sa despre Thomas III Marquis de Saluces nu a fost primită pentru că Iorga nu a studiat
trei ani înainte, așa cum se cerea. Ca alternativă, a spus că lucrarea este în întregime propria sa
muncă, dar afirmația sa a fost invalidată tehnic, considerându-se că lucrarea sa a fost redactată
de un mai bun vorbitor de limbă germană, ale cărui intervenții nu au modificat esențialul lucrării.
[40]
 I s-a permis să-și dea doctoratul la Universitatea din Leipzig; pentru lucrarea sa, revizuită de o
comisie formată din trei savanți germani (Adolf Birch-Hirschfeld, Karl Lamprecht și Charles
Wachsmuth), i s-a acordat diploma în august.[42] Pe 25 iulie, Iorga a mai primit și diploma de
la École pratique pentru munca anterioară depusă la Philippe de Mézières, analizată de o
comisie formată din Gaston Paris, Charles Bémont și alții.[40] Și-a petrecut timpul chestionând
surse istorice din arhivele din Berlin, Leipzig și Dresden.[43] Între 1890 și sfârșitul lui 1893, a
publicat trei scrieri: debutul în poezie (Poezii, Poeme), primul volum al seriei Schițe din literatura
română (1893; al doilea în 1894) și lucrarea din Leipzig, tipărită în Paris ca Thomas III, marquis
de Saluces. Étude historique et littéraire.[44]
Trăind în condiții precare (așa cum relata cărturarul care l-a vizitat, Teohari Antonescu),[45] dar
rămânându-i încă un an din cei patru, Nicolae Iorga decide să-și petreacă timpul rămas în
străinătate, cercetând mai multe arhive orășenești din Germania (Munchen), Austria (Innsbruck)
și Italia (Florența, Milano, Napoli, Roma, Veneția etc.).[43] Se concentra pe figurile istorice
din Moldova și Țara Românească printre care se aflau domnitorul Petru Șchiopul, fiul său
Ștefăniță, și Mihai Viteazul[43] S-a împrietenit și a colaborat cu istorici din mai multe țări europene:
editori ai Revue de l'Orient Latin, care au publicat pentru prima dată studiile lui Iorga în Notes et
extraits („Note și extrase”) și Frantz Funck-Brentano, alături de care a publicat în Revue Critique.
[46]
 Articolele lui Iorga au mai fost publicate în două reviste românești din Austro-
Ungaria: Familia și Vatra.[43]

Întoarcerea în România[modificare | modificare sursă]

