Socrate (greacă: Σωκράτης Sōkrátēs; n. 469 î.Hr.,[1] Alopeke[*], Atena clasică – d.

 15
februarie 399 î.Hr.,[2] Atena, Atena clasică) a fost un filosof din Grecia antică.

Cuprins

 1Viața lui Socrate

o 1.1Educația
o 1.2Viața familială
o 1.3Viața politică
o 1.4Caracterul
o 1.5Contribuția spirituală și „Demonul lui Socrate”
o 1.6Procesul
 2Mesajul lui Socrate
 3După 2500 de ani
 4Vezi și
 5Note
 6Bibliografie
 7Lectură suplimentară
 8Legături externe

Viața lui Socrate[modificare | modificare sursă]

Educația[modificare | modificare sursă]
Socrate s-a născut în Alopeke(d), o demă din Atena antică, în 470 î.Hr., adică la
sfârșitul războaielor medice. Mama sa, Phainarete, era moașă; tatăl său, Sophroniscos
(Σωφρονίσκος), era cioplitor în piatră sau sculptor.
Probabil că Socrate a primit educația de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa: a trebuit
să învețe muzică, gimnastică și gramatică, adică studiul limbii bazat pe comentarii de texte.
Printre maeștrii a căror frecventare ar fi contribuit la formarea gândirii lui Socrate, Maximus din
Tyr citează doua femei: Aspasia din Milet(en) (Ἀσπασία), o curtezană, și Diotima (Διοτίμα) din
Mantineea, o preoteasă. Despre prima, Platon vorbește în Menexenos, dar este evidentă ironia
lui Socrate atunci când face din ea un profesor de elocință; și Xenofon vorbește de Aspasia în
legătură cu Socrate, iar după Eschine, ea l-ar fi învățat pe Socrate doctrina dragostei care-i face
pe oameni mai buni. Cât despre Diotima, ea este cunoscută mai ales datorită celebrului pasaj
din Banchetul, unde preoteasa din Mantineea povestește nașterea lui Eros.
De la Socrate a rămas citatul: „Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic”. Socrate a fost
atât de dur în formularea acestui principiu, fiindcă îi critica pe cei care se credeau în materie de
cunoaștere „alfa și omega”, fără să recunoască atunci când nu știau ceva.

Viața familială[modificare | modificare sursă]

Asupra vieții de familie a lui Socrate există câteva amănunte nu întotdeauna concordante; cert
este că el s-a căsătorit cu Xantipa. Socrate a avut trei copii,[3] Lamprocles, primul născut,
Sophroniscos și Menexenos.

Viața politică[modificare | modificare sursă]

A luat parte la trei campanii militare în calitate de infanterist. La începutul războiului
peloponesiac a participat la asediul Potideei, în Chalcidica, între anii 432 î.Hr. și 429 î.Hr. L-a
avut ca tovarăș de arme pe Alcibiade, pe care-l salvează atunci când acesta, rănit, era cât pe ce
să cadă în mâinile dușmanului. În 424 î.Hr., cinci ani după ciuma abătută asupra Atenei, Socrate
se regăsește în bătălia de la Delion, unde trupele ateniene sunt zdrobite de către tebani. Acolo el
îi salvează viața lui Xenofon, prins sub calul care căzuse peste el. În 422 î.Hr., Socrate participă
la expediția pentru cucerirea orașului Amfipolis.

Caracterul[modificare | modificare sursă]
Curajul lui Socrate merge mână în mână cu o răbdare, o simplitate și o stăpânire de sine
capabile să înfrunte orice încercare; la banchete era un conviv vesel și agreabil, care bea la fel
de mult ca tovarășii săi, dar fără a se cufunda vreodată în beție, așa cum li se întâmplă acestora,
ispravă ce-l umplea de admirație pe Alcibiade. Mânia, ieșirile violente, dușmănia îi sunt
necunoscute. Primind de la cineva o lovitură de picior, iar oamenii mirându-se de resemnarea sa,
Socrate se justifica: "Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?"
Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă, atât din cauza sărăciei, cât și a simplității
sale; niciodată n-a fost văzut afișând o neglijență vestimentară, cum o vor face cinicii. Unii își
afectează zdrențele, de aceea i-a și spus Socrate filosofului cinic care-și etala găurile hainei: "Îți
văd deșertăciunea prin mantie". Lui Socrate nimic nu-i este mai străin decât aroganța, iar atunci
când vede în agora Atenei obiectele de tot felul expuse de negustori admirației și lăcomiei
cumpărătorilor, se mulțumește să spună: "Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!".
S-a zis că Socrate era deosebit de urât; chel, purtând barbă, cu nasul borcănat. Alcibiade, după
ce afirma în Banchetul că Socrate seamănă cu satirul Marsyas, adaugă că este asemeni acelor
statui de sileni care se deschid și conțin înăuntru imaginile unor divinități, chipul lui Socrate
ascunzând cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive și glumețe
ascund cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate nu putea să nu-i scandalizeze pe atenieni,
întrucât pentru ei frumusețea fizică era simbolul frumuseții lăuntrice și nimic nu părea a fi mai
incompatibil decât urâțenia lui Socrate și puritatea sa morală.

