http://seraphimrose.topcities.com/VRSL.

html

Viitorul Rusiei si sfîrsitul lumii

Carte aparuta cu binecuvîntarea
I.P.S. Nicolae Corneanu,
Mitropolitul Banatului
Editie îngrijita de Fabian Anton
Traducere: Mihnea Gafita
Postfata de Monahul Damaschin

Renasterea ortodoxa din Rusia

ca aspiratie pentru ortodoxia americana
Daca mi-am ales un asemenea subiect, nu înseamna ca intentiile mele sînt de ordin
„nationalist” sau „cultural”. Cele ce se întîmpla astazi în Rusia ne intereseaza pe noi aici, în
America, nu neaparat fiindca este ceva „rusesc”, ci pentru ca se refera la sufletul omenesc,
indiferent de ce sînge îi curge omului prin vine, sau din ce context cultural provine el. Si
noi, în America, în lumea libera în general, avem multe de învatat din cele ce se întîmpla cu
sufletul omenesc în Rusia de astazi. Acest lucru este adevarat si pentru ca situatia sufletului
omenesc în Rusia si în Occident este foarte asemanatoare în temeiurile ei generale, aceeasi
evolutie istorica avînd loc si acolo si aici; dar si pentru ca exista diferente esentiale între
situatia de acolo si cea de aici, iar constiinta acestor diferente ne poate ajuta sa ne întarim –
mai precis sa ne întarim în credinta noastra crestina. Ma voi opri mai întîi asupra
asemanarilor.
Prabusirea ideologiei
Înainte de toate, vedem în Rusia prabusirea unei ideologii general-valabile, care justifica
societatea si o mentine în functiune. Începutul renasterii religioase din Rusia este în mod
invariabil însotit de pierderea încrederii si a credintei în comunism – în comunism nu ca
sistem politic si economic în primul rînd, ci în ipostaza lui de credinta. Lucru firesc, din
moment ce primul precept al credintei comuniste este ateismul, „religia de stat” a Uniunii
Sovietice, care nu are sens decît ca substitut la credinta în Dumnezeu. Credinta în
Dumnezeu este în mod firesc legata de respingerea ateismului si a comunismului. De aceea,
renasterea religioasa din Rusia de astazi nu este numai un fenomen de ordin personal, ci
capata caracterul unei miscari nationale.
Situatia noastra, a celor din Occident, nu este atît de mult diferita de aceasta, cum ar parea la
prima vedere. Si noi, în Occident, vedem cum se prabuseste ideologia general-valabila a
progresului, a democratiei, a asa-numitului „iluminism” – o religie seculara, acceptata fara
discutie de aproape toata lumea în America si în Europa Occidentala pîna pe la mijlocul
secolului XX. Miscarile beat si hippie din anii '50 si '60 au fost doar începutul unei atitudini
de deziluzie care este acum larg raspîndita în societatea Occidentala – în asa masura, încît
un lider de opinie cum este Soljenitîn simte de datoria lui sa spuna Occidentului ca si-a
pierdut vointa de a combate comunismul, fiindca nu are suficienta încredere în propriul
sistem.
Fundatura civilizatiei
În paralel cu pierderea încrederii în ideologia general-valabila, atît în Rusia, cît si în

1 / 30
Occident a aparut sentimentul ca civilizatia a intrat într-o fundatura. În Rusia, oamenii au
sentimentul ca s-a terminat cu puterea comunismului de a mai inspira si pe altcineva decît
un grup restrîns de fanatici lipsiti de orice scrupule, care ramîn la putere numai si numai
prin forta – cu ajutorul armatei si al politiei secrete. În Occident, pierderea de vointa
diagnosticata atît de precis de Soljenitîn este rezultatul direct al sentimentului ca Occidentul
nu mai are o ideologie pentru care merita sa mori.
Cautarea credintei
În sfîrsit, prabusirea ideologiei general-valabile si sentimentul de fundatura generat de
aceasta au condus, atît în Rusia, cît si în Occident, la cautarea unei cai de iesire din impas
sub forma credintei religioase. Aceasta este forta motrice a „renasterii religioase” din Rusia,
ca si din Occident. Exista, fara îndoiala, mai mult interes fata de religie, au loc mai multe
convertiri (atît la crestinism, cît si la religiile necrestine), si în Rusia, si în lumea libera, decît
au avut loc de secole întregi. În Rusia, majoritatea celor care se convertesc aleg ortodoxia; si
în Occident exista un procent de convertiti la ortodoxie – mult mai mic, dar totusi în
crestere. Catre aceasta miscare de renastere religioasa as vrea acum sa ne îndreptam atentia,
analizînd întîi cazul Rusiei si apoi felul cum experienta ruseasca ne influenteaza pe noi, cei
din Occident.
O convertire tipica
Sa privim mai întîi în detaliu cum se converteste un om în Rusia. Noi, cei convertiti la
ortodoxie aici, în Occident, putem face si comparatie si deosebirea între propria noastra
experienta de apropiere de credinta si aceasta convertire tipica din Rusia sovietica. Iar aceia
dintre voi „nascuti ortodocsi” puteti învata cu atît mai bine sa va pretuiti credinta, cu cît veti
afla mai multe despre chinurile pe care le îndura unii oameni pentru a ajunge la ea. Este
vorba de experienta lui Iuri Maskov , care a emigrat din Rusia în urma cu trei ani si a fost
invitat sa vorbeasca la conferinta de Ziua Muncii a comunitatii rusilor ortodocsi, care a avut
loc la New Jersey în 1978, la doar trei luni dupa sosirea sa în America. Voi cita o parte din
cele relatate de el la acea întrunire si le voi comenta pe masura ce le citez.
Pentru început, Iuri Maskov spune ca, atunci cînd a fost invitat sa vorbeasca, „…am fost
tulburat. Mi se parea ca nu am nimic sa va spun. Prima jumatate a vietii mele am fost
student, a doua jumatate mi-am petrecut-o în închisori si în lagarele de concentrare ale
Gulagului. Chiar asa, ce sa le spun eu unor oameni care sînt mai scoliti ca mine, mai eruditi,
chiar si mai bine informati despre evenimentele din Uniunea Sovietica?!”
Iata deja un contrast izbitor fata de experienta noastra, a celor convertiti la ortodoxie în
Occident, si chiar a celor mai multi tineri rusi din Occident. De obicei (daca sîntem
realmente interesati de credinta noastra), am citit multe carti despre ortodoxie si avem
cunostinte teoretice vaste în privinta ei; plus ca am avut o copilarie îndestulata si nu am
cunoscut represiunea sau închisoarea. Avem în fata, însa, un om care a venit sa ne
vorbeasca, împotriva vointei lui, nu din carti sau dintr-un trecut îndestulat, ci pur si simplu
din propria lui experienta în materie de suferinta. Avem deja ocazia sa învatam ceva.
În continuare, spune: „De aceea, am decis sa nu-mi scriu lucrurile despre care vreau sa va
vorbesc, ci sa spun numai ceea ce-mi va aseza Dumnezeu pe limba. Pe urma, în timp ce
veneam de la Bridgeport, Connecticut, într-un automobil splendid, pe autostrada uimitoare,
în mijlocul unei naturi luxuriante, mi-am dat seama ca întreaga mea viata de chin spiritual
din ‘paradisul' comunist, trecerea mea de la ateism si marxism la credinta ortodoxa si la
nationalismul rusesc – acestea sînt singurele informatii valoroase care v-ar putea interesa pe

2 / 30
dvs. Viata mea nu este interesanta decît în masura în care este si ea un strop în oceanul
renasterii religioase si nationale a Rusiei”.
O data în plus, noi, cei din Occident vedem aici o mare diferenta fata de experienta noastra.
Unele dintre aceste chestiuni pot parea detalii marunte, dar sînt foarte revelatoare pentru
starea noastra spirituala. Noi, cei din Occident, am învatat sa consideram de la sine întelese
automobilele splendide, autostrazile, natura frumoasa – nici nu le mai observam. Dar de
lucrurile acestea, care noua ne usureaza viata în America, în Uniunea Sovietica nu s-a auzit.
Vorbeam de curînd cu o femeie care a emigrat din URSS si mi-a povestit despre o forma de
necinste si ticalosie, în Rusia de astazi, care este aproape de neînteles pentru noi, cei din
lumea libera: un poet stie sa vorbeasca minunat despre o floare de pe un cîmp, dar nu sufla o
vorba despre faptul ca pe acel cîmp au fost torturati si omorîti oameni nevinovati. Întreaga
Rusie este efectiv acoperita de asemenea locuri astazi. Într-unul dintre aceste locuri, în
fostul lagar de concentrare de la Solovki, turistii sînt avertizati „sa nu paraseasca aleile”,
fiindca unii s-au îndepartat de alei si au gasit la un moment dat oase omenesti care ieseau
din pamînt, ramasite ale miilor de oameni care pierisera acolo. Daca aceasta este experienta
ta în tara ta, nu te poti simti ca acasa cînd vezi masinile frumoase, autostrazile si natura;
simti în suflet o durere care tînjeste dupa ceva mai profund.
„M-am nascut”, – continua Iuri Maskov –, „în anul tragic 1937, în satul Klisev, la cincizeci
de kilometri de Moscova (în directia Riazanului). Tatal meu, de meserie fierar, a murit în
razboi si nu-l mai tin minte; mama, care muncea pe unde apuca, nu mai avea timp si de
religie. Bunica mea, ce-i drept, era foarte religioasa, dar nu avea nici un fel de trecere în
ochii mei, fiindca era complet analfabeta. Sigur ca am fost botezat în copilarie, dar în anii de
scoala mi-am scos crucea si, pîna la vîrsta de 25 de ani, am fost un ateu convins. Dupa ce
am terminat cei sapte ani de scoala primara, am avut norocul sa fiu admis la Scoala
Superioara de Arte si Meserii (fost Scoala Stroganov) si acolo am urmat cinci din cei sapte
ani. Cu alte cuvinte, s-ar fi spus ca viata mea a început printr-o serie de succese deosebite…
Dupa o vreme, urma sa primesc diploma de artist, care mi-ar fi dat posibilitatea sa lucrez
unde voiam.”
Iata o viata tipic sovietica, dar cît de austera prin comparatie cu viata noastra fara probleme
din America! Nascut în anii „tragici” – datorita nu razboiului cu vreun dusman din afara, ci
campaniilor de eliminare si lichidare ale lui Stalin –, el si-a pierdut tatal în razboi, a crescut
într-o atmosfera de ateism (desi îsi aducea aminte de trecutul ortodox, mai ales de botez) si
avea un viitor promitator în sistemul de învatamînt sovietic, în care competitia era acerba.
Toate acestea sînt la mare distanta de experienta unui tînar din lumea occidentala. Atunci,
însa, i s-a întîmplat ceva.
„Dar viata sovietica anosta si insatisfactiile spirituale nu-mi dadeau pace si, pe la sfîrsitul
anului 1955, cînd aveam 19 ani, mi s-a întîmplat ceva – ceva imposibil de observat din
afara, ceva ce mi-a dat viata peste cap si în cele din urma m-a facut sa ajung aici.
Evenimentul despre care vorbesc s-a petrecut în sufletul meu; este vorba de faptul ca am
înteles în ce fel de societate traiam. Cu toata propaganda sovietica fatisa, am înteles ca
traiam într-un regim de absoluta nedreptate si absoluta cruzime. Foarte multi studenti au
ajuns la aceeasi concluzie la vremea respectiva, asa încît au mai aparut si altii care gîndeau
ca mine si cu totii am considerat de datoria noastra sa spunem întregului popor ce
descoperiseram noi si sa actionam într-un fel oarecare pentru a împiedica triumful raului.”
Iata, bineînteles, un punct comun cu tineretul nostru idealist din Occident si o trezire a

