ANTON PANN

Anton Pann (născut: Antonie Pantoleon-Petroveanu; data nașterii incertă, între 1796-
1798, Sliven, Imperiul Otoman, azi Bulgaria - d. 2 noiembrie 1854, București, Țara Românească) a
fost un poet, profesor de muzică religioasă, protopsalt, compozitor de muzică religioasă, folclorist,
literat și publicist român,[2] compozitor al muzicii imnului național al României.[3] A fost supranumit
de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” în poemul Epigonii.

Anton Pann s-a născut în preajma anilor 1796-1798[4] în localitatea Sliven din Bulgaria, pe atunci
raia turcească[5], un târg însemnat așezat la poalele versantului sudic al munților Balcani, pe malul
stâng al râului Tundja.
Tatăl se numea Pantoleon sau Pantaleon Petrov („vreun Pandele sau Pantelimon”, cum sugerează
într-un studiu Tudor Vianu) și era de meserie căldărar. George Călinescu afirma că prin tatăl său,
Anton Pann era român de origine: „Cunoașterea miraculoasă a limbii noastre e un semn că era
român (valah curat ori cuțovlah), sau că venise aici în fragedă copilărie”. Numele tatălui, Pantoleon
Petrov, a devenit în românește Petroveanu, iar fiul și-a păstrat numele de Antonie Pantoleon
Petroveanu (Petrovitul), cu care își semna manuscrisele până prin 1837.[6]
Tatăl său moare înainte de vreme, în 1806, lăsând în urmă o văduvă și trei orfani. În aceste condiții
grele, văduva Tomaida împreună cu cei trei băieți, trece în Basarabia și se stabilește la Chișinău,
unde intră (la vârsta de 10 ani) în corul Bisericii mari din această localitate până în 1812.[7] Aici își
fixează vocația de psalt și învață limba rusă. Cei doi frați, înrolându-se în armia rusească, sfârșesc
eroic în 1809 la asaltul Brăilei împotriva turcilor.
În iarna anului 1812, ajunge, împreună cu mama sa, la București. Deși avea numai 16 ani,
înțelesese lecțiile dureroase ale vieții și ale războiului. Sărac și fără cunoștințe intră printre localnici,
datorită vocii sale, mai întâi paraclisier la biserica Olari și cântăreț II (defteriu) la biserica „Cu Sfinți”
de pe Calea Moșilor.[8] Tot acum, Antonache (cum era alintat de mamă în copilărie), devine și ucenic
al dascălului grec Dionisie Fotino.[9] Astfel, dornic să-și îmbogățească cunoștințele, se înscrie „ca
auditor” la „școala de muzichie” deschisă de Fotino, „scriitor erudit și compozitor muzical”,
cunoscător perfect al muzicii orientale (1769-1821).
În 1816 părăsește această școală și se înscrie la școala deschisă de dascălul Petru Efesiul, unul din
grecii pricepuți în muzica eclesiastică, care i-a transmis nu numai cunoștințele de bază ale artei
muzicale, școală care funcționa pe lângă biserica Sf. Nicolae Șelari. Aici învață și meșteșugul
tiparului, în tipografia aceluiași Petru Efesiul, iar în 1819 ajunge „director” al tipografiei și tipărește
pentru întâia dată un Axion în românește, care, din nefericire, nu s-a păstrat în nici un exemplar.[10]
În 1819, scaunul arhieresc din Capitală e ocupat de Dionisie Lupu, om luminat care inițiază o
adevărată campanie de „autohtonizare” a vieții eclesiastice. Astfel, în 1820, la numai 23 de ani,
Anton Pann este numit de Prea Sfințitul Dionisie Mitropolitul în comisia pentru traducerea cântărilor
bisericești din grecește în românește, folosindu-se de noua semiologie hrisantică, dovadă că
devenise un nume cunoscut în viața muzicii bisericești a epocii.[11]
Tot în 1820, Anton Pann se căsătorește cu o fată săracă, pe nume Zamfira Agurezan. Din această
căsătorie va avea un fiu, Lazăr, ajuns destul de târziu preot la Biserica Sfântul Visarion
din București.[12]
În timpul anului 1821 Anton Pann se refugiază la Brașov, după modelul boierilor, adăpostindu-se pe
lângă Biserica Sf. Nicolae din Șchei, unde cânta la strană. Aici îl va cunoaște pe Ion Barac, celălalt
colportor, traducător și tipograf de cărți populare din orașul de sub Tâmpa, cu care va lega o strânsă
prietenie. După înăbușirea Zaverei, revine în București în primăvara anului 1822.