Contribuția spirituală și „Demonul lui Socrate”[modificare | modificare

sursă]
Există precizarea făcută de Aristotel, în Metafizica sa, că Socrate a introdus în gândirea filosofică
„raționamentele inductive" și „definițiile generale". Prin „raționamentele inductive" Stagiritul
exprimă faptul că maestrul pornea de la realitățile vieții, de la faptele concrete și particulare pe
care i le oferea experiența de zi cu zi în contactul său permanent cu oamenii. În ce privește
„definițiile generale" ele sunt în accepțiunea dată de Aristotel totuna cu noțiunile-cheie vehiculate
mereu de Socrate și transmise ca atare de Platon și de Xenofon: cumpătarea, curajul,
înțelepciunea ș.a. Este adevărat, după cum subliniază un mare elenist român, Șt. Bezdechi, că
Socrate era „un semănător de îndoială"', că știuse să înfrunte, singur, mânia mulțimilor
dezlănțuite, că asculta de „demonul său", acea „voce lăuntrică" care îl sfătuia ce să facă și de ce
să se ferească, dar toate acestea erau puse numai și numai în slujba adevărului, a binelui
individual și social, menite să conducă pe atenieni pe calea virtuții.
Condamnarea înțeleptului și moartea lui, bând cucuta (399 î.e.n.) a umplut de mâhnire pe toți
concetățenii care l-au cunoscut. La Atena, în semn de doliu național, teatrele și palestrele s-au
închis, măsuri cu totul excepționale pentru acele timpuri. Dar nici acuzatorii lui n-au avut o soartă
mai bună - Meletos a fost condamnat la moarte, Lycon și Anytos au cunoscut rigorile exilului.
Dispariția lui Socrate de pe scena lumii grecești a reprezentat unul din momentele tulburătoare
din istoria Eladei și a Umanității. Este meritul nepieritor al lui Platon și Xenofon de a ne fi transmis
date despre ultimele momente din viața bărbatului „cel mai liber, cel mai drept și mai înțelept" —
așa cum l-a proclamat oracolul lui Apollo de la Delfi, căzut pradă particularismului mentalității unei
părți din populația Atenei, agitată de unii demagogi pe cât de mărginiți, pe atât de malefici.
În primul rând, acest cetățean unic, cu un respect adânc sădit față de legi, a știut ca puțini alții să
distingă, în mod tranșant, între ceea ce este aparentă, fenomen și strălucire trecătoare și între
esență, ființarea nesupusă vicisitudinilor și capriciilor de moment. Această delimitare pe care
Socrate o recomandă în permanență era cu atât mai utilă atenienilor, cu cât nicăieri n-a fost mai
prețuit ca la ei spectacolul, exhibiția, în toate sensurile posibile „A fi" și „a părea" — această
polaritate reprezintă cheia de boltă „a cunoașterii de sine" — principiu atât de fecund în gândirea
socratică și cu ramificații nebănuite în istoria gândirii și culturii universale. Ca o dovada evidentă a
fecundității, supraviețuirii si răspîndirii acestui postulat socratic, inspirat lui de oracolul de la Delfi,
vom da, din lipsa de spațiu, un singur dar grăitor exemplu. Știți oare ce le reproșează Ovidiu în
cartea a IlI-a a „Artei iubirii” femeilor în bătălia lor de afirmare în fața bărbaților? Nesocotirea
acestui principiu socratic, textual reprodus de poetul latin și tomitan „Nu vă cunoașteți pe voi
înșivă"
O altă problemă, specifică înțeleptului atenian, dezbătută de Platon și de Xenofon, dar cu unele
accente particulare de acesta din urmă este cea a „demonului" socratic (daimonion) despre care
s-a scris o întreagă literatură. Să amintim și la noi frecventa utilizare a termenului și a noțiunii în
poezia lui Mihai Eminescu (Înger și demon ș.a.), de către Lucian Blaga („Daimonion"), Pompiliu
Constantinescu („Eros și daimonion") ș. a. În literatura universală conceptul are o tradiție
îndelungată din antichitate, Evul mediu, Renaștere, la romantiici, Goethe, Lermontov etc. Nu
greșesc comentatorii mai noi când încearcă să echivaleze cu „datele ultime ale conștiinței" acea
voce divină, lăuntrică (innere Stimme, spune Schiller), pe care o auzea Socrate.
În multe locuri din textele traduse apare acest„enigmatic" daimonion, care o dată îl împiedică, o
dată îl îmboldește pe înțelept să facă ceva și despre care s-a făcut remarca că spre deosebire de
textele din „Apologia lui Socrate” de Platon, unde faimoasa voce lăuntrică, divină „reprezintă mai
mult un avertisment personal, la Xenofon ea capătă un sens mai extins, autorizându-l pe Socrate
să-și sfătuiască și amicii „ce și cum să săvârșească ceva”. Daimonion, acest "numen divinum"',
are o tradiție bogată, într-un anumit sens, și în epoca presocratică îl întâlnim la Homer cu
înțelesul de „sărman" („săracul de tine") dar și de „nerod" — cum s-a perpetuat și la noi în gura
poporului. W.K.C Guthrie ni-l prezintă la Empedocle ca „promotor al atracției și al respingerii",
apoi la Hesiod, unde „oamenii buni ai vârstei de aur (daimones) au devenit pe pământ „paznici" ai
muritorilor, apărători ai dreptății împotriva răului". Termenul apare și la Plutarh unde E.R. Dodds îl
raportează chiar la „teoria modernă a telepatiei vibratorii" și îi atribuie o „supernormal
precognition".