3 / 30
constiintei adevarului si a valorilor înalte, prin care toti tinerii trec la aceasta vîrsta – cu
diferenta deloc de neglijat ca fundalul acestei experiente, în Rusia, îl constituie viata grea,
suferinta si teroarea, în timp ce în Occident este vorba de obicei de stomacuri pline, de o
viata comoda si de o multime de timp liber. În Occidentul liber, aceasta experienta
tinereasca a condus la nenumaratele demonstratii din deceniile trecute, în numele atîtor
cauze, unele dintre ele foarte dubioase si nejustificate. În URSS, însa, rezultatul este cu totul
altul.
„Dar KGB-ul are mare grija de toti cetatenii URSS-ului, asa încît, la 7 noiembrie 1958 – el
nu avea decît 21 de ani –, cînd am organizat o întrunire în care urma sa decidem crearea
unui samizdat conspirativ, sase dintre noi au fost arestati si toti cei care nu s-au cait pentru
fapta lor au primit cea mai aspra pedeapsa pentru agitatie anti-sovietica, si anume sapte ani
de lagar de concentrare de cap de agitator. Asa s-a deschis o cale noua în viata mea.”
Sa observam ca pîna acum nu a fost vorba în nici un fel despre vreo convertire religioasa;
deocamdata, nu avem altceva decît idealismul unui tînar, care avea sa fie pus la grea
încercare în cadrul Gulagului.
„Toti zece eram atei si marxisti din lagarul ‘euro-comunist'. Adica, credeam ca marxismul
în sine este o învatatura corecta care poate conduce poporul catre un viitor luminos, catre
domnia libertatii si a justitiei, si ca numai criminalii de la Moscova, din cine-stie-ce motiv,
refuzau sa traduca în viata aceasta învatatura. Acolo, în lagarul de concentrare am renuntat
cu totii total si pentru totdeauna la asemenea idei.”
Abia acum începe renasterea spirituala a lui Maskov.
„As vrea acum sa va dezvalui o parte din procesul de renastere spirituala prin care am
trecut, ca sa vedeti cît de irezistibil avanseaza ea astazi în rîndurile poporului rus. Nu numai
eu si colegii mei de lagar am apucat-o pe calea spirituala de trecere de la marxism la
credinta religioasa… Lucrul acesta a devenit o manifestare tipica în lagarele de concentrare
politice din Uniunea Sovietica.” (Ca exemple de oameni care au intrat în lagare atei si au
plecat de acolo credinciosi ortodocsi, îi mentioneaza pe Vladimir Osipov si pe diaconul
Varsanufie Haibulin.) „Ce se întîmpla cu poporul rus? Procesul de renastere spirituala
cunoaste doua etape. În primul rînd, ajungem sa discernem esenta marxismului si ne
eliberam de orice iluzie cu privire la el. Dupa o profunda si atenta analiza, descoperim ca
marxismul, în esenta lui, este o învatatura completa despre totalitarism, cu alte cuvinte o
robie comunista absoluta, si ca orice partid comunist, din orice tara, de îndata ce se
angajeaza sa realizeze programul marxist, ajunge sa repete, inevitabil, toate greselile pe care
le-au facut si le fac comunistii de la Moscova, daca nu vor sa denunte marxismul si sa se
auto-lichideze. Odata înteles acest adevar simplu, cu totii pierdem baza ideologica prin care
ne-am opus robiei marxiste. Si cadem într-un gol spiritual care atrage dupa sine o criza si
mai profunda.”
Experienta aceasta nu este cu mult diferita de ceea ce se întîmpla în Occident atunci cînd un
tînar ajunge sa fie profund dezamagit de idealurile democratiei si progresului, desi aceasta
este, de obicei, o experienta mai putin traumatizanta decît ceea ce se întîmpla în Rusia, unde
comunismul a devenit, practic, o „religie de stat”. Dar faza urmatoare a „renasterii
spirituale” are loc, în Rusia, în conditii cu totul diferite.
„Cînd ajungem în lagar, noi, rusii, ne trezim înconjurati de dusmani, fiindca nationalistii de
toate culorile – ucraineni, baltici, armeni, uzbeci si atîtea alte natii –, neîntelegînd unicitatea
istorica a dictaturii marxiste, prefera sa adopte pozitia efortului mental minim si identifica

4 / 30
puterea internationala a comunismului cu monarhia ortodoxa si-i acuza pe rusi de sovinism.
Asa încît, nu exista scapare: pe de o parte ne anihileaza comunistii, pe de alta parte
nationalistii ne rezerva aceeasi soarta. Dupa ce sîntem eliberati din lagar, optiunile care ni se
ofera sînt de asa natura, încît nici dusmanului nu i le poti dori: ori sa ne întoarcem în lagar si
sa ne sfîrsim zilele acolo, ori sa ni le sfîrsim într-o închisoare psihiatrica, ori sa fim asasinati
de Ceka, fara nici un fel de proces sau cercetare.
În aceste conditii de criza spirituala, din care nu exista iesire, se iveste în mod inevitabil
întrebarea-cheie a oricarei conceptii despre lume: Pentru ce mai traiesc daca nu exista
izbavire? Într-un asemenea moment cumplit, fiecare se simte deja cu gheara mortii înfipta în
gît; si daca nu se iveste un raspuns spiritual de un fel sau altul, viata ia sfîrsit, pentru ca fara
Dumnezeu nu numai ca ‘orice este permis', dar viata în sine îsi pierde orice valoare si orice
sens. Am vazut acolo, în lagar, oameni care si-au pierdut mintile si si-au pus capat zilelor.
Eu însumi am avut sentimentul foarte limpede ca, la urma urmei, daca as fi ajuns la
concluzia ferma si definitiva ca nu exista Dumnezeu, atunci ar fi trebuit pur si simplu sa-mi
pun capat zilelor, pentru ca este rusinos si umilitor pentru o fiinta rationala sa se
cramponeze de o viata fara noima si chinuitoare. Asa încît, în etapa a doua a renasterii
spirituale, ajungi la concluzia ca ateismul, despicat în patru pîna la ultimele sale consecinte,
îl duce pe om în mod inevitabil la pierzanie, pentru ca este o învatatura desavîrsita în
materie de imoralitate, nemernicie si moarte.”
Experienta aceasta este asemanatoare cu ceea ce au trait anumiti convertiti occidentali; dar
gravitatea situatiei de viata si de moarte în care s-a gasit omul nostru, ajuns fata în fata cu
aparatul de teroare sovietic, este mai profunda decît experientele celor mai multi dintre noi,
cei de aici.
„De un sfîrsit tragic – sinucidere sau nebunie – as fi avut si eu parte daca, spre marele meu
noroc, la 1 septembrie 1962 nu ar fi avut loc adevaratul miracol al vietii mele. Nu s-a
întîmplat nimic deosebit în ziua aceea, nimic din afara care sa fi sugerat ceva anume;
stateam în singuratatea mea si cugetam la dilema mea: ‘a fi sau a nu fi?' La vremea
respectiva, realizasem deja cît de sigura este izbavirea credintei în Dumnezeu. Îmi doream
din tot sufletul sa cred în El; dar însemna sa ma mint pe mine însumi, pentru ca nu aveam
credinta.
Ei bine, la un moment dat, nu stiu cum s-a facut, dar pentru prima oara am vazut (ca si cum
s-ar fi deschis o usa dintr-o camera întunecata pe o strada însorita), iar în momentul urmator
am înteles cu prisosinta ca Dumnezeu exista si Dumnezeu este Iisus Cristos din ortodoxie, si
nu cine-stie-ce dumnezeu hindus, budist, evreiesc sau care or mai fi. Momentul acesta îl
numesc eu un adevarat miracol, pentru ca aceasta întelegere am capatat-o nu cu ajutorul
ratiunii – de asta cel putin sînt sigur –, ci altcumva, si nu ma pricep sa explic momentul
respectiv la modul rational… Asa a început noua mea viata spirituala, prin acest miracol
care m-a ajutat sa îndur alti treisprezece ani de viata în lagare de concentrare si închisori, o
emigratie fortata si, sper eu, ma va ajuta sa îndur toate dificultatile vietii de emigrant.
Acest ‘moment de credinta', acest miracol suprem este trait astazi în Rusia de mii de oameni
– si nu numai în lagarele de concentrare si în închisori. Igor Ogurtov, fondatorul Uniunii
Social-Crestine, a ajuns la credinta aflîndu-se nu în lagar, ci într-o universitate. Renasterea
religioasa este un fenomen tipic Rusiei contemporane. Tot ce este viu din punct de vedere
spiritual se întoarce în mod inevitabil catre Dumnezeu. Si este de la sine înteles ca un
asemenea miracol izbavitor, care are loc în ciuda întregii puteri a politicii comuniste, nu

5 / 30
poate fi înfaptuit decît de Dumnezeu Atotputernicul, care nu a parasit poporul rus în
cumplitele sale suferinte si în aparenta sa totala neputinta în fata atîtor dusmani.”
Aceasta analiza detaliata a experientei spirituale a unui om ne ajuta sa ne facem o idee
despre ce se întîmpla astazi în Rusia. Sa aruncam o privire acum la imaginea mai de
ansamblu a redesteptarii ortodoxe din Rusia de astazi, mai cu seama prin observatiile a doi
dintre cei mai cunoscuti reprezentanti ai ei, pentru a vedea ce anume putem învata din acest
fenomen pentru propria noastra viata ortodoxa.
Alexandr Soljenitîn si Gulagul
Voi vorbi mai întîi despre Alexandr Soljenitîn, care este un caz tipic sovietic. Nascut la un
an dupa Revolutie, si-a pierdut tatal în primul razboi mondial, a studiat matematicile, si-a
luat o slujba, a fost soldat în al doilea razboi mondial, a ajuns cu armata sovietica pîna în
Germania, apoi a fost arestat, în 1945, pentru ca scrisese ofensator la adresa lui Stalin în
cîteva scrisori particulare. A primit o condamnare „blînda” de opt ani pentru aceasta ofensa.
În 1953, dupa ce si-a ispasit condamnarea, a fost condamnat în continuare la exil pe viata în
Kazahstan, la marginea desertului. Acolo s-a îmbolnavit de cancer si s-a aflat la un pas de
moarte, dar s-a tratat la o clinica oncologica si s-a însanatosit. Acolo, în exil, a predat
matematicile si fizica la scoala elementara si a scris proza pe ascuns. A fost reabilitat în
epoca destalinizarii si în 1961 i-a aparut prima carte publicata în Rusia. Celelalte carti ale
sale nu au fost publicate în Rusia, iar publicarea lor în afara granitelor Rusiei a facut din el o
celebritate stînjenitoare pentru autoritatile sovietice. În 1970, i s-a decernat Premiul Nobel
pentru literatura, iar în 1975 a fost obligat sa plece în exil în Occident, unde si în prezent
scrie romane si vorbeste Occidentului despre ce înseamna experienta sovietica în Rusia. În
cursul suferintelor si al prizonieratului, a ajuns la credinta crestina si este astazi credincios
ortodox.
Desi traieste în prezent departe de Rusia, în Vermont, Soljenitîn este, într-un anume sens, un
adevarat simbol pentru redesteptarea ortodoxa contemporana din Rusia. Nascut o data cu
Revolutia, el a trait cei saizeci de ani de suferinte ai poporului rus si a iesit din ei victorios,
cu o credinta crestina ferma si un mesaj catre lume bazat pe ceea ce a trait. Cea mai mare
parte din ceea ce are Rusia de spus lumii libere se regaseste la Soljenitîn. Voi încerca sa ma
refer la principalele puncte ale mesajului sau, scoase însa nu din scrierile sale literare, ci din
discursurile publice si din articolele sale.
Gulagul
În primul rînd, Soljenitîn ne vorbeste despre Gulag. Sigur ca multi au vorbit despre sistemul
de înrobire sovietic înaintea lui Soljenitîn, dar lumea nu i-a ascultat. Abia în ultimii ani a
fost lumea dispusa sa asculte înfricosatoarea realitate descrisa de Soljenitîn cu atîta forta
evocatoare. El vorbeste despre Gulag nu numai în sensul de sistem penitenciar al unei tari
moderne, ci si în sensul de final logic si previzibil al întregii istorii moderne, dupa ce
Dumnezeu a fost dat la o parte din vietile oamenilor. Nu este vorba de vreun „experiment”
rusesc – nu, este vorba de sfîrsitul tuturor popoarelor care-l dau la o parte pe Dumnezeu din
centrul vietii lor. Iar Gulagul este o parte esentiala a societatii atee – daca este dat la o parte,
întregul sistem sovietic se prabuseste. Ateismul se bazeaza pe latura negativa a firii umane,
iar Gulagul este însasi expresia naturala a acesteia. Experienta ruseasca în materie de Gulag
este experienta întregii omeniri si nimeni nu trebuie sa se hazardeze în a mai comenta esenta
si sensul istoriei moderne înainte de a citi aceasta carte.
Renasterea spirituala

