Ludwig Josef Johann Wittgenstein 

(n. 26 aprilie 1889,[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14] Viena, Austro-
Ungaria[15][16] – d. 29 aprilie 1951,[1][17][2][3][4][5][6][7][8][9][10][12][13][14] Cambridge, Regatul Unit[18][16]) a fost
un filosof austriac, autorul unor contribuții fundamentale în dezvoltarea logicii moderne și a filosofiei
limbajului. În cursul vieții a publicat o singură carte: Tractatus Logico-Philosophicus (1921).
Culegerea de prelegeri și notițe, în care mai târziu se distanțează de unele poziții inițial susținute
în Tractatus, a fost publicată postum.
La început, convins că tezele din Tractatus ar fi rezolvat definitiv "toate" problemele filosofiei,
abandonează activitatea speculativă și Wittgenstein (de profesie inginer în construcția de avioane și
elicoptere), lucrează ca învățător de școală elementară, grădinar la o mănăstire și arhitect amator.
Se întoarce la filosofie și dezvoltă o nouă metodă de investigație și o nouă concepție asupra
limbajului, care vor fi publicate postum în volumul Philosophische Untersuchungen ("Cercetări
filosofice", 1953). Deși crescut la Viena, afirmându-și totdeauna originea austriacă, numele lui
Wittgenstein este legat de Trinity College din Cambridge, unde a studiat, începând din 1911,
cu Bertrand Russell. În 1929 s-a întors la Trinity College pentru a-și continua cercetările. Primele
sale lucrări sunt profund influențate de studiile lui Russell în domeniul logicii și ale lui Gottlob Frege,
întemeietorul logicii filosofice.
Abia apărute, studiile sale, cuprinse în Tractatus Logico-Philosophicus, devin punct de referință
pentru "Cercul de la Viena" (Der Wiener Kreis), la care însă Wittgenstein nu a aderat niciodată,
criticând neînțelegerea operei sale din partea reprezentanților pozitivismului logic. Atât primele sale
lucrări, cât și revizuirile ulterioare au influențat dezvoltarea filosofiei analitice, a filosofiei limbajului și
a teoriei acțiunii.
Pornind de la critica logicii clasice, Wittgenstein a dezvoltat analiza posibilităților și esenței limbajului
și gândirii în descrierea științifică a lumii. El înțelege lumea ca totalitate a faptelor și obiectelor
prezente, în timp ce suma infinită a afirmațiilor elementare, independente logic unele de altele, nu ar
fi decât copia lumii existente (Abbildtheorie), iar sentințele rezultate, consecințele logice ale faptelor.
Logica ar avea un caracter pur tautologic și nu ar putea da nicio informație asupra realității, care s-ar
exprima doar prin simboluri. Teoria sa, în cadrul filosofiei analitice, se îndreaptă în special împotriva
absolutizării vorbirii și consideră valoarea cuvintelor numai în măsura în care devin folositoare ca
mijloace de comunicare.
Cât privește raportul lui Wittgenstein cu politica, se poate spune că opțiunile sale au rezultat din
originea sa evreiască, care l-a determinat să devină un adversar declarat al nazismului, fără a adera
deschis la comunism, deși se pare că în Anglia ar fi spionat pentru Uniunea Sovietică.
Idealizarea Rusiei de către Wittgenstein se referea mai mult la "sfânta Rusie" ortodoxă, decât la cea
comunistă, mai mult la intențiile spirituale ale lui Dostoievski, decât la considerații de ordin politico-
social. Wittgenstein ar fi spus chiar că "revoluția este un proces treptat" și că "Lenin s-a așezat la
volanul unui automobil scăpat de sub control". Adesea făcea comentarii neplăcute la
adresa marxismului.
Wittgenstein este genul de filosof pe care nu îl înțelegi doar din cărțile sale, ci trebuie să vezi cum a
trăit. El avea o manie a exactității, astfel că scria foarte puțin, iritându–l și pe Russell care i–a
angajat o stenografă. Făcea parte dintr–o bogată familie austriacă, tatăl fiind unul dintre cei mai
importanți industriași din industria oțelului din Austro-Ungaria, însă filosoful și–a donat întreaga
avere moștenită surorilor lui. Singura lucrare publicată antum, Tractatus logico-philosophicus, a fost
scrisă mai mult în timpul primului război mondial. Prima încercare de publicare i–a fost refuzată.
Apoi, publicarea lucrării a reușit cu ajutorul lui Russell și Moore (fondatorii școlii analitice), fiindu–i în
același timp teză de doctorat.
Moore, care era adversar al preluării de peste ocean a acestei distincții, a afirmat că “este o lucrare
excelentă, dar poate fi obținut și doctoratul astfel”. Lucrarea i–a influențat și pe membrii Cercului de
la Viena. Wittgenstein s–a văzut ca în postura de disident în acest cerc de filosofi. Deseori când
venea la discuții, citea versuri din Rabindranath Tagore. El îi considera în centrul culturii pe scriitori
 și muzicieni pe artiști ca Goethe, Schiller, Mozart, ei fiind văzuți ca “adevărați fii ai Domnului”.
Considera filosofia inferioară poeziei: “Cum poate el să înțeleagă o poezie? Nu înțelege nici măcar
filosofia.” Wittgenstein i–a acuzat pe mulți că nu i–au înțeles cartea. Spunea că o poate înțelege
doar cine a fost realmente preocupat de aceste probleme, pe care le dezbate.

