Alice Voinescu

Alice Voinescu

Alice Voinescu
Date personale
Nume la
Alice Steriadi
naștere
10 februarie 1885
Născută
Turnu Severin
Decedată 3/4 iunie 1961
București, Republica
 Populară Română
Naționalitate română
Cetățenie România
critic de teatru, filozof,
Ocupație estetician, filolog, profesor
universitar
Activitate
limba română
Limbi limba germană
limba franceză 
Facultatea de Litere a
Studii Universității din București
Școlirea acasă 
Modifică date / text  

Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie

1885, Turnu Severin - d. 4 iunie 1961
București) a fost o scriitoare, eseistă,
profesoară universitară, critic de teatru și
traducătoare română. A fost prima
româncă doctor în filosofie (Sorbona,
Paris, 1913). Teza sa de doctorat,
publicată la Paris, trata școala filozofică
neo-kantiană de la Marburg. În 1948 a
fost pensionată de la catedră și a
petrecut un an și șapte luni de închisoare
la Jilava și la Ghencea. După detenție, a
avut domiciliul obligatoriu în comuna
Costești de lângă Târgu Frumos până în
1954.

A creat Catedra de estetică și istoria

teatrului la Conservatorul Regal de
Muzică și Artă Dramatică din București.
A publicat cărți de filosofie, estetică și
teatru. Postum îi apare și masivul Jurnal
care acoperă perioada interbelică și cea
comunistă.

Date biografice
Se naște la 10 februarie 1885 la Turnu
Severin într-o familie de intelectuali (tatăl
său era avocatul Sterie Steriadi, doctor în
Drept la Paris iar mama, Massinca
Poenaru-descendentă a lui Petrache
Poenaru). La vârsta de cinci ani știa deja
să citească în limbile română și germană,
iar la șase ani învață limba franceză. Are
profesori particulari care o vor îndruma în
științele exacte și umaniste. La vârsta de
15 ani citește Imitatio Christi. A studiat la
Facultatea de Litere și Filozofie de la
București unde audiază cursurile lui Titu
Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru-
este nepoata acestuia -, Pompiliu Eliade,
Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, etc.
În 1908 își ia licența în filozofie cu
Maiorescu, iar la insistențele acestuia,
familia o trimite la studii în Germania și
Franța pentru pregătirea unui doctorat. În
1909, la Leipzig audiază cursurile lui Th.
Lipps și J. Volkelt, familiarizându-se și cu
filozofia lui H. Cohen. La Paris îi audiază
pe L. Brunschvieg, A. Lalande, G. Dumas
și V. Delbos. La Universitatea din
Marburg îl audiază pe H. Cohen și se
împrietenește cu N. Hartmann. În 1913
obține doctoratul în filozofie la Sorbona,
sub îndrumarea lui L. Levy-Bruhl. Teza sa
de doctorat a fost publicată în Franța
fiind apreciată în lumea academică
occidentală. I se propune o catedră la o
universitate din SUA și un post de lector
la Paris pe care le refuză, căsătorindu-se
în România cu avocatul Stello Voinescu
în 1915. În 1922 devine profesor titular
de estetică și istoria teatrului la
Conservatorul de Artă Dramatică din
București. Între 1925-1939, Alice
Voinescu a fost invitată la reputatele
decade de la Pontigny din Franța unde a
cunoscut o serie de personalități de vârf
din cultura franceză, cu unele dintre
acestea întreținând ulterior numeroase
corespondențe. La întoarcerea din
Franța, în 1930 și 1932, vizitează Veneția
și Florența, unde are revelația artelor
plastice. În 1936 călătorește în Marea
Britanie, cu scopul de a stabili în
România o organizație religioasă după
modelul "grupului Oxford". Între 1932 și
1942 realizează o serie de conferințe
radiofonice pe subiecte culturale și
feministe, conferințe care i-au atras
atenția și lui Tudor Arghezi. În 1936
contribuie cu articole la Istoria Filozofiei
Moderne, publicată de Societatea
Română de Filozofie. De acum înainte se
va axa doar pe teatru și reprezentări
dramatice. Între 1939-1940 lucrează la
un volum despre patru dramaturgi
contemporani (Wedekind, Pirandello,
Shaw și Claudel). A condus catedra de
istoria literaturii dramatice la
Conservatorul de Artă Dramatică și
Muzică din București.

Conferințele sale erau considerate

adevărate prelegeri de umanism.
Cursurile sale universitare acopereau
dramaturgia clasică franceză, tragedia
greacă și drama elisabetană (cu
precădere Shakespeare). A ținut și
cursuri de sociologie la Înalta Școală de
Asistență Socială, militând penru
emanciparea și educarea femeilor.

În 1940 ia atitudine publică împotriva

asasinării lui N. Iorga de către legionari.
În 1948 a fost pensionată. A afirmat că O
țară care își reneagă trecutul, nu are viitor.