6 / 30
În primul si în primul rînd vreau sa va vorbesc despre un aspect secundar aproape paradoxal
al Gulagului: el dezvaluia raul din firea omului si nebunia visului modern de fericire
pamînteasca, dar, în acelasi timp, este locul de plecare al renasterii spirituale a omului, este
conditia care face ca renasterea spirituala a Rusiei sa fie într-atît de profunda fata de
diversele „redesteptari spirituale” din lumea libera. Soljenitîn însusi descrie acest lucru în
Partea a Doua din Arhipelagul Gulag: „Mi-a fost dat sa iau cu mine, din anii de închisoare,
pe umerii mei încovoiati si care aproape mi s-au rupt sub greutatea ei, aceasta experienta
esentiala: cum devine omul rau si cum devine bun. În efervescenta succeselor mele din
tinerete, m-am simtit infailibil si de aceea am fost crud. De atîta putere, am devenit criminal
si opresor. În momentele mele cele mai bune, eram convins ca procedez bine si ma înarmam
din plin cu argumente sistematice. Abia mai tîrziu, în timp ce zaceam acolo, pe paiele
mucegaite ale închisorii, am simtit în sinea mea primele tresariri ale binelui. Am înteles
treptat ca linia care desparte binele de rau trece nu prin state, nu printre clase, nici printre
partidele politice, ci chiar pe aici, prin inima fiecarui om – si toate inimile la un loc… Si
chiar si în inimile coplesite de rau, tot ramîne un capetel de pod de bine. Si chiar si în
inimile cele mai bune, tot ramîne… un coltisor de rau, trecut cu vederea.”
Cît de profunda este aceasta observatie fata de orice am putea spune noi, în Occident,
plecînd de la propria noastra experienta! Si de ce este profunda? Pentru ca se bazeaza pe
suferinta care este realitatea conditiei umane si începutul adevaratei vieti spirituale. Cristos
a venit pe lume pentru suferinta si pentru Cruce; experienta din Rusia le permite celor care o
traiesc sa vada în profunzime acest lucru. Iata de ce este atît de profunda redesteptarea
crestina din Rusia.
Dar noi, cei din Occident, si mai ales din America? Avem noi vreo imagine care sa explice
situatia noastra la fel cum Gulagul o exprima pe cea din Rusia? Ma tem ca exista o
asemenea imagine, foarte putin demna pentru noi, care este aproape echivalentul nostru în
materie de Gulag. Ma refer la Disney land – o imagine care vorbeste despre modul lipsit de
orice grija în care iubim „distractia” (un cuvînt atît de ne-crestin!), despre lipsa noastra de
seriozitate, despre faptul ca traim într-un adevarat paradis al nebunilor, inconstienti sau prea
putin constienti de adevarata semnificatie si seriozitate a vietii.
Oricine a cunoscut sau a citit scrierile unor oameni veniti din URSS si din alte tari
comuniste nu poate sa nu observe cît de gravi – uneori pîna la limita sumbrului – sînt
oamenii acestia. Nu vreau sa spun ca ar trebui sa fim cu totii atît de sumbri, ar fi o
prefacatorie din partea noastra, ci numai sa realizam ca experienta noastra de libertate si
prosperitate ne-a facut, într-o buna masura, niste invalizi spirituali si ca de aceea trebuie sa
patrundem cu inimile noastre mesajul unor oameni precum Soljenitîn. Trebuie sa studiem
Gulagul si sa facem din el, atîta cît putem, o parte a experientei noastre.
Nu traiti în minciuna!
O alta parte a mesajului lui Soljenitîn catre noi este continuta în titlul unuia dintre eseurile
sale scrise în Uniunea Sovietica: „Nu traiti în minciuna!” Acesta este raspunsul sau catre
Gulag si catre fundatura în care a ajuns societatea sovietica în general: o noua revolutie nu
va salva Rusia – numai o schimbare spirituala, acum, în fiecare om, poate spera sa realizeze
asa ceva. Lucrul cel mai greu de suportat în Uniunea Sovietica – multi au marturisit în acest
sens – este minciuna generalizata. Nu numai propaganda zilnica si falsificarea constanta a
istoriei, ci necinstea de fiecare zi si lipsa de sinceritate generate de teama de Statul

7 / 30
atotputernic si de conlucrarea (voita sau nevoita) cu minciuna (adica munca pentru
„paradisul” socialist), care constituie baza întregului sistem sovietic.
Si în Occident avem o anumita experienta în legatura cu acest fenomen al minciunii zilnice,
atunci cînd relatiile noastre cu ceilalti sînt guvernate mai mult de nevoia noastra de a o lua
înaintea sau de a pune ceva pe seama altuia. Acesta este un produs al racirii treptate a
crestinismului. Pentru noi, de asemenea, o mare parte a vietii noastre crestine consta în a
reinstaura adevarul în viata de zi cu zi. Dar probabil ca nu iubim adevarul asa cum îl iubesc
oamenii în Rusia – pentru ca noi nu am avut de-a face cu enormitatea minciunii care este
sistemul sovietic.
Întoarcerea la pamînt
O alta parte a mesajului lui Soljenitîn este adeseori interpretata de criticii sai ca fiind
„romantism” si este, poate, cel mai putin înteles dintre toate lucrurile pe care le are el de
spus. Soljenitîn doreste sa reintroduca elementul uman în viata moderna, care a produs
atîtea orase inumane în numele „progresului”. În Scrisoarea sa catre conducatorii sovietici,
vorbeste elocvent despre „zonele otravite de asfalt si benzina” din orasele sovietice, despre
imitatiile de zgîrie-nori occidentali, despre „centurile de maidane contaminate din jurul
centrelor noastre industriale” si cheama la întoarcerea la o „economie ne-progresiva”, la
traditionalele „orase facute pentru oameni, cai si cîini”, la o întoarcere la „suprema avutie a
tuturor popoarelor” – pamîntul.
Se întelege de la sine ca toate acestea nu sînt cîtusi de putin romantice, sînt lucruri de bun-
simt care devin din ce în ce mai evidente pe zi ce trece, pe masura ce epuizarea resurselor
omenirii si contaminarea mediului cu deseuri industriale devin din ce în ce mai
dezastruoase. Multi oameni sensibili din Occident, inclusiv micile comunitati de crestini
ortodocsi, au înteles deja necesitatea unei vieti mai umane, mai putin grabite, în afara
oraselor mari, cu atmosfera lor artificiala care face sa regreseze caldura umana si încrederea
crestina. Situatia fermierilor nostri americani, care au de hranit si o multime de oameni din
alte tari si al caror numar descreste, precum si faptul ca fermele devin din ce în ce mai putin
atractive din punct de vedere uman, pot constitui tot atîtea motive de îngrijorare legata de
faptul ca nu utilizam cu întelepciune resurselor pamîntului nostru american.
Gulagul vine aici
Iata si o ultima parte a mesajului lui Soljenitîn catre noi: ceea ce s-a întîmplat în Rusia vine
si în Occident. America si Occidentul liber au de facut fata acestui fenomen universal anti-
crestin care este ateismul de stat plus Gulagul sau. Acesta este mesajul lansat de Soljenitîn
în prelegeri sale tinute în America, de pilda în cea pe care a rostit-o la începutul anului
universitar la Harvard, în 1978, în care a criticat America pentru faptul ca si-a pierdut
vointa, ca se deda la placeri, ca se complace în legalism în materie de relatii umane.
Voi cita acum cîte va pasaje dintr-o alta cuvîntare, pe care a tinut-o în 1975, înainte de
reuniunea AFL-CIO de la New York:
„Este oare posibil sau imposibil de transmis experienta celor ce au suferit catre cei ce abia
urmeaza sa sufere? Poate o parte a omenirii sa învete din experienta amara a unei alte parti,
sau nu poate? Este posibil sau imposibil sa previi pe cineva de pericol? Zgîrie-norii mîndri
se înalta aici, arata catre cer si spun: Aici nu se poate întîmpla asa ceva. Niciodata n-o sa
ajunga pîna la noi. Nu se poate aici… Omenirea se poarta ca si cum nu întelege ce este
comunismul, casi cum nu vrea sa înteleaga, ca si cum nu este capabila sa înteleaga… Esenta
comunismului este cu totul în afara limitelor întelegerii umane. Este greu de crezut ca