Cuprins

 1Biografie
o 1.1Familia
o 1.2Educație
o 1.3Tractatus logico-philosophicus
 2Influență
 3Bibliografie
 4Traduceri în limba română
 5Bibliografie în limba română
 6Citate
 7Note
 8Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]
Familia[modificare | modificare sursă]

Ludwig Wittgenstein, ca. 1890

Sora sa, Margarethe „Gretl” Wittgenstein, portretizată de Gustav Klimt

Ludwig Josef Johann Wittgenstein s-a născut la Viena la 26 aprilie 1889, fiind cel mai mic într-o
familie cu opt copii. Bunicii paterni, de origine evreiască care veneau din Saxonia (Germania), s-au
așezat în Austro-Ungaria după convertirea la protestantism. Tatăl lui Ludwig, Karl Wittgenstein, a
fost un mare industriaș care a câștigat o avere din industria siderurgică. Mama sa, Leopoldine
Kalmus, fiica unui bogat bancher vienez, a încurajat activitățile muzicale și culturale ale familiei sale.
Ludwig a crescut într-un mediu de înaltă calitate intelectuală, creativă și culturală. Cele trei surori ale
lui, Margarethe (cunoscută sub numele de Gretl), Hermine și Helen și cei patru frați ai săi au avut
mari calități artistice și intelectuale. Tatăl, patron al artelor, primea în casa sa mulți artiști remarcabili,
în special muzicieni, precum Johannes Brahms sau Gustav Mahler. Paul Wittgenstein, unul dintre
frații lui Ludwig, a devenit pianist de concert. Viitorul filosof însuși era dotat cu o mare sensibilitate
muzicală. El a învățat să cânte la clarinet, și avea o memorie muzicală uimitoare. Mai târziu în viață
îi va face plăcere să se refere la exemple muzicale,[22] atât în conversația sa, cât și în scrierile sale.
Fratele său cel mare, Hans, a murit în împrejurări misterioase în mai 1902, când a fugit în America și
a dispărut de pe un vas în Golful Chesapeake, cel mai probabil fiind vorba de o sinucidere.[23] Doi ani
mai târziu, un alt frate, Rudi, în vârstă de 22 de ani, și care studia chimia la Academia din Berlin, s-a
sinucis într-un bar din Berlin. I-a cerut pianistului să cânte piesa lui Thomas Koschat "Verlassen,
verlassen, verlassen bin ich" ("Părăsit, părăsit, părăsit sunt"),[24] înainte să-și amestece o băutură din
lapte și cianură de potasiu.
Un alt frate, Kurt, ofițer și comandant de companie, s-a împușcat la 27 octombrie 1918, la
sfârșitul Primului Război Mondial, când trupele austriece pe care le comanda au refuzat să se
supună ordinelor și au dezertat în masă.[25] Potrivit lui Gottlieb, Hermine a spus că Kurt părea că
poartă "...germenul dezgustului pentru viață în sine".[26] Ulterior, Wittgenstein a scris: "Ar fi trebuit
să ... devin o stea pe cer. În loc de asta, am rămas blocat pe pământ."[27]