În 1951 este arestată făcând un an și

șapte luni de închisoare, urmați de
domiciliu obligatoriu în satul Costești din
apropierea localității Târgu-Frumos, unde
rămâne până în ianuarie 1954 în condiții
grele. Este ajutată de prieteni, de
Rarincești, de Mariana Dumitrescu, soția
compozitorului Ion Dumitrescu (vezi
Scrisorile de la Costești). Tot în 1951
copiile rămase de la studiul Eschil, sunt
distruse de comuniști. La intervențiile
scrise ale lui Tudor Vianu, Mihail Jora
(care își pierduse și el catedra de la
Conservator), Perpessicius, Florica
Muzicescu, Camil Petrescu, Victor
Eftimiu sau Vasile Voiculescu, precum și
la intervenția lui Petru Groza, este
eliberată, trăind cu o pensie modică și din
traduceri (din limbile engleză și germană-
Kleist, Mann etc.). Continuă să își ajute
apropiații și câțiva tineri discipoli, fie
financiar, fie prin scris. Se stinge în
noaptea de 3 spre 4 iunie 1961. In diferite
ocazii, Alexandru Paleologu a scris
elogios depre Alice Voinescu, socotind-o
cea mai mare oratoare pe care a
ascultat-o.

Opera
Opera și activitatea i-au fost reapreciate
postum.

La începutul anului 1983, criticul și

comparatistul Dan Grigorescu se ocupă
de republicarea și îngrijrea unor volume
de estetică și istoria teatrului. După
Revoluția din 1989, Maria Ana Murnu
publică scrisorile morale și Jurnalul
(editura Albatros, 1997), acesta din urmă,
prefațat de Alexandru Paleologu,
cuprinzând critici la adresa regimului
sovietic (fragmente de jurnal apar și în
volumul lui Stelian Tănase, Anatomia
mistificării). Cazul Voinescu este, în acest
sens, similar întrucâtva cu cel al
filozofului Lucian Blaga, a cărui formație
se detașa puternic de concepțiile
materialiste promovate și susținute de
noul regim din România.

Monica Lovinescu:

„Tăcerea exemplară și suferința

asumată de Alice Voinescu
dezvăluie o certă noblețe a
împotrivirii, cultura fiind verificată
cu riscurile pe care le presupune.
Aceste riscuri, Alice Voinescu le-a
înfruntat cu o simplitate ce venea de
la gânditorii greci, la școala cărora
ucenicise. Locul ocupat de Alice
Voinescu în cultura românească nu
e unul de împliniri orgolioase. Toată
opera ei respiră o onestitate
 intelectuală atât de deplină, încât o
anumită sfială, un fel de asceză
cucernică par a o învălui. Ca și
Mircea Vulcănescu, Alice Voinescu
este dintre personalitățile ținând,
mai degrabă, să se dăruiască
semenilor decât unei opere
personale. Erau prea multe de făcut
în cultura noastră modernă și prea
puțin timp pentru unii-rari-să nu
considere că l-ar risipi consacrându-
l operelor complete”

Arșavir Acterian:

„Alice Voinescu a fost pentru mulți

oameni din jurul ei un balsam.
Generoasă, altruistă, cultivată ca
puține femei, plină de un anumit
 duh al unei anumite înțelepciuni
morale și spirituale, ea -printre
lecțiile sale inspirate de filozofie și
literatură dramatică- inițiase pe
meleagurile noastre și o mișcare
așa-zis oxfordistă. În ședințele ce-au
avut loc săptămânal-destul de
frecventate-, asculta confesii
dramatice și păsurile celor prezenți.
Era o atmosferă de comuniune în
care profesoara Alice Voinescu își
spunea părerea despre cele auzite”

(în Jurnal.1929-1945/1958-1990, p. 277,

editura Humanitas, București, 2008)

Alexandru Paleologu:
 „[...] grația ei învăluitoare și
irezistibilă de aici venea: din
calitatea ei de mare îndrăgostită.
Deci, de mare aristocrată.”

Andrei Pleșu:

„Îmi dau foarte bine seama ce om de

calitate trebuie să fi fost Alice
Voinescu [...]. Alice Voinescu
reprezintă un tip uman dispărut
astăzi, produs de o lume de
asemena dispărută [...]. Mare
cititoare și comentatoare harnică a
lecturilor sale, angajată patetic în
traseele labirintice ale credinței,
Alice Voinescu e unul dintre acele
personaje benigne, cultivate,
 civilizate, pe care România
interbelică le producea, adesea, și pe
care răzătoarea comunistă le-a
lichidat nemilos, dezlănțuit, fără
altă motivație decât utopia
grosolană și resentimentul. O
grațioasă școală de fete intrată pe
mâna unor plutonieri.”