Pagina de titlu a Philippe de Mézières, în ediția din 1896

Iorga s-a întors în țară în octombrie 1894 la București. Și-a schimbat reședința de mai multe ori,
până s-a stabilit în zona Grădina Icoanei.[47] A fost de acord să participe la o societate de
dezbateri, intervențiile sale fiind publicate de-abia în 1944.[48] A candidat pentru un post la catedra
de istorie medievală a Universității din București, ținând o disertație în fața unei comisii de
examinare care cuprindea istorici și filozofi (Caragiani, Odobescu, Xenopol, Aron
Densușianu, Constantin Leonardescu și Petre Râșcanu), dar a obținut o medie de 7 care i-a
permis doar obținerea unui post de profesor suplinitor.[49] Repusă în context, această reușită este
remarcabilă pentru o vârstă de doar 23 de ani.[50]
Prima prelegere pe care a ținut-o în acel an a fost o părere personală despre metodica
istoriei, Despre concepția actuală a istoriei și geneza ei.[51] A plecat din nou în strănătate în 1895,
vizitând Olanda și, din nou, Italia, în căutarea unor documente, publicând prima parte a
colecției Acte și fragmente cu privire la istoria românilor, o conferință ținută la Ateneul
Român despre rivalitatea lui Mihai Viteazul cu condotierul Giorgio Basta și debutul în literatura de
călătorie cu Amintiri din Italia.[52] În următorul an, este numit curator și editor al colecției de
documente istorice a fraților Hurmuzachi, post acordat de Academia Română la propunerea lui
Xenopol, dar cu obligația de a ceda orice drepturi de autor care ar fi rezultat din contribuțiile sale.
[51]
 A publicat a doua parte din Acte și fragmente și ediția tipărită a studiului despre Mézières
(Philippe de Mézières, 1337–1405).[51] După o reexaminare care a avut loc în octombrie 1895, i s-
a acordat un post de profesor titular de istorie universală la Universitatea din București (cu media
9,19).[51]
1895 a fost anul în care Iorga a început colaborarea cu cadrul universitar și agitatorul politic A.C.
Cuza, alături de care a fondat grupul Alianței Antisemite Universale, făcând astfel primii pași în
politica antisemită.[53][54] În 1897, după ce a fost ales membru corespondent al Academiei
Române, s-a întors în Italia și a cercetat mai multe documente în Regatul autonom Croația-
Slavonia, la Dubrovnik.[51] A îngrijit publicarea celui de-al zecelea volum Hurmuzachi, grupând
rapoarte diplomatice despre regatul Prusiei din cele două Principate Dunărene (din perioada
1703-1844).[51] După ce și-a petrecut mare parte din anul 1898 în cercetarea mai multor subiecte
și, după ce a prezentat rezultatele Academiei, a mers în Transilvania, cea mai mare subregiune a
Austro-Ungariei locuită de români. A cercetat arhivele din Bistrița, Brașov și Sibiu, a făcut un
progres major prin stabilirea adevăratului autor a cronicilor valahe nesemnate, Stolnicul
Cantacuzino, un literat și agitator politic din secolul al XVII-lea, ale cărui cronici au servit ca surse
istorice primare pentru mult timp.[55] A publicat mai multe cărți în 1899: Manuscrise din biblioteci
străine (două volume), Documente românești din arhivele Bistriței și o carte în limba franceză
despre cruciade, intitulată Notes et extraits pour servir à l'histoire des croisades (două volume).
[56]
 Xenopol și-a propus elevul pentru a primi calitatea de membru al Academiei, pentru a-l înlocui
pe Odobescu care s-a sinucis, dar propunerea sa nu a fost susținută.[57]
Tot în 1899, Nicolae Iorga a contribuit pentru prima dată la ziarul bucureștean de limbă
franceză L’Indépendance Roumaine, publicând articole polemice despre activitatea colegilor săi
și provocând în consecință un lung scandal. Țintele articolelor erau adesea savanți mai bătrâni
care, fiind susținători sau activiști ai Partidului Național Liberal, se opuneau Junimii și Partidului
Conservator al lui Titu Maiorescu; printre aceștia, mai vechii săi prieteni Hasdeu și Tocilescu,
precum și V. A. Urechia și Dimitrie Sturdza.[58] Episodul, descris de Iorga însuși ca un debut
furtunos dar patriotic în treburile publice, a avut drept consecință cereri pentru excluderea din
Academie pentru comportament nedemn.[59] Tocilescu s-a simțit insultat de acuzațiile ce i se
aduceau, provocându-l pe Iorga la un duel, dar prietenii săi au intervenit ca să-l tempereze.[60] Un
alt om de știință care s-a confruntat cu acuzațiile lui Iorga a fost George Ionescu-Gion. Iorga avea
să recunoască mai târziu că în cazul acestuia argumentele sale fuseseră exagerate.[61] În aceste
polemici, printre principalii susținători ai lui Iorga au fost Dimitrie Onciul, N. Petrașcu și, din afara
României, lingvistul german Gustav Weigand.[62]

Opinions sincères și chemarea Transilvaniei[modificare | modificare

sursă]
Tânărul polemist s-a mutat de la L'Indépendance Roumaine la nou formata România Jună,
colaborare întreruptă un timp pentru călătorii în Italia, Olanda și Galiția și Lodomeriei.[56] În 1900,
a publicat articolele polemice în Opinions sincères. La vie intellectuelle des roumains en
1899 („Opinii sincere. Viața intelectuală a românilor în 1899") și Opinions pérnicieuses d'un
mauvais patriote („Opiniile pernicioase a unui rău patriot”).[63][64] Activitățile de cercetare s-au
concretizat într-o a doua călătorie în Transilvania care i-a permis să studieze din nou arhivele din
Bistrița și a scris al unsprezecelea volum Hurmuzachi și două lucrări despre istoria modernă
timpurie a României: Acte din secolul al XVI-lea relative la Petru Șchiopul și Scurtă istorie a lui
Mihai Viteazul.[65] Atitudinea sa publică controversată a atras o interdicție oficială asupra
rapoartelor date Academiei, astfel fiind scos și din competiția pentru premiul național al
Academiei (unde a propus Documente românești din arhivele Bistriței).[65] În această perioadă a
avut loc o răcire a relației lui Iorga cu Xenopol.[66]

Nicolae Iorga și Catinca

În 1901, la puțin timp după divorțul de Maria, s-a căsătorit cu Ecaterina (Catinca), sora prietenului
și colegului Ioan Bogdan.[67] Celălalt frate al ei era istoricul cultural Gheorghe Bogdan-Duică, al
cărui fiu, pictorul Catul Bogdan, va fi ajutat de Iorga să devină cunoscut.[68] Cuplul a fost în luna
de miere la Veneția, unde Iorga a primit oferta lui Karl Gotthard Lamprecht de a scrie o istorie a
românilor care să apară într-o lucrare de specialitate care să cuprindă istoria întregii lumi.
[69]
 Iorga, care l-a convins pe Lamprecht să nu-i acorde această sarcină lui Xenopol,[70] a mai
terminat Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea. A fost prezentată Academiei, care a
respins-o, făcându-l pe istoric să demisioneze în semn de protest.[65] Pentru a primi imprimatur,
Iorga a apelat la prietenii intelectuali, reușind să-și asigure sprijinul familiei Callimachi.[65]