Educație[modificare | modificare sursă]

Ludwig Wittgenstein în jurul vârstei de 18 ani

Karl Wittgenstein și-a educat toți copiii acasă, după un program de concepție proprie, până la vârsta
de paisprezece ani. Ludwig nu a reușit să treacă examenul pentru Gymnasiumul (echivalentul unui
liceu umanist) din Wiener Neustadt și abia după o pregătire suplimentară promoveză examenul
pentru o Realschule (echivalentul unei școli profesionale) din Linz, o mică școală de stat cu 300 de
elevi.[28] În 1903, când a împlinit 14 ani, și-a început cei trei ani de școlarizare formală acolo, locuind
un timp scurt cu familia dr. Josef Strigl, un profesor la gimnaziul local, familia dându-i porecla Luki.[29]
[30]
 Istoricul Brigitte Hamann scrie că la Realschule Ludwig vorbea o germană pură, se îmbrăca
elegant și era sensibil și nesociabil.[31]
În certificatul de absolvire, el a primit nota maximă (5) la studii religioase, 2 pentru comportament și
engleză, 3 pentru franceză, geografie, istorie, matematică și fizică și 4 pentru germană, chimie,
geometrie și desen.[29] El a avut dificultăți deosebite la ortografie și a eșuat din cauza examenului
scris la germană. El a scris în 1931: "Ortografia mea proastă din tinerețe, până la vârsta de 18 sau
19 ani, este legată de tot restul caracterului meu (slăbiciunea mea în studiu)".[29] În timp ce era elev
la Realschule, Wittgenstein a fost influențat de cartea din 1903 a filosofului austriac Otto
Weininger, Geschlecht und Charakter ("Sex și caracter").
În octombrie 1906 își începe studiile la un colegiu tehnic în Berlin-Charlottenburg; a urmat doar trei
semestre acolo și a primit diploma (Abgangzeugnis) la 5 mai 1908. Interesat de ingineria
aeronautică, a plecat în Anglia în 1908 și și-a petrecut vara înălțînd zmee experimentale la Stațiunea
pentru Cercetări în Atmosfera Superioară de lângă Glossop, în Derbyshire. În toamnă a intrat ca
student la inginerie aeronautică la Universitatea din Manchester.
A devenit interesat de matematică și în final de chestiuni filosofice despre fundamentele matematicii,
în special după ce a citit "Principii ale matematicii" a lui Bertrand Russell și "Fundamentele
aritmeticii" a lui Gottlob Frege.[32] Incitat de ideile lor, Wittgenstein l-a contactat în 1911 pe Frege
la Universitatea din Jena, pentru a-i arăta un eseu pe care îl scrisese și pentru a-i solicita
îndrumarea. Frege l-a sfătuit să studieze cu Russell la Cambridge. Ca urmare, la începutul anului
1912, Wittgenstein a sosit la Cambridge și s-a înscris ca student.
Wittgenstein a studiat numai cinci trimestre la Cambridge. Cu toate acestea, a fost o perioadă
deosebit de instructivă pentru el. A discutat despre logică și filosofie cu Russell, care a spus despre
el, într-o scrisoare: "[el este] cel mai capabil individ pe care l-am întâlnit după Moore". Relația dintre
Wittgenstein și Russell a încetat curând să mai fie cea dintre un elev și un profesor. Russell a scris
în 1916, după ce Wittgenstein a criticat lucrarea lui Russell: "Critica lui [Wittenstein] a fost un
eveniment de importanță primordială în viața mea și a afectat tot ce am făcut de atunci. Am văzut că
are dreptate și am văzut că nu am putut să mai sper să fac din nou o lucrare fundamentală în
filosofie ".[33]

Tractatus logico-philosophicus[modificare | modificare sursă]