8 / 30
oamenii pot realmente sa planuiasca asemenea lucruri si sa le puna în aplicare…
Comunismul a molipsit întreaga lume de ideea relativitatii binelui si a raului… Printre
oamenii luminati trece drept oarecum stînjenitor sa folosesti la modul serios cuvinte precum
„bine” si „rau”. Comunismul a reusit sa ne inoculeze tuturor ideea ca asemenea concepte
sînt demodate si rizibile. Dar daca vom fi lipsiti de conceptele de bine si rau, ce ne mai
ramîne? Nimic, afara de manipularea fiecaruia de catre celalalt. Vom decadea pîna la
nivelul animalelor.
Tot ce este împotriva comunismului este de partea umanitatii. A respinge aceasta ideologie
comunista inumana înseamna a fi pur si simplu om… Este un protest al sufletelor noastre
împotriva celor care ne spun sa uitam conceptele de bine si rau…
Înteleg faptul ca iubiti libertatea, dar în lumea noastra înghesuita, libertatea se plateste. Nu
puteti iubi libertatea numai pentru voi si sa fiti de acord în mod tacit cu o situatie în care cea
mai mare parte a oamenilor din cea mai mare parte a omenirii este supusa violentelor si
opresiunii.
Si totusi, celui care calatoreste prin tara dumneavoastra si vede ce viata libera si
independenta duceti, toate primejdiile despre care am vorbit eu astazi aici i se par, într-
adevar, imaginare. Am venit sa vorbesc unui popor si am constatat acest lucru. De spatiile
voastre larg deschise, chiar si eu ma las întrucîtva molipsit. Pericolele par oarecum
imaginare. Pe continentul acesta sînt greu de crezut toate lucrurile care se întîmpla în lume.
Dar, domnilor, viata aceasta lipsita de griji nu poate dura la nesfîrsit nici în tara
dumneavoastra,nici într-a noastra. Destinele celor doua tari ale noastre vor fi extrem de
dificile si este mai bine sa fim pregatiti din timp…
Doua procese au loc în lume astazi. Unul este de eliberare spirituala în URSS si în celelalte
tari comuniste. Al doilea este sprijinul acordat de Occident liderilor comunisti, un proces de
concesionare, de dezangajare, de abandonare a unor tari întregi.
Noi sîntem sclavi acolo de cînd ne nastem, dar ne luptam pentru libertate. Voi, pe de alta
parte, v-ati nascut liberi. Daca este asa, de ce îi ajutati atunci pe stapînii nostri de sclavi?”
Mesajul lui Soljenitîn este adresat, asadar, direct Americii: treziti-va, învatati de la cei care
au suferit, reveniti la radacinile morale si religioase ale umanitatii, stati neclintiti de partea
binelui si împotriva raului. Foarte corecte si importante toate acestea, dar totusi nu
reprezinta miezul a ceea ce are de spus Rusia ortodoxa de astazi ortodocsilor din America si
din Occident. Pentru a ajunge la miezul acestei chestiuni, voi vorbi acum despre o alta
figura centrala a redesteptarii ortodoxe a Rusiei.
Parintele Dimitrie Dudko
Parintele Dimitrie Dudko este un pastor ortodox care traieste în mijlocul acelei realitati
comuniste înfricosatoare pe care a descris-o atît de elocvent Soljenitîn. Atitudinea sa nu este
una filozofica sau literara, cum este cea a lui Soljenitîn în scrierile sale; preocuparea sa este
imediata si ultra-concreta: Cum fac ca sa supravietuiesc chiar acum, în momentul acesta,
între falcile societatii anti-crestine care are la îndemîna orice arma doreste în lupta împotriva
credintei crestine? Si cum fac sa-i ajut pe apropiatii mei sa faca la fel si, înainte de toate, pe
copiii mei spirituali?
De vreo sase sau sapte ani, Parintele Dimitrie îsi proclama raspunsul la aceste întrebari sub
forma unor predici, articole si chiar a unui „ziar” (de fapt, un buletin parohial), toate
adresate turmei sale din ce în ce mai mare de convertiti (el singur a botezat peste 5.000 de
adulti) si oricui vrea sa-l asculte.

9 / 30
Si a facut lucrul acesta în ciuda unei acerbe împotriviri, chiar dintre falcile bestiei atee, ca sa
spun asa. Onestitatea si credinta sa ferma i-au produs multi dusmani – si, lucru destul de
trist, chiar si printre crestinii ortodocsi. Unora li s-a parut ca este prea emotional, prea
apocaliptic, prea mesianic – si este adevarat ca o propovaduire ortodoxa atît de ferma, de
sustinuta nu s-a mai pomenit în Rusia si probabil ca în toata lumea ortodoxa de pe vremea
Sfîntului Ioan din Kronstadt; multi ortodocsi s-au culcat pe urechea propriei lor ortodoxii
„corecte si asa cum se cuvine” si se simt oarecum ofensati atunci cînd ortodoxia este
propovaduita cu atîta caldura oricui vrea sa asculte. Altii s-au molipsit de suspiciunea de-a
dreptul tragica a zilelor noastre, în mare masura generata de sistemul de spionaj comunist, si
pur si simplu nu au încredere în el – unii chiar banuindu-l ca ar fi agent KGB. În fine, altii
nu-si constientizeaza mesajul lui pentru ca sînt prea ocupati sa-i verifice fiecare cuvînt, ca sa
nu contina cine-stie-ce „erezie” si mai sînt si din cei care l-au banuit ca ar fi „ecumenist”,
pentru ca nu s-a aratat ostil fata de crestinii neortodocsi, chiar daca el face o distinctie neta
între ortodoxie si învataturile acelora. În fata unei asemenea acerbe împotriviri, atît din afara
– a ateilor –, cît si dinauntru – a colegilor sai de ortodoxie crestina –, Parintele Dimitrie s-ar
zice ca „a cedat”. Toata lumea stie de-acum despre celebra sa „marturisire” de la
televiziunea sovietica, din luna iunie, în cursul careia, dupa cinci luni de prizonierat si de
presiuni pe care cu greu ni le putem imagina, si-a renegat public articolele si predicile si a
afirmat: „Declar ca asa-zisa mea lupta împotriva lipsei de Dumnezeu a fost de fapt o lupta
împotriva autoritatii sovietice”.
Cred ca nu este greu de înteles, în linii mari, ce i s-a întîmplat: a fost „înfrînt” – nu în
credinta sa ortodoxa (la care poate ca nici nu i s-a cerut sa renunte), ci în notiunea sa de
misiune. Chiar si înainte de arestare, scria despre „noptile sale de nesomn”, în care citea
cum fratii sai rusi ortodocsi din strainatate îl atacau si raspîndeau tot felul de supozitii
despre el: Cum de poate vorbi atît de liber? Cum de poate avea asemenea legaturi în
strainatate? Cum de i se permite sa tipareasca un „ziar”?
Cît de marunti ne putem dovedi uneori, cînd avem de-a face cu un atît de evident miracol
cum au fost cuvintele Parintelui Dimitrie din ultimii ani! Tortionarii sai atei au uzat, desigur,
din plin de toate dubiile si suspiciunile si acuzatiile celorlalti ortodocsi pentru a-l face pe
Parintele Dimitrie, în cele din urma, rupt cum era pîna si de propria-i familie, sa se
îndoiasca de misiunea sa de a propovadui izbavirea lumii ortodoxe, atunci cînd toata lumea
parea sa fie împotriva lui.
Cred ca noi, în lumea libera, care nu l-am pretuit si sprijinit suficient pe Parintele Dimitrie,
sîntem macar în parte raspunzatori de tragedia lui. Din cîte stim, nimeni nu a reusit pîna
acum sa intre în legatura cu Parintele Dimitrie, dar cineva care a reusit sa schimbe cîteva
vorbe cu matuska lui relateaza ca tot ce putea spune era: „Ce i-ati facut?”
Mesajul Parintelui Dimitrie
Dar chiar daca vocea Parintelui Dimitrie a fost redusa la tacere – acesta a fost scopul evident
al ateilor – mesajul sau catre noi ramîne. Sa analizam cîteva din punctele sale:
Batalia spirituala a vremurilor noastre
În primul rînd, el priveste lumea în mod realist si vede în plina desfasurare o teribila lupta:
ateismul încearca sa înghita credinta. Lucrul acesta îl vede peste tot în primul stat ateu din
lume, care a exercitat si exercita asupra credinciosilor o presiune constanta, cum nici nu ne
putem închipui, o presiune care adeseori explodeaza în violente crude.
Parintele Dimitrie descrie aceasta batalie în predica sa de Pasti din 1977: „Noi ne aflam în

10 / 30
linia întîi, pe un front care se întinde peste tot. Sîntem înconjurati de atei din toate partile.
Nu exista nici un loc în care sa nu se traga. În presa, în arta, în teatru, în scoli, în institutii –
tot si toate au fost ocupate de atei. Legile toate sînt îndreptate în directia jugularii noastre”.
Ca rezultat al acestei influente a ateismului, Parintele Dimitrie vede nivelul scazut al
moralei din Uniunea Sovietica, destramarea familiei, rezistenta populatiei la influenta
religioasa. „De-a lungul si de-a latul Rusiei, nu vezi decît ruinele mostenirii poporului, chiar
daca se încearca acoperirea acestor ruine cu niste cutii care sînt locuinte standardizate.”
Parintele Dimitrie a patimit opt ani si jumatate de internare într-un lagar de concentrare în
tinerete pentru ca a scris o poezie religioasa, iar în 1975 a fost implicat într-un „accident” de
automobil regizat dinainte, în care si-a rupt ambele picioare si abia a scapat cu viata. Statul
sovietic si Patriarhia Moscovei au exercitat o presiune constanta asupra lui pentru a-i opri
activitatea religioasa. Noi, cei din lumea libera, desi simtim aerul lipsit de Dumnezeu din
jurul nostru, sîntem totusi liberi sa facem ce vrem în legatura cu credinta noastra. Parintele
Dimitrie resimte acest spirit lipsit de Dumnezeu al vremurilor mult mai acut decît noi.
Raspunsul sau în aceasta batalie nu este unul slab, cum este al nostru: noi sîntem multumiti
de libertatea de a practica ce credinta vrem, amestecam cu usurinta cîteva ore pe saptamîna
dedicate lucrurilor bisericii cu majoritatea covîrsitoare a celor lumesti din viata noastra;
putini dintre noi sînt efectiv transformati de crestinismul ortodox. Dar Parintele Dimitrie îi
cheama pe crestinii ortodocsi sa contraatace, spunînd: „Crestinismul trebuie sa devina
continutul întregii noastre vieti… Trebuie sa lamurim toate întrebarile cu crestinism; nu-l
putem încadra în niste limite rigide. Biserica din vremea aceasta trebuie sa includa si
adunarea muncitorilor si intelectualilor… Trebuie sa aducem Biserica la viata care se
desfasoara în afara bisericii propriu-zise… Crestinul nu se poate închide într-un fel de
carapace; el trebuie sa sufere de suferintele celorlalti”. – „Oricine poate raspunde trebuie sa
raspunda… Ateismul este o ciuma, trebuie oprit, altminteri se va întinde peste toti si toate si
va înghiti totul.” El îsi încheie predica pascala din 1977 cu acest strigat: „Ascultati, voi toti
cei ce auziti! Sîntem în viata! Dupa toate bombardamentele înfricosatoare, sîntem înca în
viata! Dar avem nevoie de ajutor. Oricum ati putea, ajutati-ne. Nu ramîneti indiferenti.
Indiferenta din zilele noastre înseamna pierzanie, si nu numai pentru noi. Ar trebui sa aiba
loc un razboi decisiv, final, pentru eliberarea din robie, pentru izbavirea tuturor celor ramasi
în viata, un razboi sfînt universal”. Si semneaza aceasta predica: „Parintele Dimitrie Dudko,
soldat al armatei ruse”.
Vazînd realitatea în felul acesta – adica pe deplin constient de ce se întîmpla în lume si
neînchizînd ochii asa cum facem noi în lumea libera, pacaliti de libertatea si de prosperitatea
noastra vremelnica, Parintele Dimitrie vorbeste pe un ton urgent si constient de criza. El
repeta întruna: „Rusia piere, lumea întreaga piere – sa facem ceva, sa fim crestini începînd
de acum!“
Tonul acesta de criza spirituala este cel care i-a facut „surzi” pe unii din Occident, chiar si
ortodocsi, fata de Parintele Dimitrie: este prea „emotional”, prea „apocaliptic”, prea
„mesianic”. Cît de orbi si insensibili sîntem! Este exact tonul adevaratului crestinism
apostolic, este tonul Sfîntului Ioan din Kronstadt, al Sfîntului Cosma din Aitolia, si al
tuturor celor în care arde mesajul de mîntuire al lui Cristos. Este exact tonul Bisericii
Catacombei din Rusia, tonul de criza si de urgenta în fata raului coplesitor. Se poate spune
ca, prin Parintele Dimitrie, acest aspect al mesajului Bisericii Catacombei a iesit la suprafata
în Rusia contemporana – un mesaj care lipseste nu numai la Patriarhia Moscovei, ci si la cei

