Anton Pann s-a născut în 1796,

în târgul Sliven, o localitate

prosperă aşezată pe versantul
sudic al Balcanilor, în Bulgaria.
La 16 ani, s-a stabilit împreună
cu mama sa în Bucureşti, unde
avea să-şi câştige pâinea, la
început cântând pe la biserici şi
dând lecţii de muzică orientală
prin diverse mănăstiri. Din 1819
s-a înscris la noua şcoală
înfiinţată de Petru Efesiul.
Înainte de toate, maestrul Pann a
fost cântăreţ de strană. Marea lui
dragoste şi marea lui mândrie a
fost întotdeauna muzica, întâi cea
bisericească, în slujba căreia a
stat nu mai puţin de patruzeci şi
patru de ani. Despre
personalitatea şi opera sa au scris
mari oameni ai neamului nostru,
precum: Mihai Eminescu,
Nicolae Iorga, Vasile Alecsandri,
Dimitrie Bolintineanu, Lucian
Blaga, George Călinescu, Marin
Sorescu şi alţii.
 e
 Fiu al căldărarului român
Pantoleon Petrov şi al grecoaicei
Thomaida, Anton Pann s-a
născut în 1796, în târgul Sliven,
o localitate prosperă aşezată pe
versantul sudic al Balcanilor, în
Bulgaria. După moartea
neaşteptată a tatălui, Thomaida
împreună cu cei trei fii ai săi,
Antonache fiind cel mai mic, trec
la nord de Dunăre, stabilindu-se
în Chişnău. Fraţii mai mari se
înrolează în armata turcească,
murind în bătălia de la asediul
Brăilei, în anul 1809. Singura
bucurie a Thomaidei era
mezinul, care fu angajat corist la
biserica cea mare din Chişinău,
având o voce frumos timbrată. În
anul 1812, pe când avea doar 16
ani, se stabileşte împreună cu
mama sa în Bucureşti, unde avea
să-şi câştige pâinea, la început
cântând pe la biserici şi dând
lecţii de muzică orientală pe la
diverse mănăstiri. Stăpânea
foarte bine muzica vocală şi
instrumentală şi limbile: greacă,
turcă, rusă şi română.
Ucenic al marelui compozitor
Petru Efesiu
În perioada 1816-1818, tânărul
cântăreţ de strană urmează
cursurile şcolii de psaltichie
înfiinţate de eruditul scriitor şi
compozitor Dionisie Fotino, un
foarte bun cunoscător al muzicii
orientale din vremea aceea. Din
1819, Antonache părăseşte
şcoala lui Dionsie Fotino, pentru
a se înscrie la noua şcoală
înfiinţată de Petru Efesiul. Şcoala
înfiinţată de marele compozitor
avea sprijinul domnitorului
Caragea şi funcţiona la Biserica
„Sfântul Nicolae“ - Şelari, din
Bucureşti. Aici îşi va desăvârşi
pregătirea de psalt, se va
deprinde cu noul sistem de
notare hrisantic şi va învăţa arta
tipografiei muzicale. Cert este
că, graţie acestei temeinice
pregătiri, Anton Pann avea să
devină „nu numai un cântăreţ
vestit şi iubit atât în strană cât,
mai ales, la petrecerile laice, ci şi
un profesor de muzică, cu elevi
numeroşi, cu lucrări teoretice de
care era mândru“. În 1819
maestrul său îl va angaja
diriguitor al tipografiei care
funcţiona lângă Biserica „Sfântul
Nicolae“. Anton Pann afirma că
el răspunde de „toate rosturile ce
se impun în tipografie“. Este
momentul în care tânărul ucenic
tipăreşte primul său Axion, care,
din nefericire, nu s-a păstrat în
nici un exemplar.
La numai 23 de ani este numit de
mitropolitul Dionisie Lupu în
comisia pentru traducerea
cântărilor bisericeşti din greceşte
în româneşte, folosindu-se de
noua semiografie hrisantică. Încă
de pe acum, tânărul Pann devine
un nume cunoscut în muzica
bisericească a epocii sale.
„De prin lume adunate/ Şi iarăşi
la lume date“
În timpul Revoluţiei lui Tudor
Vladimirescu trece munţii la
Braşov, unde rămâne un an de
zile, încântat fiind de mediul
cultural cu totul deosebit pe care-
l descoperă aici. Cu acest prilej îl
cunoaşte pe Ioan Barac, cu care
leagă o strânsă prietenie. După
ce revine în Capitală, se
căsătoreşte cu Zamfira
Agurezeanu, „fiinţă de suflet“ pe
care o îndrăgeşte foarte mult. La
masa ce a urmat după cununie a
stat şi mama sa, Thomaida.