Procesul[modificare | modificare sursă]
O personalitate de anvergura lui Socrate nu putea să nu ajungă să fie urâtă de vanitoși și, mai
ales, neînțeleasă de spiritele mărginite, care vedeau în el doar un parazit ce se slujea de ironie,
își atrăgea simpatia tinerilor și constituia un pericol pentru ordinea socială. În 398, Socrate a fost
acuzat de către Meletos, Anytos și Lycon. Actul de acuzare era astfel întocmit: "Eu, Meletos, fiul
lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema
Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaște zeii recunoscuți de cetate și de a
introduce divinități noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea".
Meletos era un poet obscur, iar Lycon era retor; sufletul procesului pare să fi fost Anytos, un
tăbăcar bogat care reprezenta interesele comercianților, fiind așadar puternic și influent. Socrate
i-a reproșat public faptul de a nu se gândi la educația fiului său decât pentru a face din el un
tăbăcar capabil să preia afacerile părintelui, de unde, conform lui Xenofon, dorința de răzbunare
a lui Anytos. După toate aparențele, Anytos era sincer convins că vede în Socrate un personaj
periculos.
 Moartea lui Socrate, tablou pictat de Jacques-Louis David, 1787. Este expus la Metropolitan Museum of
Art din New York.

Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular, irepetabil; procesul lui Socrate
este procesul intentat gândirii care cercetează, dincolo de mediocritatea cotidiană, adevăratele
probleme. Socrate este acela care, uimindu-ne, ne interzice să gândim potrivit unor obișnuințe
dobândite. Socrate se situează așadar la antipozii confortului intelectual, ai conștiinței împăcate
și ai seninătății blajine.
Adus în fața tribunalului, Socrate refuză ajutorul lui Lysias, avocat de meserie. Textul
lui Platon Apărarea lui Socrate reproduce probabil îndeaproape apărarea prezentată de Socrate
judecătorilor. Această pledoarie se împarte în trei părți:

 Socrate spune cine este și le va înfățișa judecătorilor misiunea încredințată lui de către
divinitate: să deștepte conștiința contemporanilor săi. Nu reușește să-i convingă pe
judecători; limbajul minciunii se dovedește mai convingător decât cel al adevărului.
Judecătorii deliberează și 281 de voturi îl declară pe Socrate vinovat, contra a 278 (sau 221
după alte manuscrise). Acuzatorii ceruseră moartea, dar acuzatul era liber să facă o
contrapropunere iar judecătorii urmau să aleagă una ori alta dintre pedepse.
 Socrate cere să fie hrănit în pritaneu. Iată ultimul act al serioasei ironii a lui Socrate: faptul
de-a cere o recompensă pentru felul cum s-a purtat nu este din partea sa sfidare, ci
sinceritate. Fiindcă trebuia stabilită o sancțiune va propune o amendă de o mină, adică
întreaga lui avere. Răspunsul lui Socrate le-a părut probabil judecătorilor o insultă adusă
magistraților, așa încât la urne condamnarea la moarte a avut 80 de voturi mai mult decât
avusese vinovăția sa.
 Socrate le spune adio judecătorilor săi, făcându-i responsabili pe vecie pentru moartea
sa.
Socrate a stat înlănțuit 30 de zile, dar în fiecare zi primea vizita prietenilor și se întreținea cu
aceștia. Ei nu au stat degeaba și au pregătit un plan de evadare pe care Socrate îl refuză.
La data executării sentinței, toți prietenii lui Socrate erau de față cu excepția lui Aristippos, a lui
Xenofon, aflat în Asia și a lui Platon, bolnav. El a fost obligat să bea o fiertură
otrăvitoare de cucută.
Socrate își dedică ultimele clipe conversației cu prietenii săi pe tema nemuririi sufletului, iar
cuvintele sale au fost păstrate de Platon în Phaidon. Socrate se îmbăiază pentru ultima oară și
refuză să aștepte ca soarele să fi dispărut cu totul la orizont înainte de a bea otravă. Apucând cu
o mână sigură vasul cu cucută, el sorbi fără ezitare sau repulsie băutura mortală. Criton, îi sunt
dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați, acestea au fost ultimele sale cuvinte.
Trebuie înțeles aici, urmând sugestia lui L. Robin, că Socrate îl roagă pe Criton să aducă o jertfă
zeului medicinei drept mulțumire că i-a vindecat sufletul de boala de-a fi fost unit cu un trup.
Socrate (greacă: Σωκράτης Sōkrátēs; n. 469 î.Hr.,[1] Alopeke[*], Atena clasică – d. 15
februarie 399 î.Hr.,[2] Atena, Atena clasică) a fost un filosof din Grecia antică.

Cuprins

 1Viața lui Socrate

o 1.1Educația
o 1.2Viața familială
o 1.3Viața politică
o 1.4Caracterul
o 1.5Contribuția spirituală și „Demonul lui Socrate”
o 1.6Procesul
 2Mesajul lui Socrate
 3După 2500 de ani
 4Vezi și
 5Note
 6Bibliografie
 7Lectură suplimentară
 8Legături externe

Viața lui Socrate[modificare | modificare sursă]

Educația[modificare | modificare sursă]
Socrate s-a născut în Alopeke(d), o demă din Atena antică, în 470 î.Hr., adică la
sfârșitul războaielor medice. Mama sa, Phainarete, era moașă; tatăl său, Sophroniscos
(Σωφρονίσκος), era cioplitor în piatră sau sculptor.
Probabil că Socrate a primit educația de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa: a trebuit
să învețe muzică, gimnastică și gramatică, adică studiul limbii bazat pe comentarii de texte.
Printre maeștrii a căror frecventare ar fi contribuit la formarea gândirii lui Socrate, Maximus din
Tyr citează doua femei: Aspasia din Milet(en) (Ἀσπασία), o curtezană, și Diotima (Διοτίμα) din
Mantineea, o preoteasă. Despre prima, Platon vorbește în Menexenos, dar este evidentă ironia
lui Socrate atunci când face din ea un profesor de elocință; și Xenofon vorbește de Aspasia în
legătură cu Socrate, iar după Eschine, ea l-ar fi învățat pe Socrate doctrina dragostei care-i face
pe oameni mai buni. Cât despre Diotima, ea este cunoscută mai ales datorită celebrului pasaj
din Banchetul, unde preoteasa din Mantineea povestește nașterea lui Eros.
De la Socrate a rămas citatul: „Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic”. Socrate a fost
atât de dur în formularea acestui principiu, fiindcă îi critica pe cei care se credeau în materie de
cunoaștere „alfa și omega”, fără să recunoască atunci când nu știau ceva.