(în Dilema veche, nr. 268, 3 aprilie, 2009)

Jurnalul
Jurnalul lui Alice Voinescu cuprinde
însemnări despre perioada interbelică și
postbelică, personalități ale culturii,
întâlniri cu prietenii, printre care s-au
numărat de-a lungul vietii: André Gide,
Roger Martin du Gard, Paul Desjardins,
Ernst Robert Curtius, Eugenio d’Ors – la
Pontigny, în Franța, iar în România –
Nicolae Iorga, Maruca Cantacuzino,
George Enescu, Regina Maria, Marietta
Sadova, Mircea Șeptilici, Gala Galaction,
Vladimir Ghika etc. A fost comparat
imediat de criticii literari cu jurnalul unei
alte intelectuale interbelice, Jeni
Acterian. De altfel, Jeni Acterian era o
mare admiratoare a lui Alice Voinescu,
pentru modelul său de feminitate și
verticalitate morală. Din păcate, soțul ei
(Stello Voinescu - cunoscut avocat în
epocă) a înțeles-o prea puțin, preferînd
compania altor doamne, mai puțin dotate
din punct de vedere intelectual, fapt
mereu subliniat de autoarea jurnalului.
Jurnalul (care numără aproape 900 de
pagini) stă la baza unei piese de teatru
Alice nu știe să moară, scrisă de
Gheorghe Truta, pusă pentru prima dată
în scenă de regizorul Mircea Cornișteanu
la Teatrul Național din Craiova.

Alte documente apărute postum sunt

Scrisori către fiul și fiica mea, volum
apărut la editura Dacia și Scrisorile din
Costești, apărute sub îngrijirea
Constandinei Brezu la editura Albatros,
cuprinzând corespondența purtată de
Alice Voinescu pe când se afla în satul
Costești, cu o prietenă - Florica
Rarincescu.
Volume publicate (selectiv)
L‘interprétation de la doctrine de Kant
par l‘école de Marburg:Étude sur
l‘idéalisme critique, Giard & Brière, 1913
Montaigne. Omul și opera, Revista
Fundațiilor Regale, București, 1936
Aspecte din teatrul contemporan,
Fundația Regală pentru Literatură și
Artă, București, 1941
Eschil, Rev. Fundațiilor Regale,
București, 1946
Întâlnire cu eroi din literatură și teatru,
ediție îngrijtă de Dan Grigorescu,
Editura Eminescu, București, 1983, 840
pag.
 Scrisori către fiul și fiica mea, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1994
Jurnal - Editura Albatros, București,
1997; 881 pag., ediție îngrijită, evocare,
tabel biobliografic și note de Maria Ana
Murnu; cu o prefață de Alexandru
Paleologu
Kant și școala de la Marburg, Editura
Eminescu, București, 1999
Scrisori din Costești, ediție îngrijită,
studiu introductiv și note de
Constandina Brezu, Editura Albatros,
București, 2001

Referințe (selectiv)
Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de
mulțumit, Editura Humanitas,
București, 2007
Alice Voinescu, Jurnal, Editura
Albatros, București, 1997 (881 de
pagini)
Stelian Tănase, Anatomia mistificării.
1944-1989, Editura Humanitas,
București, 2003, 2009
Dan Grigorescu, Shakespeare în cultura
română modernă, Editura Minerva,
București, 1971, pp. 223–225
Eugen Simion, Ficțiunea jurnalului intim,
vol. III, Diarismul românesc, Editura
Univers Enciclopedic, București, 2001
Heinrich J. Dingeldein: Zum Einfluss
des Neukantianismus auf die
rumänische Philosophie: Alice Voinescu
 und die Marburger Schule. Rumänisch-
deutsche Kulturbegegnungen, hrsg. v.
Rodica Miclea, Sunhild Galter, Doris
Sava, Editura Universitatii "Lucian
Blaga", Sibiu 2008, p. 107–120. (În
limba germană)
Heinrich J. Dingeldein, Gemeinschaft
der Gedanken, Marburger Uni-Journal
Nr. 32 (2009), p. 46–48. (Online) —
Alice Steriade Voinescu: Gemeinschaft
der Gedanken, Zeitschrift Schattenblick
(Online) . (În limba germană)

Legături externe
Personalități mehedințene- distinsa
conferențiară Alice Voinescu
România literară, Scrisorile lui Alice
 Dilema veche, Jurnalul doamnei Alice
Voinescu, de Andrei Pleșu
Alice Voinescu la Costesti

Articole biografice

Vă mai amintiți de...Alice Voinescu , 31

mai 2011, Simona Chițan, Adevărul
Alice Voinescu‒ un destin exemplar ,
11 februarie 2014, Mircea Morariu,
Adevărul
VIDEO Alice Voinescu a scris, în
jurnalul ei, pagini inedite despre marile
personalități interbelice: „Iorga o avea
păcatele lui, dar e un om rar“ , 13
aprilie 2014, Medeea Stan, Adevărul
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=Alice_Voinescu&oldid=10991753

Ultima modificare efectuată acum …

Conținutul este disponibil sub CC BY-SA 3.0 ,

exceptând cazurile în care se specifică altfel.