Mariajul cu Zamfira nu durează
mult din cauza unor neînţelegeri,
Anton Pann confesându-se mai
târziu: „Bici de foc muierea
mea,/ Una voi eu, ş-alta ea“. Tot
acum compune o serie de lucrări
muzicale, inspirate din folclorul
naţional, pe care le va tipări mai
târziu în tipografia proprie.
În anul 1826 se stabileşte la
Râmnic, fiind numit profesor de
muzică la episcopie şi cântăreţ la
Biserica „Buna Vestire“.
Vizitează de mai multe ori
Mănăstirea Dintr-un Lemn,
îndrăgostindu-se de Anica,
nepoata stareţei Platonida.
Împreună cu aceasta merge din
nou la Braşov, unde este cântăreţ
la Biserica „Sfântul Nicolae“ din
Şchei. Reîntos în Capitală, se
desparte de frumoasa Anica, care
nu se poate adapta la noua viaţă,
dedicându-se în totalitate operei
sale. Acum apare lucrarea
Versuri muziceşti ce se cântă la
Naşterea Mântuitorului nostru
Iisus Hristos. În anul 1831 văd
lumina tiparului, înainte cu două
decenii de Poeziile populare ale
lui Vasile Alecsandri, Poezii
deosebite sau Cântece de lume.
Din cele peste 200 de melodii
diferite ale culegerii, unele sunt
compuse de el, altele luate din
muzica lăutărească a timpului, o
parte de influenţă orientală, iar
altele de influenţă apuseană.
Dintre toate acestea doar 25 pot
fi socotite melodii populare; cele
mai multe de dragoste şi de dor,
trei cântece haiduceşti, printre
care şi binecunoscuta sa piesă
Mugur-mugurel. La această
bogată colecţie se va adăuga, în
1947, şi Colecţia de proverburi
sau Povestea Vorbei, carte ce
purta sugestivul motto: „De prin
lume adunate/ Şi iarăşi la lume
date“.
„Scriind câte ceva, mi se pare că-
mi petrec vremea foarte dulce“
Înainte de toate, maestrul Pann a
fost cântăreţ de strană. A început
a scrie literatură pentru ca să-şi
treacă vremea, aşa cum el însuşi
mărturisea: „scriind câte ceva, mi
se pare că-mi petrec vremea
foarte dulce“. Astfel de lucrări,
calendare, cântece de lume,
poveşti în versuri, i se păreau o
nimica toată, lucruri mici: „li se
dădea aşa de puţină însemnătate,
nu din dispreţ pentru sine, ci din
dispreţ pentru literatura uşoară a
orişicui, încât, publicând Spitalul
amorului, el n-a însemnat
totdeauna subt felurite poezii
numele alcătuitorului, judecând
că, pe un astfel de teren, totuna e
dacă poporul sau mahalaua, sau
un poet vechi, sau el însuşi, sau
altul din zilele lui a aruncat în
lume cântecul de dragoste“,
spunea Nicolae Iorga.
Marea lui dragoste şi marea lui
mândrie a fost întotdeauna
muzica, întâi cea bisericească, în
slujba căreia a stat nu mai puţin
de patruzeci şi patru de ani,
cântând-o din copilărie, iar mai
apoi consacrându-i numeroasele
sale publicaţii teoretice, lucrate
personal şi publicate în tipărituri
de specialitate, în magazine,
analogii, gramatici şi principii.
Deşi nu a avut niciodată parte de
mijloace confortabile pentru a
studia tainele psaltichiei,
pribeagul fecior de căldărar a
făcut tot posibilul pentru a fi
mereu alături de prima sa
dragoste, muzica bisericească.
Plecând de jos, maestrul Anton
Pantaleon Petrovanu, aşa cum se
semnase pe o psaltichie scrisă în
1823, va ajunge să fie
promotorul românizării muzicii
noastre bisericeşti. În esenţă,
marele maestru urmărea
„perfecta concordanţă dintre
accentele tonice ale cuvintelor şi
cele ale melodiei“, după cum el
însuşi mărturiseşte în prefaţa
Heruvico-Chinonicarului său,
publicat în 1841.
Bazul teoretic şi practic, o
lucrare de referinţă în teoria
muzicii bisericeşti
La 27 iunie 1842 este numit
profesor de muzică la Seminarul
Mitropoliei. În 1843, Anton Pann
devine proprietarul unei
tipografii la care poate tipări
inclusiv muzică bisericească. În
1845 editează, la propria-i
tipografie, Bazul teoretic şi
practic al muzicii bisericeşti sau
Gramatica melodică, o adaptare
după un manual grecesc alcătuit
de Hrisant de Moditos şi tipărit
la Viena. Considerat cel mai
complet şi cel mai dezvoltat
manual de teorie a muzicii
bizantine în limba română,
depăşind Theoreticonul lui
Macarie, Bazul lui Anton Pann
constituie o carte de referinţă
pentru aceea epocă şi chiar
pentru epoca actuală.