11 / 30
mai multi ortodocsi din lumea libera. Experienta noastra de „Disney land” din America nu
ne-a pregatit sa întelegem acest sentiment al urgentei, dar Parintele Dimitrie a început sa ne
dea mesajul desteptarii.
Iar situatia este chiar mai rea decît am putea crede; dusmanul se afla nu numai în afara, ci si
în chiar rîndurile noastre. Scrie Parintele Dimitrie: „Multi dintre noi am cazut prizonieri…
întregul nostru front este prizonier. Si este ceva si mai rau: exista o coruptie interioara
printre generalii armatei. Vointa de a rezista le-a paralizat. Cei care ies totusi la lupta sînt
împiedicati de propriii lor aliati care se afla în cîrdasie cu dusmanul”. Sa nu ne simtim lezati
ca nu ne aflam de aceeasi parte cu Patriarhia Moscovei, ai carei generali – episcopii – s-au
lasat corupti si au paralizat. Spiritul sergianist al legalismului si al compromisului cu spiritul
lumii se regaseste peste tot în Biserica ortodoxa de astazi. Dar noi sîntem chemati sa fim
soldatii lui Cristos în ciuda acestui fapt!
Golgota Rusiei
Soljenitîn vorbea de Gulag, un termen laic; Parintele Dimitrie vorbeste de Golgota, adica de
întelegerea crestina a experientei sovietice. Partea centrala a mesajului Parintelui Dimitrie –
ca si al mesajului Rusiei contemporane – este aceea ca toate suferintele impuse de ateism au
o semnificatie: în ele îl regasim pe Cristos… Iata cîteva pasaje din învataturile Parintelui
Dimitrie:
„În tara noastra a avut loc Golgota; chinurile tuturor martirilor ajung sa curete aerul încetul
cu încetul… Actuala rastignire a lui Cristos în Rusia, persecutiile si batjocurile nu conduc
decît la renasterea credintei în oameni… Lucrul acesta ne da forta, fermitate, ne face mai
buni decît sîntem în momentul de fata… Sa ne închipuim în ce stare s-au aflat martirii
nostri. Oare le-a trecut prin minte în acele momente sa pacatuiasca? Indiferent cît de
pacatosi vor fi fost pîna atunci, în momentele acelea au devenit sfinti… Si cei care sufera
pentru cei condamnati la moarte se fac mai buni. Cîti martiri nu au fost în Rusia – si, deci,
cîte sentimente sfinte! Oare toate sentimentele acestea sfinte chiar nu vor rodi nimic? Si
poate ca noi traim si vom trai numai prin sentimentele sfintilor martiri, si sîntem sustinuti de
ei… În tara noastra Golgota are loc chiar acum. Cristos este rastignit. Golgota nu înseamna
suferinte si atît, ci acele suferinte care conduc la reînviere si iluminare… Vremea noastra nu
se compara cu nimic altceva decît cu primele trei secole de crestinism, si poate chiar si
atunci era mai usor: oamenii aceia nu cunosteau înca toate rafinamentele torturii subtile…
Daca este sa comparam starea religioasa de aici cu cea din Occident, balanta înclina de
partea noastra. De ce? Pentru ca aici avem Golgota, iar cei de acolo nu o au. Oare abundenta
bunurilor materiale conduce la renasterea religioasa?… Noi aici nu avem de nici unele, dar
daca oamenii cred, atunci sînt gata sa si moara pentru credinta lor”.
Experienta Rusiei se adreseaza lumii întregi: martirii sînt semintele crestinismului, iar Noii
Martiri ai Rusiei sînt izvorul vietii celei noi a crestinilor ortodocsi nu numai de la noi, ci de
pretutindeni. Suferinta, Golgota, martiriul – iata ce ne lipseste noua în Occident, iata de ce
crestinismul nostru este atît de slab; dar devenim mai puternici daca învatam si participa la
suferintele Rusiei.
Renasterea Rusiei chiar se întîmpla… Adevarul este ca Parintele Dimitrie este un martor
esential al acestei renasteri. Nu e vorba numai de faptul ca el a botezat atîtia oameni care L-
au regasit pe Cristos, sau de faptul ca el îsi învata copiii spirituali în legatura cu auto-
sacrificiul crestin; propria sa voce este o dovada ca în Rusia crestinismul ortodox revine la
viata. El este un antemergator al Rusiei renascute, iar faptul ca el însusi pare în acest

12 / 30
moment sa fi cazut, adica faptul ca nu mai poate vorbi la fel de deschis cum ne obisnuise, nu
este decît o dovada în plus ca aceasta renastere este în plina desfasurare. Ea nu se poate
desavîrsi atîta timp cît ateismul înca mai domneste în Rusia, iar organizatia bisericeasca se
înclina în fata comandamentelor impuse de atei; dar ea este în prezent în curs si la timpul
hotarît de Dumnezeu îsi va da roadele depline, cu toate imensele piedici care i se pun.
Trebuie sa luam si noi parte
Dar Parintele Dimitrie, cu toata credinta si speranta sa în renasterea Rusiei, ne avertizeaza
ca aceasta nu se întîmpla fara noi, adica fara fiecare dintre credinciosii ortodocsi. Într-una
dintre ultimele sale scrisori dinaintea arestarii, el scria: „Tocmai acum, si nu numai pentru
cei traitori în Rusia, ci pentru drept-credinciosii din toata lumea, se apropie momentul de
cea mai mare raspundere, cînd renasterea deja începuta va atinge si sufletele noastre…
Trebuie sa începem sa ne rugam mai mult pentru toti cei persecutati în Rusia… Orice ajutor
posibil trebuie sa le fie dat… Daca Rusia nu va renaste, Golgota ameninta lumea întreaga, si
cine poate sti daca aceasta Golgota va duce la renastere; poate nu va fi decît Golgota hotului
cel prost. Ori renastere, ori pierzanie pentru toti si toate – iata alegerea care se iveste
înaintea nu numai a Rusiei, ci a lumii întregi”.
Acesta este cel din urma mesaj al sau catre noi – este mesajul întregii Sfinte Rusii care
sufera astazi.
Alti reprezentanti ai redesteptarii ortodoxe
Am vorbit despre redesteptarea ortodoxa din Rusia, dar nu am pomenit decît trei
reprezentanti ai ei. Asta pentru ca vreau sa vorbesc în sens calitativ despre aceasta
redesteptare, mai curînd decît cantitativ. De fapt, sînt multe povestiri emotionante care ar
putea fi invocate în legatura cu recuperarea si practica ortodoxiei în Rusia de astazi.
Scrierile Parintelui Dimitrie contin multe asemenea povestiri – va sfatuiesc sa cititi cartea
lui intitulata Speranta noastra, care a fost tradusa si în englezeste. Cunoastem numele multor
oameni din Rusia care au descoperit credinta ortodoxa si au început sa traiasca si sa sufere
pentru ea.
Printre acestia se numara Vladimir Osipov, care a descoperit credinta într-un lagar de
concentrare, dupa ce a cunoscut acolo un preot al Bisericii Catacombei; mai tîrziu, el a
lansat în samizdat o publicatie patriotica ortodoxa, în spiritul slavofililor din secolul XIX,
motiv pentru care se afla si acum în închisoare.
Mai este si Alexandr Ogorodnikov, care a întemeiat un seminar de discutii religioase care a
fost persecutat ca si cum ar fi fost o conspiratie politica; dupa ce a facut un an de închisoare
pentru „parazitism”, acum se afla în asteptarea unui proces pentru „agitatie anti-sovietica”.
Vasili Sipilov si-a petrecut ultimii douazeci si noua de ani în spitale de psihiatrie, unde a
ajuns infirm si este în continuu batut pentru ca îsi face semnul Crucii.
Lev Regelson, de 39 de ani, tatal a cinci copii, conducatorul unui seminar crestin si autorul
cartii Tragedia Bisericii Ruse, prima carte publicata în Rusia, care apara ierarhii Bisericii
Catacombei si vorbeste deschis împotriva sergianismului – în prezent arestat.
Parintele Gleb Iakunin, întemeietorul Comitetului pentru Apararea Drepturilor
Credinciosilor, un altruist care munceste pentru altii în ciuda nevoilor propriei sale familii
cu trei copii – si el este acum în închisoare.
Igor Ogurtov, întemeietorul Uniunii Crestin-Sociale în anii ’60, care a facut deja
treisprezece din cei douazeci de ani, dar care, desi are numai 42 de ani, probabil ca nu-si va
putea duce condamnarea pîna la capat datorita relelor tratamente la care a fost supus.

13 / 30
Arhimandritul Ghenadie, organizatorul unor misiuni si manastiri ale Bisericii Catacombei.
Maica Valeria, internata într-un spital psihiatric pentru ca a brodat Psalmul 90 pe centuri si
le-a vîndut pe cîtiva banuti.
Lista ar putea continua la infinit. Toti acestia sînt oameni nascuti în epoca sovietica,
majoritatea tineri, care au descoperit credinta ortodoxa în conditiile cele mai imposibile si
si-au pastrat-o de-a lungul anilor de închisoare si torturi.
Renasterea Rusiei si cum vom lua noi parte la ea
Ce ne spun toate aceste exemple? Sa nu ne facem iluzii – crestinismul lor profund noua ne
este inaccesibil. Noi sîntem produsele „Disney land”-ului si ale unei societati de surogate si
de plasticuri peste tot, inclusiv un crestinism de plastic si o ortodoxie de plastic. Sa fim
suficient de modesti si sa recunoastem acest lucru. Nu vreau sa spun – sa fim bine întelesi –
ca nu trebuie sa mergem la Disney land sau ca trebuie sa bombanim tot timpul; vreau sa
spun numai ca trebuie sa fim constienti de starea noastra de infirmi si de profunzimea
adevaratului crestinism al suferintei.
Putem începe prin a constientiza aceste lucruri. Putem face în asa fel, încît suferintele
fratilor nostri ortodocsi din Rusia sa adauge o noua dimensiune de seriozitate vietii noastre.
Trebuie sa cautam sa aflam mai multe despre ei si trebuie sa începem sa ne rugam pentru ei.
În primele secole de crestinism, rugaciunile crestinilor pentru cei facuti prizonieri, sclavi si
martiri era o teribila sursa de putere nu numai pentru cei aflati în suferinta, ci si pentru cei
care se rugau pentru ei. La fel poate fi si astazi. Sa adunam numele lor si sa ne rugam pentru
ei si la biserica si acasa.
Martirii sînt semintele crestinismului. Asa cum a spus de atîtea ori Parintele Dimitrie, nu se
poate ca Noii Martiri ai mult-încercatului pamînt al Rusiei sa nu produca roade, sa nu
produca o înflorire a adevaratului crestinism – în primul rînd în Rusia, dar si peste tot unde
suferintele rusilor ating inimile oamenilor.
Ceea ce au trait Rusia si alte tari vine încoace; nu putem sti cu siguranta sub ce forma si nici
nu trebuie sa intram în panica în legatura cu aceasta perspectiva. Dar este evident ca
privilegiile noastre de libertate si prosperitate nu au cum dura într-o lume care decade pe zi
ce trece înspre robie si saracie. Am fost avertizati. Sa învatam din exemplul celor care au
suferit înaintea noastra.
Este o lege a vietii spirituale ca acolo unde are loc Golgota – daca este vorba de o adevarata
suferinta întru Cristos –, acolo va avea loc si renasterea. Renasterea aceasta se întîmpla mai
întîi în inimile oamenilor si nu trebuie sa ne preocupe prea mult ce forma exterioara va lua
ea cu voia lui Dumnezeu. Toate semnele arata ca traim astazi chiar la sfîrsitul lumii si ca
orice redesteptare exterioara a Sfintei Rusii Ortodoxe nu va avea viata lunga. Renasterea
noastra spirituala interioara este cea pentru care ar trebui sa luptam, iar evenimentele din
Rusia ne dau speranta ca, spre deosebire de toate imitatiile si surogatele de crestinism si
ortodoxie care abunda astazi, va avea loc si o renastere a adevaratului crestinism al
suferintei, nu numai în Rusia, ci oriunde inimile oamenilor nu sînt întru totul înghetate. Dar
trebuie sa fim pregatiti pentru suferinta care o va preceda…
Sîntem noi, cei din Occident, pregatiti pentru ea? Golgota nu înseamna suferintele
întîmplatoare de care cu totii avem parte în aceasta viata. Înseamna ceva urias si profund,
ceva ce nu poate îndepartat cu o aspirina sau vizionînd un film. Înseamna cele traite de
Rusia si pe care Rusia încearca acum sa ni le comunice. Sa nu fim surzi la acest mesaj. Prin
rugaciunile tuturor Noilor Martiri, sa ne dea Dumnezeu puterea de a îndura încercarile care