Reîntors în București, Anton Pann își continuă activitatea de tălmăcire a melodiilor de strană.
Concomitent, Ieromonahul Macarie reușește să tipărească la Viena în anul 1823 primele cărți de
cântări bisericești în limba română: Teoreticonul, Anastasimatarul și Irmologhionul, în tipografia
călugărilor mechitariști (armeni).[13]
În anul 1823 ajunge profesor de psaltichie la școala de cântări bisericești de pe Podul
Mogoșoaia (astăzi Calea Victoriei).
În anii 1826-1827 își va desfășura activitatea ca „dascăl de muzichie” la școala de pe lângă
Episcopia Râmnicului și cântăreț la biserica „Buna Vestire” din Râmnicu Vâlcea. Nu se cunoaște în
ce împrejurări a ajuns în acest oraș; este foarte probabil să fi fost transferat aici disciplinar din
pricina divorțului de prima soție sau la insistențele episcopului Neofit, sprijinitorul său la tipărirea
cărților de cântări pe care le va da la lumină după anul 1840.[14] În timpul șederii la Râmnicu Vâlcea,
Anton Pann a locuit în imobilul din strada Știrbei Vodă (azi Muzeul memorial „Anton Pann”), aflat pe
acea vreme la marginea orașului, pe drumul Cheii și al Olăneștilor. Este cea mai veche clădire din
Râmnicu-Vâlcea, care mai păstrează stilul acestă de construcție curat românesc, cu specificul zonei
vâlcene.
În activitatea sa de la Episcopie, Anton Pann a avut ca scop principal românizarea și modernizarea
muzicii bisericești, dovadă fiind manuscrisele redactate, constând în cântări specifice cultului
ortodox: polieleuri, axioane, doxologii. În același timp, preda lecții de muzică maicilor de la
mănăstirile „Dintr-un Lemn” și „Surupatele”.[15]

Statuia lui Anton Pann în Râmnicu Vâlcea

În anul 1830 deschide seria tipăriturilor sale cu conținut religios și laic. Acum va tipări
lucrarea Versuri musicești ce se cântă la nașterea Mântuitorului nostru Is.Hs. și în alte sărbători ale
anului. Aici se intitulează „profesorul de muzică al Școlii Naționale din București”. În afară de colinde
și cântece de stea, lucrarea nu conține și melodiile propriu-zise, ci numai indicația de glas pe care se
cântă aceste texte. În continuare, va publica alte cărți care conțin cântece de lume (Poesii deosebite
sau cântece de lume, 1831) și lucrări cu caracter moralizator.[16]
În anul 1838, moare mama sa, Tomaida. Rămânând singur pe lume, decide să se căsătorească din
nou, de data aceasta cu o tânără de numai 18 ani, pe nume Ecaterina, fiica Aniței a lui Asanache,
fost vinicer domnesc. În ciuda opoziției părinților, care vedeau diferența mare de vârstă dintre cei doi
(26 de ani), căsătoria a avut loc la data de 10 februarie 1840, naș fiindu-i pitarul Tudorache
Sfetescu. În această perioadă de revenire la normalul vieții de familie, Anton Pann ajunge prim
cântăreț la Biserica Albă, unde va locui temporar, împreună cu soția sa, după care se vor muta în
casa din mahalaua Bradului.[17]
Perioada anilor 1840-1854 va fi prolifică sub aspect editorial-tipografic, autorul reușind să tipărească
unele culegeri religioase și folclorice, să adauge multe alte lucrări și, în același timp, să ofere stranei
românești, toate cărțile de cântări bisericești.[18]
După douăzeci de ani de așteptare reușește să tipărească Noul Doxastar, tomul 1, în tipografia lui
Constantin Pencovici, cu binecuvântarea noului mitropolit al Ungrovlahiei, Neofit, ales în scaun în
iulie 1840. La scurt timp după înscăunarea mitropolitului Neofit, Anton Pann îi adresează o scrisoare
în care îi dezvăluie îndelungata sa muncă de traducere și tălmăcire a principalelor cărți ale
stranei, Doxastarul serdarului Dionisie Fotino, Irmologhionul sau Catavasierul grabnic și Heruvico-
Chinonicarul.[19]
Neavând sprijinul financiar necesar tipăririi acestor cărți, intenționa să ceară sprijinul mitropolitului
Moldovei, Veniamin Costachi, însă, episcopul Chesarie al Buzăului l-a sfătuit să aștepte numirea
