Mihai Viteazul

Mihai Viteazul
Domn al Țării Românești
Domn al Moldovei
Principe al Transilvaniei

Mihai Viteazul, portretul de la Praga realizat de Egidius

Sadeler, din anul 1601

Date personale

Născut 1558
Târgu de Floci, Țara
Românească (azi în România)
Decedat 9/19 august 1601[1][2]
Turda, Principatul
Transilvaniei (azi în România)
Înmormântat Alba Iulia 
Părinți Pătrașcu cel Bun
Teodora Cantacuzino 
Căsătorit cu Doamna Stanca
Copii Nicolae Pătrașcu
Domnița Florica 
Cetățenie  Moldova
 Țara Românească
 Principatul Transilvaniei 
Ocupație Conducător 
Apartenență nobiliară
Titluri Principe
prinț
Familie
Dinastia Drăculeștilor (ultimul)
nobiliară
Domnie
 Domnie * 1593 - 1600
(  Țara Românească)
* 1599 - 1600; 1601
(  Transilvania)
1600 (  Moldova)
Predecesor Alexandru cel Rău (Țara Românească)
Andrei Báthory (Transilvania)
Ieremia Movilă (Moldova)
Succesor Radu Șerban (Țara Românească)
Ștefan Bocskay (Transilvania)
Ieremia Movilă (Moldova)
Modifică date / text 

Mihai Viteazul (n. 1558,[3][4][5][6][7][8][9] Floci, Țara Românească – d. 9/19 august 1601,

[10]
 Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593-
1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei state
medievale care formează România de astăzi: Țara
Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a
deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.
Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost
recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important
jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel
voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se
realizeze în secolul al XX-lea.

Cuprins

 1Originea și primii ani ai vieții

 2Ascensiunea politică
 3Campania antiotomană
o 3.1Luptele împotriva Imperiului Otoman
o 3.2Negocierile de pace cu Înalta Poartă
 4"Unirea" de la 1600
o 4.1Transilvania
o 4.2Moldova
 5Sfârșitul domniei
o 5.1Destrămarea Unirii
o 5.2Moartea lui Mihai Viteazul
 6Portrete
 7In memoriam
 8Note
 9Bibliografie
 10Lectură suplimentară
 11Legături externe
 12Vezi și

Originea și primii ani ai vieții

 Mihai Viteazu
(portret de Mișu Popp)

În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius

Sadeler, care a menționat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în al 43-lea an
al vieții", ceea ce indică drept an al nașterii lui Mihai anul 1558.[11]
Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai,
a murit în 1557. Împrejurarea ca Pătrașcu să fi avut relații extraconjugale în anul
morții sale apare ca foarte improbabilă, având în vedere faptul că a murit în urma
unei lungi boli, pentru tratarea căreia a cerut medici de la Sibiu.[12] Ipoteza ca Mihai
să fi fost fiul postum al lui Pătrașcu a fost exclusă și de Petre Panaitescu, cu
argumente onomastice, genealogice, precum și pe baza cronicilor de epocă.[13]
Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din
vechea familie bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era vânzătoare de
rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec.[14] Cronica lui Radu
Popescu menționează că "Acest Mihai Vodă, după ce au luat domnia, s-a numit că
este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat nu se știe, că nici un istoric de-ai noștri
sau striin nu adeverează cine iaste și cum au luat domnia, fără cât din auz unul din
altul așa dovedim, că mumă-sa au fost de la Oraș dela Floci, care fiind văduvă și
frumoasă și nemerind un gelep (negustor), om mare și bogat den Poarta
împărătească și în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme..." [15]
Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile
din Condica episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut
la Drăgoești, localitate aflată pe partea stângă a Oltului, județul Vâlcea. Aceleași
surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică
ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.[necesită  citare]
Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător
la Constantinopol și apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.
Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia - Constantin Lecca

Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomații lui Mihai, a întocmit,
probabil pentru informarea cercurilor austriece, o cronică a vieții domnitorului,
document care s-a pierdut în forma originală, dar care s-a păstrat în compilația
lui Stephanus Zamosius.[16]

Ascensiunea politică
La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban
al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău.
În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o
sumă mare de bani (400.000 de florini[17]) și având și sprijinul patriarhului
Constantinopolului, Mihai a devenit domn al Țării Românești la 2 septembrie/S.N. 12
septembrie 1593, înscăunarea sa având loc la București pe 15 octombrie/S.N. 25
octombrie, în același an.[18]
Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din
care inițial făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul
Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana (Anglia și Polonia au manifestat
rezerve față de politica de cruciadă a papalității). Ulterior aderă și Transilvania,
considerată factor decisiv în atragerea în alianță a celorlalte două state
românești, Moldova și Țara Românească. Aron Vodă, domnul Moldovei semnează
un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în
plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianța antiotomană.