14 / 30
se vor abate asupra noastra, iar în ele sa regasim renasterea sufletelor noastre!
 Viitorul Rusiei si sfîrsitul lumii
Prelegere tinuta la Conferinta Tineretului Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei , San
Francisco, 3 august 1981.
Fiecare crestin ortodox sta asezat între doua lumi: lumea aceasta cazuta, în care încercam sa
ne gasim mîntuirea, si lumea cealalta, cerul, patria spre care ne straduim sa ajungem si care,
daca ducem o viata crestina adevarata, ne inspira sa traim de la o zi la alta în virtutea si
iubirea crestina.
Dar lumea face parte prea mult din viata noastra. Adeseori – iar în ziua de astazi, de fapt, în
mod obisnuit – uitam lumea cereasca. Presiunea lumescului este prea puternica astazi, încît
de multe ori pierdem din vedere ce înseamna de fapt a fi crestin. Chiar daca mergem în mod
frecvent la slujbele de la biserica si ne consideram membri „activi” ai bisericii, de cîte ori nu
se întîmpla ca religiozitatea noastra sa fie ceva exterior, ceva împanat cu slujbe frumoase si
cu toata bogatia traditiei noastre ortodoxe de cult, dar sa-i lipseasca, în realitate, convingerea
interioara ca ortodoxia este credinta care ne poate mîntui sufletul pentru eternitate, sa-i
lipseasca, în realitate, iubirea si angajarea fata de Hristos, Dumnezeul întrupat si
Întemeietorul credintei noastre? De cîte ori nu se întîmpla ca religiozitatea noastra sa fie
numai o chestiune de obisnuinta, ceva prin care trecem numai la modul exterior, care nu ne
modifica în interior, nu ne face sa crestem spiritual si nu ne conduce spre viata eterna în
Dumnezeu?
Vremurile noastre

Traim într-o epoca despre care Domnul ne-a prevenit ca iubirea multora se va raci (Matei,
24, 12), în vremurile acestea din urma în care Evanghelia crestina, primita cu atîta fervoare
de cei dintîi crestini, a devenit numai o mica parte a vietii lumesti pe care cei mai multi
dintre noi o ducem, în loc sa fie centrul si însemnatatea vietii noastre – ceea ce ar trebui sa
fie daca am întelege care este adevarata noastra credinta. Crestinismul ortodox, fiind o
credinta arzatoare pe care nu ne rusinam sa o marturisim si s-o pastram ca pe lucrul cel mai
de pret din viata noastra, se afla în mare masura într-o stare de declin si de regres în lumea
de astazi.
Dar în mod ironic – si providential –, pe masura ce ortodoxia pare a bate în retragere, Rusia
– sau, mai degraba, Uniunea Sovietica, regimul ateu care a înrobit pamîntul Rusiei – a
avansat si a atins acum o pozitie de conducere în istoria globala a epocii noastre. Iata de ce
lumea întreaga priveste cu mare interes spre ceea ce se întîmpla în Rusia de astazi. Si
adevarul este ca o buna parte din ceea ce se întîmpla în Uniunea Sovietica astazi priveste
viata adevaratei Rusii – Rusia ortodoxa. Revigorarea ortodoxiei în Rusia de astazi este strîns
legata de viitorul pamîntului rus.
În secolul XIX si la începutul secolului XX, în Rusia dinainte de Revolutia din 1917, au
existat profetii ale unor oameni spirituali privitoare nu numai la atacul ateismului asupra
Rusiei si la epoca de sînge si robie adusa de el în istoria lumii, ci si privitoare la ceea ce se
va întîmpla cu Rusia dupa aceasta perioada, daca poporul rus ortodox se va cai de pacatele
care l-au adus.
De aceea, sa luam pe rînd aceste profetii si sa vedem în ce mod sînt ele legate de ceea ce se
întîmpla în Rusia de astazi. Sa privim nu din perspectiva superficiala a revistelor de
popularizare, ci mai profund, încercînd sa vedem ce se întîmpla cu sufletul, cu inima Rusia

15 / 30
si la ce ne putem astepta acolo potrivit acelor profetii si potrivit cunostintelor noastre despre
profetiile mai generale privitoare la ceea ce se va întîmpla înainte de sfîrsitul lumii.
Sfîrsitul lumii

Dar de ce sa vorbim despre sfîrsitul lumii? Oare chiar traim noi vremurile din urma ale
acestei lumi? De ce sa legam viitorul Rusiei de sfîrsitul lumii?
Chiar si autorii mireni vorbesc despre vremurile noastre „apocaliptice”. Si într-adevar,
problemele care chinuie lumea de astazi – epuizarea resurselor de hrana, suprapopularea,
adevaratii monstri creati de tehnologia moderna si mai ales armele capabile sa distruga tari
întregi sau chiar întreaga civilizatie a globului – indica, toate, apropierea unei crize în istoria
omenirii care va depasi orice a vazut lumea pîna acum si care ar putea duce, literalmente, la
eradicarea vietii pe pamînt.
În acelasi timp, gînditorii religiosi scot în evidenta raspîndirea unor miscari religioase ne-
crestine în epoca noastra si prezic o „era noua”, în care o „noua constiinta religioasa” va
domina gîndirea oamenilor si va pune capat dominatiei de doua mii de ani a crestinismului.
Astrologii vorbesc despre „Era Vastatorului”, care ar începe în jurul anului 2000.
Apropierea însasi a anului 2000 este suficienta pentru a induce în mintile multor oameni o
noua era, oarecum diferita de tot restul istoriei omenirii.
Printre multii crestini ne-ortodocsi, aceste idei se constituie într-o învatatura numita
„chiliasm” sau „milenarism” – este vorba de credinta ca Iisus urmeaza sa vina curînd pe
pamînt si sa domneasca aici împreuna cu sfintii Sai timp de o mie de ani, si abia apoi va
veni sfîrsitul lumii. Aceasta învatatura este o erezie condamnata de cei dintîi Parinti ai
Bisericii; ea îsi are originea în interpretarea gresita a cartii Apocalipsei. Biserica Ortodoxa
propovaduieste faptul ca domnia lui Hristos si a sfintilor Sai, în timpul careia diavolul va fi
„legat” timp de o mie de ani (Apoc., 20, 3) este chiar epoca pe care o traim acum, adica
întreaga perioada dintre prima si a doua venire a lui Hristos (1.000 fiind un numar simbolic
pentru plenitudine). În aceasta epoca, sfintii domnesc într-adevar alaturi de Hristos în
Biserica Lui, dar este vorba de o domnie mistica si ea nu trebuie definita în sensul exterior,
politic, în care procedeaza milenaristii. Diavolul este într-adevar legat în aceasta perioada –
adica exercitarea vointei lui malefice împotriva umanitatii este îngradita –, iar credinciosii
care traiesc viata Bisericii si primesc Sfintele Taine ale lui Hristos traiesc o viata fericita,
pregatindu-se pentru Împaratia eterna a cerurilor. Ne-ortodocsii, care nu au Sfinte Taine si
nu au gustat adevarata viata a Bisericii, nu pot întelege domnia aceasta mistica a lui Hristos
si de aceea vorbesc despre o domnie politica, exterioara.
Asa se face ca viitorul omenirii, în care Rusia este chemata, evident, sa joace un rol central,
este legat fie de ideea sfîrsitului lumii în sens fizic, fie de aceea a sfîrsitului lumii civilizate
pe care o stim si instaurarea unei noi epoci aproape paradisiace.
Unii au interpretat locul Rusiei în aceasta noua epoca în termenii ereziei milenariste. De
fapt, daca ne uitam mai atent la învataturile comunismului, care a pus stapînire pe societatea
rusa pe vreo saizeci de ani, vom vedea ca este vorba de o versiune seculara a ideii
milenariste; ele sustin ca o epoca istorica radical noua începe cu comunismul si ca atunci
cînd comunismul va ajunge sa domine lumea întreaga, fericirea va fi universala si omenirea
va fi eliberata de toate jugurile ei din trecut, inclusiv de religie.
Astazi, dupa saizeci de ani de experiment comunist în Rusia, iar la alte natiuni ceva mai

16 / 30
putin, se poate vedea cît de stupide sînt credintele pe care se bazeaza comunismul.
Realitatea comunismului nu este raiul pe pamînt, ci Gulagul; omenirea nu a fost deloc
„eliberata” si înrobita mult mai rau decît în orice alta epoca. Dar Rusia, prima tara care a
experimentat jugul comunist, este si prima tara care a început sa se trezeasca si sa-i opuna
rezistenta; în ciuda persistentei tiraniei comuniste în Rusia, ateismul nu a cucerit sufletul
Rusiei, iar desteptarea religioasa care se întrevede acum în Rusia este, fara îndoiala, numai
începutul unei miscari uriase si fundamentale: vindecarea sufletului unei întrgi natiuni de
cancerul ateismului. Acesta este motivul pentru care Rusia de astazi are de spus un cuvînt cu
mare greutate întregii lumi care aluneca în aceeasi capcana a ateismului din care Rusia se
elibereaza; iata de ce viitorul Rusiei este atît de intim legat de viitorul întregii omeniri, în
sens religios.
Sfîrsitul lumii în profetiile crestine

Înainte de a trece concret la profetiile privitoare la Rusia, as vrea sa trec în revista învatatura
ortodoxa generala despre ceea ce urmeaza sa se întîmple chiar înainte de sfîrsitul lumii. În
felul acesta, vom avea un context în care sa plasam profetiile privitoare la viitorul Rusiei.
Evenimentele dinainte de sfîrsitul lumii sînt descrise în mai multe locuri din Sfintele
Scripturi: în capitolul 24 din Evanghelia dupa Matei si în capitolele paralele din celelalte
Evanghelii; în cea mai mare parte a cartii Apocalipsei, mai ales în capitolul 8 si urmatoarele;
în capitolul 2 din Epistola a Doua catre Tesaloniceni; în Epistola a Doua a Sfîntului Apostol
Petru, în mai multe capitole din cartea lui Daniel, plus alte cîteva pasaje.
Apocalipsa descrie aceste evenimente într-o serie de viziuni: unele luminoase si pozitive,
care se refera la împlinirea justitiei lui Dumnezeu si la mîntuirea celor alesi de El, iar altele
Sumbre si negative, care se refera la cumplitele plagi care vor cadea asupra pamîntului
pentru pacatele omenirii. Uneori, în ziua de astazi, se pune accentul pe latura sumbra si
negativa, data fiind raspîndirea raului în jurul nostru; dar acest lucru se datoreaza lipsei
noastre de tarie sufleteasca si viziunii noastre lumesti – ar trebui sa avem în vedere întregul
tablou.
Pe masura ce se apropie sfîrsitul lumii, este adevarat ca va veni o vreme de mari suferinte,
cum omenirea nu a mai vazut (Matei, 24, 21): vor fi foamete, boli, cutremure, razboaie si
zvonuri de razboaie, persecutii, profeti mincinosi si falsi Hristosi si iubirea multora (inclusiv
crestini) se va raci. Dar, în acelasi timp, Evanghelia va fi propovaduita tuturor popoarelor,
iar cei care vor rabda pîna la sfîrsit cu ajutorul lui Hristos vor fi mîntuiti.
Raul si religia mincinoasa din lume vor culmina cu domnia AntiHristului, un stapînitor care
va parea sa aduca pacea în locul dezordinii mondiale, care va parea sa fie Hristos venit din
nou pe pamînt si care va domni din Templul reconstruit la Ierusalim.
Dar vor fi si oameni care îsi vor da seama de înselaciune. Mai ales doi profeti ai Vechiului
Testament, care nu au murit, se vor întoarce pe pamînt – Ilie, care îi va converti pe evrei, si
Enoh, care va propovadui celorlalte popoare. Scurta domnie a AntiHristului – de numai trei
ani si jumatate – se va sfîrsi cu alte dezordini si razboaie, în mijlocul carora Hristos însusi
va coborî din cer, precedat de semnul Crucii, iar lumea noastra va trece prin foc si se va
înnoi din temelii, în timp ce trupurile mortilor se vor ridica din morminte si îsi vor regasi
sufletele pentru a sta dinaintea lui Dumnezeu la Judecata de Apoi. Acum, pe acest fundal
general al evenimentelor din vremurile cele din urma, sa analizam profetiile privitoare la
Rusia.