Este alcătuit din şase mari părţi,
în care autorul explică întreaga
teorie a muzicii bisericeşti sub
formă de întrebări şi răspunsuri.
Este precedată de o prefaţă
adresată mitropolitului Neofit şi
de o alta „către iubitorii de
muse“. Tot în partea introductivă,
maestrul Pann face o incursiune
în istoria semiografiei bizantine,
de la Ptolemeu Filadelful, la
Cosma Melodul, de la Ioan
Damaschinul şi Ioan Cucuzel,
până la Manuel Protopsaltul şi
Petru Vizantie. De asemenea,
autorul întocmeşte şi o listă a
compozitorilor şi protopsalţilor
care au vieţuit pe pământul ţării
noastre: Mihalache
Moldoveanul, Vasilache
Cântăreţul, Ianuarie
Protosinghelul, Macarie
Ieromonahul, Petru Efesiu şi
Nectarie Ierodiaconul.
Între 1846 şi 1848, harnicul
tipograf, scriitor şi compozitor,
compune şi editează mai multe
lucrări precum: Poezii populare,
Epitaful sau Slujba
înmormântării Domnului şi
Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, Irmologhionul sau
Catavasierul, Culegere de
proverburi sau Povestea Vorbei
(capodopera scrierilor sale,
reeditată între 1852 şi 1853 în
trei volume), Prescurtare din
Bazul muzicii bisericeşti,
Rânduiala sfintei şi
dumnezeieştii Liturghii,
Paremisierul, Memoriabilul
focului mare.
„Finul Pepelei“ cel „isteţ ca un
proverb“
În timpul mişcării revoluţionare
din 1848, maestru Pann tipăreşte
un ghid de conversaţie: Dialog în
trei limbi: ruseşte, româneşte şi
turceşte. Nu a fost lipsit nici de
la ceremonia de sfinţire a
stindardelor libertăţii naţionale,
organizată cu mare fast la
Râmnicu Vâlcea. Acum este
momentul când revoluţionarii
vor cânta marşul revoluţionar
Deşteaptă-te române, pe versuri
de Andrei Mureşan şi muzică de
Anton Pann, o adaptare după
melodia cântecului Din sânul
maicii mele. Era pentru prima
dată când se cânta viitorul imn
de stat al României.
Tot în acest an tipăreşte în
tipografia proprie un volum de
muzică bisericească: Privighier.
Devine proprietarul unei case în
mahalaua Lucaci, cumpărată pe
numele soţiei sale, Catinca, unde
va locui până la moarte. Anul
1852 aduce marelui compozitor
satisfacţia publicării unui alt
volum de melodii „de prin lume
adunate“, Spitalul Amorului.
Cântecul de lume, cultivat de
maestrul Anton Pann în cărţile
sale, va sta la baza romanţei de
mai târziu. Tot acum vede lumina
tiparului şi Năzdrăvăniile lui
Nastratin Hogea.
După ce îşi permite în sfârşit să-
şi achiziţioneze pentru tipografia
sa mult râvnitele „note
europiene“, reuşind să mai
tipărească câteva cărţi de muzică
bisericească (Mica Gramatică
Muzicală, Noul Anastasimatar,
La sfânta Liturghie a marelui
Vasilie, La sfânta Liturghie a lui
Ioan Gură de Aur), Anton Pann
moare pe neaşteptate, la 2
noiembrie 1854, în casa sa de pe
strada ce astăzi îi poartă numele.
După o tumultoasă şi bogată
viaţă pusă în slujba Bisericii şi a
culturii neamului românesc,
trecea la cele veşnice cel ce
fusese profesor de psaltichie,
compozitor de muzică
bisericească, neîntrecut tipograf,
editorul şi difuzorul cărţilor sale,
autor de calendare, cărţi
populare, cărţi bisericeşti şi de
rugăciuni, strălucit tălmăcitor şi
prelucrător, neîntrecut
compozitor de versuri, dar mai
ales unul dintre cei mai mari
psalţi ai Bisericii noastre, acest
„fin al Pepelei“ şi „isteţ ca un
proverb“ - aşa cum îl numea
Mihai Eminescu - rămânând
permanent viu în conştiinţa
Bisericii şi a neamului nostru
prin opera pe care ne-a lăsat-o.