Anton Pann

Anton Pann (sau Antonie Pantelimonovici Petrov; data nașterii incertă, între 1796-

1798, Sliven, Imperiul Otoman, azi Bulgaria - d. 2 noiembrie 1854, București, Țara Românească) a
fost un poet român de origine bulgară, poate aromână, profesor de muzică religioasă, protopsalt,
compozitor de muzică religioasă, folclorist, literat și publicist[2], compozitor al muzicii imnului național
al României.[3] A fost supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” în
poemul Epigonii.

Cuprins

 1Biografie
o 1.1Decesul
 2Opera
o 2.1Cântecele de lume
o 2.2Compozitorul imnului național al României
o 2.3Scrieri
 3In memoriam
 4Referințe
 5Bibliografie
 6Lectură suplimentară
 7Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]
Anton Pann s-a născut în preajma anilor 1796-1798[4] în localitatea Sliven din Bulgaria, pe atunci raia
turcească[5], un târg însemnat așezat la poalele versantului sudic al munților Balcani, pe malul stâng
al râului Tundja.
Tatăl său, de meserie căldărar, avea ca nume de familie Petrov și purta prenumele Pantelimon,
uneori transcris „Pandele”, „Pantoleon” sau „Pantaleon”, cum afirmă într-un studiu Tudor Vianu. Din
partea sa, George Călinescu presupunea că prin tatăl său, Anton Pann ar fi fost aromân de origine:
„Cunoașterea miraculoasă a limbii noastre e un semn că era român (vlah curat ori cuțovlah), sau că
venise aici în fragedă copilărie”. După Zaharia Matei, numele tatălui, Pantelimon Petrov, a devenit în
românește Petroveanu, iar fiul și-a păstrat numele de Antonie Pantoleon Petroveanu (Petrovitul), cu
care își semna manuscrisele până prin 1837.[6]
Tatăl său moare devreme, în 1806, lăsând în urmă o văduvă și trei orfani. În aceste condiții grele,
văduva Tomaida împreună cu cei trei băieți, trece în Basarabia și se stabilește la Chișinău, unde
intră (la vârsta de 10 ani) în corul Bisericii mari din această localitate până în 1812.[7] Aici figurează
sub numele de Antonie Pantelimonovici Petrov, învață limba rusă și își fixează vocația de psalt.[8] Cei
doi frați, înrolându-se în armia rusească, sfârșesc eroic în 1809 la asaltul Brăilei împotriva turcilor.
În iarna anului 1812, ajunge, împreună cu mama sa, la București. Deși avea numai 16 ani,
înțelesese lecțiile dureroase ale vieții și ale războiului. Sărac și fără cunoștințe intră printre localnici,
datorită vocii sale, mai întâi paraclisier la biserica Olari și cântăreț II (defteriu) la biserica „Cu Sfinți”
de pe Calea Moșilor.[9] Tot acum, Antonache (cum era alintat de mamă în copilărie), devine și ucenic
al dascălului grec Dionisie Fotino.[10] Astfel, dornic să-și îmbogățească cunoștințele, se înscrie „ca
auditor” la „școala de muzichie” deschisă de Fotino, „scriitor erudit și compozitor muzical”,
cunoscător perfect al muzicii orientale (1769-1821).
În 1816 părăsește această școală și se înscrie la școala deschisă de dascălul Petru Efesiul, unul din
grecii pricepuți în muzica eclesiastică, care i-a transmis nu numai cunoștințele de bază ale artei
muzicale, școală care funcționa pe lângă biserica Sf. Nicolae Șelari. Aici învață și meșteșugul
tiparului, în tipografia aceluiași Petru Efesiul, iar în 1819 ajunge „director” al tipografiei și tipărește
pentru întâia dată un Axion în românește, care, din nefericire, nu s-a păstrat în nici un exemplar.[11]
În 1819, scaunul arhieresc din Capitală e ocupat de Dionisie Lupu, om luminat care inițiază o
adevărată campanie de „autohtonizare” a vieții eclesiastice. Astfel, în 1820, la numai 23 de ani,
Anton Pann este numit de Prea Sfințitul Dionisie Mitropolitul în comisia pentru traducerea cântărilor
bisericești din grecește în românește, folosindu-se de noua semiologie hrisantică, dovadă că
devenise un nume cunoscut în viața muzicii bisericești a epocii.[12]
Tot în 1820, Anton Pann se căsătorește cu o fată săracă, pe nume Zamfira Agurezan. Din această
căsătorie va avea un fiu, Lazăr, ajuns destul de târziu preot la Biserica Sfântul Visarion
din București.[13]
În timpul anului 1821 Anton Pann se refugiază la Brașov, după modelul boierilor, adăpostindu-se pe
lângă Biserica Sf. Nicolae din Șchei, unde cânta la strană. Aici îl va cunoaște pe Ion Barac, celălalt
colportor, traducător și tipograf de cărți populare din orașul de sub Tâmpa, cu care va lega o strânsă
prietenie. După înăbușirea Zaverei, revine în București în primăvara anului 1822.
Reîntors în București, Anton Pann își continuă activitatea de tălmăcire a melodiilor de strană.
Concomitent, Ieromonahul Macarie reușește să tipărească la Viena în anul 1823 primele cărți de
cântări bisericești în limba română: Teoreticonul, Anastasimatarul și Irmologhionul, în tipografia
călugărilor mechitariști (armeni).[14]
În anul 1823 ajunge profesor de psaltichie la școala de cântări bisericești de pe Podul
Mogoșoaia (astăzi Calea Victoriei).
În anii 1826-1827 își va desfășura activitatea ca „dascăl de muzichie” la școala de pe lângă
Episcopia Râmnicului și cântăreț la biserica „Buna Vestire” din Râmnicu Vâlcea. Nu se cunoaște în
ce împrejurări a ajuns în acest oraș; este foarte probabil să fi fost transferat aici disciplinar din
pricina divorțului de prima soție sau la insistențele episcopului Neofit, sprijinitorul său la tipărirea
cărților de cântări pe care le va da la lumină după anul 1840.[15] În timpul șederii la Râmnicu Vâlcea,
Anton Pann a locuit în imobilul din strada Știrbei Vodă (azi Muzeul memorial „Anton Pann”), aflat pe
acea vreme la marginea orașului, pe drumul Cheii și al Olăneștilor. Este cea mai veche clădire din
Râmnicu-Vâlcea, care mai păstrează stilul acestă de construcție curat românesc, cu specificul zonei
vâlcene.
În activitatea sa de la Episcopie, Anton Pann a avut ca scop principal românizarea și modernizarea
muzicii bisericești, dovadă fiind manuscrisele redactate, constând în cântări specifice cultului
ortodox: polieleuri, axioane, doxologii. În același timp, preda lecții de muzică maicilor de la
mănăstirile „Dintr-un Lemn” și „Surupatele”.[16]
Statuia lui Anton Pann în Râmnicu Vâlcea

În anul 1830 deschide seria tipăriturilor sale cu conținut religios și laic. Acum va tipări
lucrarea Versuri musicești ce se cântă la nașterea Mântuitorului nostru Is.Hs. și în alte sărbători ale
anului. Aici se intitulează „profesorul de muzică al Școlii Naționale din București”. În afară de colinde
și cântece de stea, lucrarea nu conține și melodiile propriu-zise, ci numai indicația de glas pe care se
cântă aceste texte. În continuare, va publica alte cărți care conțin cântece de lume (Poesii deosebite
sau cântece de lume, 1831) și lucrări cu caracter moralizator.[17]