17 / 30
Viitorul Rusiei
În Rusia secolului XIX, un numar de profeti – si cîtiva mireni departe-vazatori precum
Dostoievski – au prevazut Revolutia ce avea sa vina asupra Rusiei ca urmare a necredintei, a
caracterului lumesc si a atitudinii pur formale fata de ortodoxie, lipsita de credinta arzatoare
si de spiritul de sacrificiu cerute de ortodoxie. Unii au vazut aceste lucruri, în linii mari, ca
pe un teribil dezastru care se pregatea sa loveasca pamîntul rus – de exemplu episcopul
Teofan cel Retras, care, vazînd lipsa de credinta crestina adevarata la atîtia oameni, a
exclamat: „Într-o suta de ani, ce va mai ramîne din ortodoxia noastra?” Altii au vazut, mai
precis, înfricosatoarea Revolutie care avea sa se raspîndeasca în lumea întreaga. Astfel,
Sfîntul Ioan din Kronstadt a afirmat, într-o predica tinuta în 1904: „Rusie, daca îti parasesti
credinta, asa cum si-au parasit-o deja atîtia intelectuali, nu vei mai fi Rusia, sau Sfînta
Rusie. Iar daca poporul rus nu se va cai – atunci sfîrsitul lumii este aproape. Domnul ni-l va
lua pe Tarul pravoslavnic si va trimite un bici, sub forma unor conducatori necredinciosi,
cruzi, care se vor impune si vor inunda pamîntul întreg în sînge si lacrimi” (Parintele Ioan
din Kronstadt, Cartea celei de-a 50-a aniversari, Utica, NY, 1958, p. 164).
Aceasta este starea în care se gaseste omenirea acum, cînd aproape jumatate din ea este
înecata în sînge si îndura tirania începuta o data cu Revolutia Rusa din 1917. Exista oare
vreo speranta de eliberare, sau ateismul va pune stapînire pe lumea întreaga si va instaura
Împaratia AntiHristului? Avem motive serioase sa ne îndoim ca evenimentele viitoare vor fi
atît de simple, si fiindca în chiar tara în care a început domnia ateismului are loc acum o
desteptare religioasa care este în sine o restrîngere a ariei de dominatie a ateismului, dar si
fiindca AntiHristul, potrivit profetiei ortodoxe, nu va fi pur si simplu un tiran ateu precum
Stalin, ci o figura religioasa care va convinge oamenii sa-l accepte, mai curînd decît sa-i
oblige.
Oamenii cu har care traiau în Rusia la începutul Revolutiei erau constienti de natura
apocaliptica a acestui eveniment si stiau ca el avea sa fie o încercare de lunga durata pentru
pamîntul rus. La fel cum au prevazut si ca aceasta încercare va avea un sfîrsit.
Înteleptul Alexie de la Schitul Zosima, calugarul care a tras lozul prin care a fost ales
Patriarhul Tihon, a auzit oamenii strigînd în biserica la Manastirea Ciudov (acestea se
întîmplau în primele luni, de maxima confuzie, ale Revolutiei): „Rusia noastra e pierduta,
Sfînta Rusie e pierduta!” La care, el a raspuns: „Cine spune ca Rusia este pierduta, ca Rusia
a pierit? Nu, nu, nu e pierduta, Rusia nu a pierit si nu va pieri. Dar poporul rus trebuie sa se
purifice de pacat prin aceste grele încercari. Fiecare trebuie sa se roage si sa se caiasca
amarnic. Dar Rusia nu este pierduta si nu a pierit” (Rusia ortodoxa, 1970, nr. 1, p. 9).
Staretul Anatol cl Tînar de la Optina, în chiar primele zile ale Revolutiei, în februarie 1917,
a rostit o profetie sub forma unei imagini vii a viitorului Rusiei: „Va fi o furtuna. Si corabia
Rusiei va fi zdrobita în bucati. Dar oamenii se pot salva si cu ajutorul unor aschii si bucati
din ea. Si nu toti vor pieri. Trebuie sa ne rugam, fiecare trebuie sa se caiasca si sa se roage
din tot sufletul. Si ce se întîmpla dupa o furtuna?… Toate se linistesc”. La care, toti au spus:
„Dar corabia nu mai exista, este facuta bucati; a pierit, totul a pierit” – „Nu este adevarat”, a
zis Batiuska, „pentru ca o mare minune a Domnului va avea loc si toate aschiile si bucatile,
prin puterea si vointa lui Dumnezeu, se vor aduna la un loc si se vor lipi la loc si corabia va
fi reconstruita la fel de frumoasa si va porni în calatoria poruncita de Dumnezeu. Si aceasta
va fi o minune pe care toti o vor putea vedea” (Rusia ortodoxa, 1970, nr. 1, p. 9).

18 / 30
Înteleptul Barnaba de la Schitul Ghetsimani vorbea, înainte de Revolutie, despre
nenorocirea ce avea sa se abata asupra Rusiei si despre cumplitele persecutii care aveau sa
vina împotriva credintei ortodoxe: „Persecutiile împotriva credintei vor spori fara încetare.
Va fi o durere si un întuneric cum nu s-au mai vazut si aproape toate bisericile vor fi
închise. Dar atunci cînd oamenii nu vor mai putea îndura – atunci va veni si izbavirea. Toate
vor înflori. Bisericile vor începe sa fie reconstruite. Dar aceasta va fi înflorirea dinaintea
sfîrsitului” (scrisoare personala de la N. Kieter).
Calugarul Aristocleu, cu putin înaintea mortii sale, în august 1918, spunea ca „…acum traim
vremurile dinaintea AntiHristului, dar totusi Rusia va fi izbavita. Va fi multa suferinta, mult
chin. Întreaga Rusie va deveni o închisoare si de multa închinaciune catre Domnul va fi
nevoie pentru iertare. Trebuie sa ne caim de pacatele noastre si sa ne temem sa mai
pacatuim cîtusi de putin, în schimb sa ne straduim sa facem bine, chiar si cel mai mic bine.
Pentru ca pîna si aripa unui fluture are greutate, dar cîntarul lui Dumnezeu este foarte exact.
Si atunci cînd cel mai mic bine va înclina balanta, atunci îsi va revarsa Dumnezeu mila
asupra Rusiei”. Cu zece zile înainte de moartea sa, el a mai spus ca sfîrsitul va veni prin
China: „Va fi o rabufnire extraordinara si o minune a Domnului se va arata. Si viata care va
urma va fi cu totul diferita, dar toate acestea nu vor dura prea mult” (Rusia ortodoxa, nr. 21 /
1969, p. 3).
Înteleptul Nectarie de la Optina a profetit în anii ’20: „Rusia se va ridica si chiar daca din
punct de vedere material nu va fi bogata, spiritual va cunoaste mare bogatie, iar la Optina
vor mai fi sapte luminarii, sapte stîlpi” (I.M. Kontevici, Manastirea Optina si epoca ei,
Jordanville, 1973, p. 538).
Este interesant ca Sfîntul Ioan din Kronstadt a mai profetit ca izbavirea Rusiei va veni din
Rasarit (I.K. Surski, Parintele Ioan din Kronstadt, Belgrad, 1942, vol. 2, p. 24. Extrase din
aceasta lucrare sînt pregatite în vederea publicarii la Editura Sfîntul Ioan din Kronstadt.).
Arhiepiscopul Teofan al Poltavei a rezumat astfel, în anii ’30, profetiile auzite de el de la
diversi întelepti: „Ma întrebati despre viitorul apropiat si despre vremurile din urma. Eu nu
vorbesc din capul meu, ci va repet dezvaluirile Înteleptilor: venirea AntiHristului este
iminenta si se apropie. Timpul care ne desparte de venirea lui se masoara cu anii, cel mult
cu cîteva decenii. Dar înainte de venirea AntiHristului, Rusia se va regasi – chiar daca, de
buna seama, pentru scurt timp. Si în Rusia trebuie sa fie un Tar ales de Domnul Însusi. Va fi
un om cu o credinta arzatoare, cu o minte mare si o vointa de fier. Acestea au fost dezvaluite
în legatura cu el. Sa asteptam împlinirea celor dezvaluite. Judecînd dupa multe semne,
lucrurile se apropie – cu conditia ca Domnul Dumnezeu sa nu anuleze, sa nu schimbe cele
ce s-au promis, din cauza pacatelor noastre. Dupa spusa celor ce au vazut cuvîntul
Domnului, se poate întîmpla si asta” (Cuvîntul ortodox, nr. 4 / 1969, p. 194).
Asa încît iata, în profetiile acestor barbati daruiti cu har de Dumnezeu din primele decenii
ale secolului, ca ne putem astepta, fara doar si poate la reinstaurarea Sfintei Rusii, ba chiar
si la un Tar ortodox, pentru un timp scurt, aproape de venirea AntiHristului si de sfîrsitul
lumii. Acestea vor fi lucruri minunate, si nu niste evenimente istorice obisnuite. În acelasi
timp, însa, ele depind de poporul rus însusi, pentru ca Dumnezeu actioneaza întotdeauna
prin liberul arbitru al omului. Asa cum Ninive a fost iertata fiindca poporul s-a cait, iar
profetiile lui Iona despre distrugerea ei s-au dovedit gresite, asa si profetiile despre
renasterea Rusiei se vor dovedi gresite daca poporul rus nu se va cai.
Arhiepiscopul Ioan Maximovici, de pioasa amintire, al carui mormînt se afla chiar în