Lucrarea care nu are mai mult de 100 de pagini este una dintre marile opere ale secolului al XX-lea.
Dimensiunea redusă a lucrării este pertinentă stilului autorului care considera că “ceea ce poate fi
spus, se poate spune pe scurt”. Cartea are o structură riguroasă, toate propozițiile fiind numerotate.
Există propoziții mai importante care sunt notate cu mai puține cifre, dar și propoziții mai puțin
importante care sunt notate, de exemplu, cu cifrele 5.674. Deși Wittgenstein spune explicit că
importanța propoziției este indirect proporțională cu numărul cifrelor ei, această regulă este uneori
încălcată.
Există șapte propoziții de bază care structurează lucrarea și exprimă o parte a cuprinsului
propozițiilor subordonate. Structura Tractatus–ului seamănă cu sistemele tradiționale. Prima parte
este o ontologie și cuprinde propozițiile 1–2.063, a doua parte este o gnoseologie (2.1–2.174), a
treia parte este o teorie generală a modelării (2.18–3.05), a patra parte este logica(3.1–6.13), a
cincea parte este epistemologia (6.2–6.3751), iar ultima parte este despre etică, estetică și misticism
(6.4–7).

Casa construită de Ludwig Wittgenstein în Viena, Kundmanngasse

Sursele de inspirație declarate ale acestei cărți sunt Bertrand Russell și Gottlob Frege, însă ar mai
putea fi incluși Schopenhauer, Kant și Hertz. Cartea este o trecere de la idealismul epistemologic
schopenhauerian la un realism conceptual (Frege, Russell). Cea mai lungă parte este dedicată
logicii, iar tema centrală este interpretarea propoziției. Cartea urmărește trasarea unei limite a
limbajului (de inspirație kantiană), având menirea de a plasa celelalte părți ale filosofiei în sfera
inefabilului.
Semnul propozițional este identificat cu gândirea. El constă din cuvinte, deci este un fapt (3.14).
Propoziția nu este luată aici cu sensul ei gramatical. Ea este un semn propozițional care se află în
relație proiectivă cu lumea. Wittgenstein susține că gândirea se reduce la propoziție, deoarece
numai aceasta are sens și numai în contextul ei poate numele să aibă o semnificație (3.3). Gândirea
conține numai posibilitatea unei stări de lucruri. Ceea ce poate fi gândit este și posibil (3.02). Pentru
filosoful austriac există două tipuri de spațiu logic, unul bivalent (spațiul da–nu) și unul polivalent. Se
pune semnul identității între gândire, imagine, imagine logică și propoziție. Ele sunt modele ale
realității (relație izomorfă între două fapte, unul logic și unul real, în care fiecărei părți componente a
unuia să–i corespundă o parte componentă a celuilalt). Imaginea își are obiectul ei din exterior și, de
aceea, îl reprezintă adevărat sau fals, dar, pentru a–l reprezenta, imaginea trebuie să aibă în comun
cu realitatea forma logică (adică forma realității). Deci, forma de reprezentare rezidă în identitatea
formei logice cu forma realității. Astfel, forma logică este comună limbajului și lumii.
Tema centrală a cărții este relația limbaj–lume. Black o compară cu relația dintre inspirație și
expirație. Sunt trei perechi principale: nume—obiecte, propoziții elementare—stări de lucruri
atomare, propoziții compuse—stări de lucruri. Propozițiile elementare conțin nume, iar ele sunt
conținute de propoziții compuse. La fel și stările de lucruri atomare care conțin obiecte sunt conținute
de stări de lucruri.
Obiectul este definit de Wittgenstein ca fiind simplu (2.02), substanța lumii (2.021), incolor (2.032),
stabil (2.027). Prin urmare, obiectele la care se referă filosoful nu sunt cele accesibile prin
experiență. Aceste însușiri sunt menționate apofatic, ca într–un discurs despre Dumnezeu, se
menționează însușirile pe care nu le are. Ele nu pot fi descrise, nu pot fi indicate ostentativ, folosind
expresii ca: acesta, aceasta, acela. Nu se poate spune nimic despre ele, însă ele pot fi arătate. Aici
Wittgenstein face distincția cea mai importantă a cărții sale: ceea ce poate fi spus (și poate fi spus
simplu) și ceea ce poate fi doar arătat (etica, religia, arta).
Întrebarea centrală a cărții este aceasta: cum poate fi descrisă lumea prin limbaj? Este o problemă a
tradiției analitice. S–au format în acest sens două curente: fundaționalism și coerentism. Primul
curent prezintă sistemul propozițiilor noastre despre lume sub o formă piramidală, care are la bază
anumite propoziții cu un statut privilegiat. Ele descriu direct senzațiile noastre; astfel, acest curent
încearcă să evite regresul la infinit, când fiecare propoziție se cere întemeiată de o alta. Iar curentul
coerentist are forma unui cerc și se pune accent pe coerența sistemului de propoziții. Însă, aceste
lucruri pot trece în planul secund, căci unii interpreți consideră că tocmai partea nescrisă
a Tractatus–ului este cea care contează, cea care este arătată, dar care nu se poate spune.
Criteriul de semnificație al lui Wittgenstein care caracterizează propozițiile care nu se pot reduce la
date senzoriale drept pseudopropoziții este criticat de Karl Popper. El o consideră o teorie
neinfirmabilă, care se autosigilează.