unui nou mitropolit la București. Psaltul cere sprijinul mitropolitului Neofit la tipărirea Noului Doxastar,
acesta decizând să se tipărească 30 de exemplare pentru Mitropolie și 10 exemplare pentru
Episcopia Râmnicului.[19]
În anul 1842, protopsaltul înaintează o cerere prin care solicită cu rugăminți mitropolitului Neofit să-l
numească profesor de muzică la seminarul sfintei Mitropolii, ce urma să-și înceapă cursurile. Prin
rezoluția din 26 iunie este numit în locul lui Constantin Chiosea, care încetase din viață.[20]
În vara anului 1844 îl găsim la mânăstirea Tismana, ca oaspete al părintelui arhimandrit Spiridon,
căruia îi dedică, în manuscris, slujba Adormirii Maicii Domnului. Această lucrare cu conținut didactic
stă în strânsă legătură cu activitatea sa de profesor de seminar.[21]
În anul 1846, va tipări: Poezii populare, Cântece de stea, ediția a III-a, Irmologhiu-
Catavasier, Epitaful și Heruvico-Chinonicarul. Toate acestea, au fost scrise cu alfabet chirilic, în
limba română, pe hârtie ordinară și de Olanda, cu diferența de preț cuvenită. Pentru Anton Pann,
tipărirea de cărți nu era doar o treabă de negustorie, ci mai ales un mijloc de a-și răspândi lucrările
sale de psaltichie, cu ajutorul cărora școlarii să poată înainta și să ajungă la o știință temeinică și
folositoare, iar cântăreții să nu neglijeze cântarea ci să se desăvârșească în meșteșugul
musichiei.[21]
În anul 1847, tipărește unsprezece cărți, șase „politicești” și cinci cu cântări bisericești,
respectiv: Heruvico-Chinonicar, tom I și II; Prescurtare din Bazul muzicii bisericești și din
Anastasimatar; Rânduiala Sfintei și Dumnezeieștei Liturghii și Păresimier.[22]
În anul 1848, anul revoluției de la Islaz, activitatea sa editorial-tipografică este mult mai redusă,
reușind să dea la lumină doar patru cărți, dintre care două laice, una cu caracter religios, Cântece de
stea, ediția a IV-a și Privighierul, care cuprinde cântările Vecerniei și Utreniei.[23] În paralel cu munca
didactică, o va desfășura și pe aceea de cântăreț la Biserica Kretzulescu, unde reușise să formeze
un cor de tineri, plătiți cu câte 20 de lei pe lună.[24]
Activitatea sa didactică a încetat în perioada 1848-1849, seminarul fiind închis și deschis ulterior, în
anul 1851. În toată această perioadă va fi privat de anumite sume de bani, reprezentând leafa pe
anii 1848, 1849 (cu doar șase luni) și 1850.[25]
În 24 mai 1851, când s-a redeschis seminarul, Pann află cu uimire că nu mai figurează printre
profesori, în locul său fiind numit, la clasa I de psaltichie ierodiaconul Calistrat, iar la clasa a doua de
cântări, ierodiaconul Ironim.[26] Tot acum va tipări un Tipic bisericesc, tradus din grecește împreună
cu preotul Ioan Călărășanu de la Biserica Lucaci, dat la lumină în tipografia sa, cu binecuvântarea
mitropolitului Nifon.[27]
În anul 1852 tipărește alte cărți cu conținut politicesc. După o întrerupere de cinci ani, anul 1853 va fi
benefic sub aspectul cărților muzicale bisericești. Acum va da la lumină tomurile II și III
ale Doxastarului, tălmăcit din grecește în românește, după cel scris în sistema veche, al
seradului Dionisie Fotino; Epitaful sau Prohodul Domnului, ediția a II-a, prelucrat și dat la lumină cu
binecuvântarea mitropolitului Nifon și Antifoane ce se cântă la ecteniile serii, dimineții și ale Sfintei
Liturghii.[28]
În ciuda greutăților întâmpinare în ultimul său an de viață, 1854, reușește să tipărească mai multe
cărți politicești și încă cinci lucrări de muzică bisericească: Mica gramatică teoretică și practică (cu
caracter didactic), Irmologhiu-Catavasier, ediția a II-a, unde adaugă un model de recitare a
Apostolului și a Evangheliei; Noul Anastasimatar, tradus și compus după sistema cea veche a
serdarului Dionisie Fotino, La Sfânta Liturghie a lui Ioan Gură de Aur și La Sfânta Liturghie a Marelui
Vasile.[29]