Viața familială[modificare | modificare sursă]

Asupra vieții de familie a lui Socrate există câteva amănunte nu întotdeauna concordante; cert
este că el s-a căsătorit cu Xantipa. Socrate a avut trei copii,[3] Lamprocles, primul născut,
Sophroniscos și Menexenos.

Viața politică[modificare | modificare sursă]

A luat parte la trei campanii militare în calitate de infanterist. La începutul războiului
peloponesiac a participat la asediul Potideei, în Chalcidica, între anii 432 î.Hr. și 429 î.Hr. L-a
avut ca tovarăș de arme pe Alcibiade, pe care-l salvează atunci când acesta, rănit, era cât pe ce
să cadă în mâinile dușmanului. În 424 î.Hr., cinci ani după ciuma abătută asupra Atenei, Socrate
se regăsește în bătălia de la Delion, unde trupele ateniene sunt zdrobite de către tebani. Acolo el
îi salvează viața lui Xenofon, prins sub calul care căzuse peste el. În 422 î.Hr., Socrate participă
la expediția pentru cucerirea orașului Amfipolis.

Caracterul[modificare | modificare sursă]
Curajul lui Socrate merge mână în mână cu o răbdare, o simplitate și o stăpânire de sine
capabile să înfrunte orice încercare; la banchete era un conviv vesel și agreabil, care bea la fel
de mult ca tovarășii săi, dar fără a se cufunda vreodată în beție, așa cum li se întâmplă acestora,
ispravă ce-l umplea de admirație pe Alcibiade. Mânia, ieșirile violente, dușmănia îi sunt
necunoscute. Primind de la cineva o lovitură de picior, iar oamenii mirându-se de resemnarea sa,
Socrate se justifica: "Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?"
Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă, atât din cauza sărăciei, cât și a simplității
sale; niciodată n-a fost văzut afișând o neglijență vestimentară, cum o vor face cinicii. Unii își
afectează zdrențele, de aceea i-a și spus Socrate filosofului cinic care-și etala găurile hainei: "Îți
văd deșertăciunea prin mantie". Lui Socrate nimic nu-i este mai străin decât aroganța, iar atunci
când vede în agora Atenei obiectele de tot felul expuse de negustori admirației și lăcomiei
cumpărătorilor, se mulțumește să spună: "Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!".
S-a zis că Socrate era deosebit de urât; chel, purtând barbă, cu nasul borcănat. Alcibiade, după
ce afirma în Banchetul că Socrate seamănă cu satirul Marsyas, adaugă că este asemeni acelor
statui de sileni care se deschid și conțin înăuntru imaginile unor divinități, chipul lui Socrate
ascunzând cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive și glumețe
ascund cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate nu putea să nu-i scandalizeze pe atenieni,
întrucât pentru ei frumusețea fizică era simbolul frumuseții lăuntrice și nimic nu părea a fi mai
incompatibil decât urâțenia lui Socrate și puritatea sa morală.