Influență[modificare | modificare sursă]
Wittgenstein a influențat mulți filosofi, inclusiv Bertrand Russell, G.E. Moore, Daniel Dennett, Paul
Feyerabend și Jürgen Habermas.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
Mormîntul lui Ludwig Wittgenstein

 Kimberley Cornish: The Jew of Linz. Hitler, Wittgenstein and the Hidden Battle for Control in
the 20th Century, 1998
 Rush Rhees (ed.): Ludwig Wittgenstein - Porträts und Gespräche, 1987

Traduceri în limba română[modificare | modificare sursă]

 Tractatus logico-philosophicus, traducere de Mircea Dumitru și Mircea Flonta, Humanitas,
București, 2001
 Însemnări postume 1914-1951, traducere de Mircea Flonta și Adrian-Paul
Iliescu, Humanitas, București, 1995, reeditare 2005
 Caietul albastru, traducere de Mircea Flonta, în colaborare cu Mircea Dumitru, Humanitas,
București, 1993, reeditare 2005
 Cercetări filozofice, traducere de Mircea Dumitru și Mircea Flonta, în colaborare cu Adrian-
Paul-Iliescu, Humanitas, București, 2004
 Despre certitudine, Humanitas, București, 2005
 Lecții și convorbiri despre estetică, psihanaliză și credință religioasă, traducere de Mircea
Flonta și Adrian-Paul-Iliescu, Humanitas, București, 1993, reeditare 2005.
 Jurnale 1914-1916 / Câteva remarci asupra formei logice, traducere de Cătălin Cioabă și
Gheorghe Ștefanov, Humanitas, București, 2010.
 Scrisori despre Tractatus, traducere de Cătălin Cioabă și Andreea Eșanu, Humanitas,
București, 2012.

Bibliografie în limba română[modificare | modificare sursă]

 Andrei Alexandru Achim, A spune și a arăta. Onto-logia în Tractatus Logico-Philosophicus,
Editura Lumen, Iași, 2006,
 Wittgenstein în filosofia sec. al XX-lea, coord. Mircea Flonta și Gheorghe Ștefanov, Editura
Polirom, Iași, 2002
 Janik, Allan, Toulmin, Stephen, Viena lui Wittgenstein, traducere de Mircea
Flonta, Humanitas, București, 1998
 Flonta, Mircea, Gânditorul singuratic. Critica și practica filozofiei la Lugwig Wittgenstein,
Humanitas, București, 2008
 Ion Ceapraz, Empiric și teoretic în cunoașterea științifică, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 1987
 Ilie Pârvu, Teoria științifică,Editura Albatros, 1982
 W. Weischedel, Pe scara din dos a filosofiei - 34 de mari filosofi în viața de zi cu zi și în
gândire, p 347-357, Editura Humanitas, 2012