Campania antiotomană
Luptele împotriva Imperiului Otoman

Giurgiu 1595

Târgoviște 1595

Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13

noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini
și a întregii garnizoane otomane staționată în București.
Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă
generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți
ale Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii
împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit „Padina[19] Șerpătești” de
lângă satul Stănești) culminată cu incendierea Rusciucului.
După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în care
cazacii lui Aron Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe Domnul
adus de Turci, pentru a fi așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost Domn al
Moldovei).[20]
Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și
succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru
a reglementa diplomatic relațiile munteano-transilvănene. Delegația, compusă din 13
persoane, condusă de mitropolitul Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca
al Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul Hristea, logofeții
Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul Teodor, clucerul
Stamate, Radu Buzescu și Vintilă,[21] a negociat aderarea la această alianță și a
semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea
vasal al lui Sigismund. Ei și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a
îngrădi puterea domnului sporind-o simultan pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a
acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin ce îi putea asigura
spatele în lupta împotriva turcilor.[22]
Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate bisericile românești
din Ardeal să fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște. Această
prevedere implică și o evidentă tendință anticalvină, fiindcă în luna iunie a aceluiași
an au fost supuse bisericile din Țara Făgărașului, autorității Mitropoliei ortodoxe de
la Alba Iulia, unde a rezidat mitropolitul ortodox, hirotonisit în Țara Românească.[23]
În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez,
înlocuitorul marelui vizir Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei
armate de circa 16.000 de ostași, din care 6.000 erau secui conduși de Albert Király,
i-a atacat pe otomani la Călugăreni în 13/23 august 1595.[24][25] Bătălia, evocată în
poemul „Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a soldat cu pierderea de către
turci a unui steag, a mai multor tunuri și a circa 7000 de combatanți, insuficient însă
pentru a-l opri din marșul spre București. Mihai s-a retras temporar în munți,
așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory, în timp ce turcii, în frunte cu Sinan Pașa, s-
au instalat la mănăstirea Radu Vodă, iar Sinan a început să numească funcționari
otomani pentru administrarea noului pașalâc, și a ridicat o întăritură improvizată[26] -
„palanca” lui Sinan, o cetate ale cărei ruine se văd pe înălțimea de la mănăstirea
Radu-Vodă. Turcii încep organizarea pașalâcului la București și Târgoviște,
introducând garnizoane și transformând bisericile în moschei (Mihai Bărbulescu
ș.a., op. cit., p. 190).
Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania, Mihai Viteazul a
luat comanda unei armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani
din Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și apoi București (12 octombrie 1595), după
care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor disperată peste Dunăre la
Giurgiu (15–20 octombrie 1595). Astfel, campania otomană, sub conducerea lui
Sinan Pașa, pornită cu intenția de a transforma principatele în pașalâcuri, s-a sfârșit
cu un răsunător eșec, cu ecouri în Apusul Europei.
Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă,
domn fidel polonezilor.
În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul
Dunării, cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de
Floci, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Campania de hărțuire a
turcilor a determinat retragerea otomană în cetățile de pe linia Dunării, situație în
care valahii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu reușind să elibereze așezările civile și
să asedieze fortărețele. La 11 decembrie 1594 solii lui Mihai
din Weissenburg anunțau că „oastea noastră a cucerit
castelul Brăila și Turnu (Turnus) fără pagubă[…]”[27]. În ianuarie 1595 tot malul stâng
al fluviului se afla sub controlul românesc. Potrivit istoricului Nicolae Iorga[28], călăreții
lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această
acțiune a fost coroborată cu atacurile voievodului moldovean Aron Tiranul împotriva
turcilor din cetățile Tighina, Chilia și Cetatea Albă, prin incursiuni efectuate în nordul
Dobrogei și prin devastarea orașului Ismail.[29][30]

Drapelul Țării Românești în vremea lui Mihai. Reconstrucție alb-negru de Dan Cernovodeanu după stemă,
colorată ulterior.

Negocierile de pace cu Înalta Poartă

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate
de ostașii sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere
financiar. Cu vistieria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe cât de
nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii statale: "așezământul" sau "legarea
țăranilor de glie" prin care rumânii (țăranii fără pământ din Valahia) erau siliți să
rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.
După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită
de Sigismund Báthory în Bătălia de la Keresztes (26 octombrie 1596), Mihai a făcut
în decembrie 1597 pace cu Imperiul Otoman.[31] În schimbul acceptării suzeranității
otomane și a plății tributului, Înalta Poartă a recunoscut domnia voievodului pe
întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.
În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu
împăratul Rudolf al II-lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea
armatei și i-a recunoscut caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii
suzeranității împăratului.
Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a căutat să se emancipeze
de consecințele tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse
suzeranitatea principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.