Contribuția spirituală și „Demonul lui Socrate”[modificare | modificare

sursă]
Există precizarea făcută de Aristotel, în Metafizica sa, că Socrate a introdus în gândirea filosofică
„raționamentele inductive" și „definițiile generale". Prin „raționamentele inductive" Stagiritul
exprimă faptul că maestrul pornea de la realitățile vieții, de la faptele concrete și particulare pe
care i le oferea experiența de zi cu zi în contactul său permanent cu oamenii. În ce privește
„definițiile generale" ele sunt în accepțiunea dată de Aristotel totuna cu noțiunile-cheie vehiculate
mereu de Socrate și transmise ca atare de Platon și de Xenofon: cumpătarea, curajul,
înțelepciunea ș.a. Este adevărat, după cum subliniază un mare elenist român, Șt. Bezdechi, că
Socrate era „un semănător de îndoială"', că știuse să înfrunte, singur, mânia mulțimilor
dezlănțuite, că asculta de „demonul său", acea „voce lăuntrică" care îl sfătuia ce să facă și de ce
să se ferească, dar toate acestea erau puse numai și numai în slujba adevărului, a binelui
individual și social, menite să conducă pe atenieni pe calea virtuții.
Condamnarea înțeleptului și moartea lui, bând cucuta (399 î.e.n.) a umplut de mâhnire pe toți
concetățenii care l-au cunoscut. La Atena, în semn de doliu național, teatrele și palestrele s-au
închis, măsuri cu totul excepționale pentru acele timpuri. Dar nici acuzatorii lui n-au avut o soartă
mai bună - Meletos a fost condamnat la moarte, Lycon și Anytos au cunoscut rigorile exilului.
Dispariția lui Socrate de pe scena lumii grecești a reprezentat unul din momentele tulburătoare
din istoria Eladei și a Umanității. Este meritul nepieritor al lui Platon și Xenofon de a ne fi transmis
date despre ultimele momente din viața bărbatului „cel mai liber, cel mai drept și mai înțelept" —
așa cum l-a proclamat oracolul lui Apollo de la Delfi, căzut pradă particularismului mentalității unei
părți din populația Atenei, agitată de unii demagogi pe cât de mărginiți, pe atât de malefici.
În primul rând, acest cetățean unic, cu un respect adânc sădit față de legi, a știut ca puțini alții să
distingă, în mod tranșant, între ceea ce este aparentă, fenomen și strălucire trecătoare și între
esență, ființarea nesupusă vicisitudinilor și capriciilor de moment. Această delimitare pe care
Socrate o recomandă în permanență era cu atât mai utilă atenienilor, cu cât nicăieri n-a fost mai
prețuit ca la ei spectacolul, exhibiția, în toate sensurile posibile „A fi" și „a părea" — această
polaritate reprezintă cheia de boltă „a cunoașterii de sine" — principiu atât de fecund în gândirea
socratică și cu ramificații nebănuite în istoria gândirii și culturii universale. Ca o dovada evidentă a
fecundității, supraviețuirii si răspîndirii acestui postulat socratic, inspirat lui de oracolul de la Delfi,
vom da, din lipsa de spațiu, un singur dar grăitor exemplu. Știți oare ce le reproșează Ovidiu în
cartea a IlI-a a „Artei iubirii” femeilor în bătălia lor de afirmare în fața bărbaților? Nesocotirea
acestui principiu socratic, textual reprodus de poetul latin și tomitan „Nu vă cunoașteți pe voi
înșivă"
O altă problemă, specifică înțeleptului atenian, dezbătută de Platon și de Xenofon, dar cu unele
accente particulare de acesta din urmă este cea a „demonului" socratic (daimonion) despre care
s-a scris o întreagă literatură. Să amintim și la noi frecventa utilizare a termenului și a noțiunii în
poezia lui Mihai Eminescu (Înger și demon ș.a.), de către Lucian Blaga („Daimonion"), Pompiliu
Constantinescu („Eros și daimonion") ș. a. În literatura universală conceptul are o tradiție
îndelungată din antichitate, Evul mediu, Renaștere, la romantiici, Goethe, Lermontov etc. Nu
greșesc comentatorii mai noi când încearcă să echivaleze cu „datele ultime ale conștiinței" acea
voce divină, lăuntrică (innere Stimme, spune Schiller), pe care o auzea Socrate.
În multe locuri din textele traduse apare acest„enigmatic" daimonion, care o dată îl împiedică, o
dată îl îmboldește pe înțelept să facă ceva și despre care s-a făcut remarca că spre deosebire de
textele din „Apologia lui Socrate” de Platon, unde faimoasa voce lăuntrică, divină „reprezintă mai
mult un avertisment personal, la Xenofon ea capătă un sens mai extins, autorizându-l pe Socrate
să-și sfătuiască și amicii „ce și cum să săvârșească ceva”. Daimonion, acest "numen divinum"',
are o tradiție bogată, într-un anumit sens, și în epoca presocratică îl întâlnim la Homer cu
înțelesul de „sărman" („săracul de tine") dar și de „nerod" — cum s-a perpetuat și la noi în gura
poporului. W.K.C Guthrie ni-l prezintă la Empedocle ca „promotor al atracției și al respingerii",
apoi la Hesiod, unde „oamenii buni ai vârstei de aur (daimones) au devenit pe pământ „paznici" ai
muritorilor, apărători ai dreptății împotriva răului". Termenul apare și la Plutarh unde E.R. Dodds îl
raportează chiar la „teoria modernă a telepatiei vibratorii" și îi atribuie o „supernormal
precognition".

Procesul[modificare | modificare sursă]
O personalitate de anvergura lui Socrate nu putea să nu ajungă să fie urâtă de vanitoși și, mai
ales, neînțeleasă de spiritele mărginite, care vedeau în el doar un parazit ce se slujea de ironie,
își atrăgea simpatia tinerilor și constituia un pericol pentru ordinea socială. În 398, Socrate a fost
acuzat de către Meletos, Anytos și Lycon. Actul de acuzare era astfel întocmit: "Eu, Meletos, fiul
lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema
Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaște zeii recunoscuți de cetate și de a
introduce divinități noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea".
Meletos era un poet obscur, iar Lycon era retor; sufletul procesului pare să fi fost Anytos, un
tăbăcar bogat care reprezenta interesele comercianților, fiind așadar puternic și influent. Socrate
i-a reproșat public faptul de a nu se gândi la educația fiului său decât pentru a face din el un
tăbăcar capabil să preia afacerile părintelui, de unde, conform lui Xenofon, dorința de răzbunare
a lui Anytos. După toate aparențele, Anytos era sincer convins că vede în Socrate un personaj
periculos.

Moartea lui Socrate, tablou pictat de Jacques-Louis David, 1787. Este expus la Metropolitan Museum of
Art din New York.

Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular, irepetabil; procesul lui Socrate
este procesul intentat gândirii care cercetează, dincolo de mediocritatea cotidiană, adevăratele
probleme. Socrate este acela care, uimindu-ne, ne interzice să gândim potrivit unor obișnuințe
dobândite. Socrate se situează așadar la antipozii confortului intelectual, ai conștiinței împăcate
și ai seninătății blajine.
Adus în fața tribunalului, Socrate refuză ajutorul lui Lysias, avocat de meserie. Textul
lui Platon Apărarea lui Socrate reproduce probabil îndeaproape apărarea prezentată de Socrate
judecătorilor. Această pledoarie se împarte în trei părți:

 Socrate spune cine este și le va înfățișa judecătorilor misiunea încredințată lui de către
divinitate: să deștepte conștiința contemporanilor săi. Nu reușește să-i convingă pe
judecători; limbajul minciunii se dovedește mai convingător decât cel al adevărului.
Judecătorii deliberează și 281 de voturi îl declară pe Socrate vinovat, contra a 278 (sau 221
 după alte manuscrise). Acuzatorii ceruseră moartea, dar acuzatul era liber să facă o
contrapropunere iar judecătorii urmau să aleagă una ori alta dintre pedepse.
 Socrate cere să fie hrănit în pritaneu. Iată ultimul act al serioasei ironii a lui Socrate: faptul
de-a cere o recompensă pentru felul cum s-a purtat nu este din partea sa sfidare, ci
sinceritate. Fiindcă trebuia stabilită o sancțiune va propune o amendă de o mină, adică
întreaga lui avere. Răspunsul lui Socrate le-a părut probabil judecătorilor o insultă adusă
magistraților, așa încât la urne condamnarea la moarte a avut 80 de voturi mai mult decât
avusese vinovăția sa.
 Socrate le spune adio judecătorilor săi, făcându-i responsabili pe vecie pentru moartea
sa.
Socrate a stat înlănțuit 30 de zile, dar în fiecare zi primea vizita prietenilor și se întreținea cu
aceștia. Ei nu au stat degeaba și au pregătit un plan de evadare pe care Socrate îl refuză.
La data executării sentinței, toți prietenii lui Socrate erau de față cu excepția lui Aristippos, a lui
Xenofon, aflat în Asia și a lui Platon, bolnav. El a fost obligat să bea o fiertură
otrăvitoare de cucută.
Socrate își dedică ultimele clipe conversației cu prietenii săi pe tema nemuririi sufletului, iar
cuvintele sale au fost păstrate de Platon în Phaidon. Socrate se îmbăiază pentru ultima oară și
refuză să aștepte ca soarele să fi dispărut cu totul la orizont înainte de a bea otravă. Apucând cu
o mână sigură vasul cu cucută, el sorbi fără ezitare sau repulsie băutura mortală. Criton, îi sunt
dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați, acestea au fost ultimele sale cuvinte.
Trebuie înțeles aici, urmând sugestia lui L. Robin, că Socrate îl roagă pe Criton să aducă o jertfă
zeului medicinei drept mulțumire că i-a vindecat sufletul de boala de-a fi fost unit cu un trup.