19 / 30
catedrala în care a avut loc slujba de azi-dimineata, a cugetat profund asupra semnificatiei
Revolutiei ruse si a exilului atîtor rusi. În raportul sau catre Soborul întregii diaspore din
Iugoslavia, din 1938, spunea: „Poporul rus în general a savîrsit mari pacate si lor li se
datoreaza neajunsurile din ziua de astazi; mai precis, pacatele sînt încalcarea legamîntului si
regicidul. Conducatorii civili si militari au renuntat la juramîntul lor de ascultare si credinta
fata de Tar chiar înainte ca acesta sa abdice, ceea ce s-a vazut silit sa faca, fiindca nu dorea
varsare de sînge în tara; iar poporul a aclamat pe fata si zgomotos aceasta fapta si nicaieri nu
si-a exprimat public dezacordul fata de ea… Vinovati de pacatul regicidului nu sînt numai
cei care l-au înfaptuit fizic, ci întregul popor care s-a bucurat atunci cînd Tarul a fost
rasturnat si care a îngaduit sa fie umilit, arestat si exilat, lasîndu-l fara aparare în mîinile
criminalilor, lucru care în sine a generat sfîrsitul. De aceea, catastrofa care s-a abatut asupra
Rusiei este consecinta directa a acestor pacate cumplite, iar renasterea Rusiei nu este
posibila înainte de spalarea lor. Cu toate acestea, pîna acum nu s-a vazut vreo cainta
autentica, crimele comise atunci evident nu au fost condamnate si multi participanti activi la
Revolutie continua si acum sa spuna ca la vremea respectiva nu se putea proceda altfel.
Neexprimînd o condamnare fatisa a Revolutiei din februarie, a revoltei împotriva celui Uns
de Dumnezeu, poporul rus continua sa fie partas la pacat, mai ales atunci cînd ia apararea
urmarilor Revolutiei” (Cuvîntul ortodox, nr. 50 / 1973, p. 91).
Desigur, regicidul – asasinarea Tarului uns de Dumnezeu – nu este singurul pacat care
pateaza constiinta poporului rus ortodox. Crima aceasta este, daca se poate spune asa, un
simbol al decaderii Rusiei de la Hristos si de la adevarata ortodoxie – un proces care a avut
loc de-a lungul secolelor XIX si XX aproape în întregime si abia acum, iata, parca începe sa
dea înapoi. Interesant este ca astazi, în Rusia însasi, chestiunea glorificarii Tarului alaturi de
ceilalti Noi Martiri este strîns legata de ridicarea blestemului efectiv cazut asupra pamîntului
rus de la martirizarea lui. Parintele Gleb Iakunin – care se afla într-un crunt prizonierat
tocmai pentru asemenea afirmatii – a adresat o scrisoare rusilor ortodocsi din diaspora,
semnata si de alti cîtiva tovarasi ai sai de lupta, în care exprima aceleasi idei în legatura cu
Tarul, ca si Vladica Ioan. În finalul scrisorii, el afirma: „Pentru istoria omenirii, semnificatia
martiriului Familiei Imperiale, care se apropie de evenimente biblice dintre cele mai
importante, consta în aceea ca perioada constantinopolitana a existentei Bisericii lui Hristos
a aluat astfel sfîrsit si s-a deschis o noua epoca, de martiriu, apocaliptica. Ea a început cu
sacrificiul voluntar al celui din urma Împarat ortodox uns de Dumnezeu si al familiei sale.
Tragedia Familiei Imperiale întuneca precum un blestem pamîntul Rusiei si s-a transformat
în prologul simbolic al lungului drum rusesc al Crucii – moartea a zeci de milioane dintre
fiii si fiicele ei. Canonizarea Martirilor Imperiali va însemna pentru Rusia spalarea ei de
pacatul regicidului; asa se va izbavi ea în cel din urma de blestemele raului” (La Pensée
Russe, 6 dec. 1979, nr. 3285, p. 5).
Este prea simplu de spus, de buna seama, ca glorificarea Noilor Martiri, inclusiv a Familiei
Imperiale, va duce la reinstaurarea Sfintei Rusii. Dar daca ortodocsii, atît din Rusia, cît si
din diaspora, vor primi acest act din toata inima lor si se vor folosi de el ca de o posibilitate
de a se cai amarnic de pacatele lor, atunci este imposibil de calculat ce impact ar putea avea
asupra Rusiei.
O mare profetie despre viitorul Rusiei a ramas cunoscuta numai cîtorva oameni înainte de
Revolutie; ea era atît de tulburatoare, încît cenzura Bisericii nu a îngaduit sa fie publicata.
Ea a fost descoperita în aceeasi colectie de manuscrise Motovilov, care a dat omenirii

20 / 30
celebra Conversatie a Sfîntului Serafim despre cum poate fi capatat Duhul Sfînt. Profetia,
care a fost publicata pîna acum de mai multe ori numai în ultimul deceniu, se refera la
renasterea efectiva a Sfîntului Serafim înainte de sfîrsitul lumii. Iata ce i-a spus Sfîntul
Serafim lui Motovilov: „De multe ori am auzit din gura marelui si placutului de Dumnezeu
Întelept, Parintele Serafim, ca el nu avea sa ramîna în trup la Sarov. Si iata ca eu, unul
‚Motovilovƒ, am îndraznit sa-l întreb: ‘Batiuska, mereu spui ca nu vei ramîne cu trupul tau
la Sarov. Asta înseamna ca te vor alunga calugarii?’ – ‘Sfintia ta, Domnul Dumnezeu a
poruncit ca eu, umilul Serafim, sa traiesc cu mult mai mult decît o suta de ani. Dar fiindca
pe atunci episcopii vor fi devenit atît de lipsiti de credinta, încît în lipsa lor de credinta îi vor
depasi chiar si pe episcopii greci din vremea lui Teodosie cel Tînar, de aceea a binevoit
Domnul Dumnezeu sa ma ia pe mine, umilul Serafim din viata aceasta lumeasca pîna atunci
si atunci sa ma învie; si învierea mea va fi precum învierea celor sapte tineri în pestera din
Ocilon, în zilele lui Teodosie cel Tînar.’ Dupa ce mi-a dezvaluit aceasta mare si
înfricosatoare taina, marele întelept mi-a spus ca, dupa învierea sa, va merge de la Sarov la
Diveievo si ca acolo va începe sa propovaduiasca lumii întregi cainta. Pentru aceasta
propovaduire si mai ales pentru minunea învierii, mari multimi de oameni se vor aduna din
toate colturile pamîntului: Diveievo va deveni lavra, Vertianova – oras, iar Arzamas –
provincie. Si propovaduind cainta la Diveievo, Batiuska Serafim va dezvalui acolo patru
moaste si dupa ce le va dezvalui, el însusi se va culca între ele. Curînd dupa aceea se vor
sfîrsi toate”.
Alta data, Sfîntul Serafim i-a vorbit lui Motovilov despre starea spirituala a celor din urma
crestini care vor ramîne credinciosi lui Dumnezeu înainte de sfîrsitul lumii: „Si în zilele
acelea de mare durere, în care se spune ca nici un trup nu se va izbavi decît daca, de dragul
celor alesi, zilele acelea vor fi scurtate – în zilele acelea cei ce vor ramîne dintre credinciosi
vor trai pe pielea lor ceva asemanator cu ce a trait odata Domnul Însusi cînd, rastignit fiind
pe Cruce si fiind Dumnezeu desavîrsit si Om desavîrsit, S-a simtit atît de parasit de
Dumnezeirea Sa, încît a strigat catre Tatal: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai
parasit? Cei din urma crestini vor simti pe pielea lor o abandonare asemanatoare a omenirii
de catre slava lui Dumnezeu, dar numai pentru scurt timp, dupa care Domnul nu va mai
amîna mult revenirea Sa în toata slava Sa si cu toti îngerii alaturi de El. Si atunci se va
înfaptui în toata plinatatea tot ce s-a hotarît din vremuri imemoriale în conclavul dinaintea
vesniciei al Sfintei Treimi” (Cuvîntul ortodox, nr. 50 / 1973, pg. 123-124).
Profetia aceasta nu a fost publicata niciodata în Rusia, si totusi este cunoscuta astazi acolo.
Într-o scrisoare a unui preot, publicata în primul numar al revistei Nadejda, în care acesta îsi
descrie vizita la Sarov si la Diveievo si faptul ca acolo a descoperit ca Sfînta Rusie nu a
pierit si ca înca mai traiesc acolo calugarite de la fosta manastire de maici Diveievo, închisa
în 1926, exista o profetie facuta de o batrîna, Evdochia, care tocmai a primit Sfînta
Împartasanie. Adresîndu-se preotului, ea îi spune: „Acusi, acusi, va fi o mare sarbatoare
aici, la Diveievo. Nu e vorba de ani, nici de luni, ci de zile si ore cîte au mai ramas pîna cînd
se va deschide manastirea si se vor înfatisa patru moaste: ale Sfîntului, ale Întemeietoarei
(manastirii de maici Diveievo) Alexandra, ale Matiuskai Marta si ale Fericitei Evdokeiuska,
pe care au torturat-o si au omorît-o ateii… Si Sfîntul îmi porunceste: ‘Spune-i lui si nimanui
altcuiva ca… iata, curînd, curînd, si manastirea si moastele se vor deschide…’ Îmi
porunceste sa-ti spun ca neaparat trebuie sa vii aici la deschiderea bisericii si a moastelor”
(Nadejda, nr. 1 / 1977, p. 148).

21 / 30
Despre faptul ca Sfînta Rusie înca mai traieste, în ciuda nesfîrsitei domnii a ateismului în
Rusia, avem acum marturia multora traitori chiar în Rusia. Iata ce spune Ghenadi Simanov:
„Sfînta Rusie nu poate fi îngropata, nu poate muri; ea este eterna si victorioasa si ea este cea
care va avea ultimul cuvînt de spus în istoria poporului nostru... Sfînta Rusie a parasit numai
suprafata vietii contemporane, dar continua sa traiasca în strafundurile ei ascunse, în stare
latenta, pîna îi va veni timpul, pîna cînd Dumnezeu va binevoi, dupa ce a supravietuit iernii,
sa-i îngaduie sa iasa din nou la suprafata si sa împodobeasca fata pamîntului rus, care a fost
atît de crud biciuit de furtuni nemiloase si înghetate” (Cuvîntul ortodox, nr. 50 / 1973, p.
98).
Mesajul Rusiei catre lume

În cartea care descrie cel mai amanuntit evenimentele care vor avea loc la sfîrsitul lumii,
Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul, la deschiderea celui de-al saptelea sigiliu, care precede
ultima plaga menita sa se abata asupra omenirii, se spune ca în cer s-a lasat linistea timp de
o jumatate de ora (Apoc., 8, 1). Unii au interpretat acest fapt ca pe o scurta perioada de pace
înaintea evenimentelor finale ale istoriei omenirii – mai precis, scurta perioada de
restauratie din Rusia, în care propovaduirea caintei la nivel global va începe din Rusia, acel
„nou si ultim cuvînt” despre care pîna si Dostoievski spera ca Rusia îl va avea de spus
omenirii (Discursul lui Puskin. Jurnal de scriitor, trad. De Boris Brasol, New York, George
Braziller, 1954, p. 980). În conditiile lumii de astazi, în care evenimentele dintr-o tara devin
cunoscute lumii întregi aproape instantaneu si în care Rusia, spalata de sîngele martirilor ei,
are într-adevar o sansa mai buna decît oricare alta tara sa se trezeasca din somnul ateismului
si al necredintei, putem sa ne gîndim deja la un asemenea eveniment. Asa cum au spus
parintele Dimitrie Dudko si altii, nu se poate ca sîngele nenumaratilor martiri ai Rusiei sa fi
curs în zadar; fara îndoiala ca acesta este samînta ultimei mari înfloriri a adevaratului
crestinism.
Dar este usor sa ne pierdem în visuri legate lumea viitorului. Ar trebui sa fim constienti de
ce urmeaza sa se întîmple la sfîrsitul lumii si de ce se poate întîmpla în Rusia. Evenimentele
spirituale cum sînt reînvierea Rusiei depind de fiecare suflet în parte. Acest eveniment nu va
avea loc fara participarea ortodocsilor – fara cainta si lupta noastra. Si el priveste nu numai
poporul Rusiei însasi, cu priveste întreaga diaspora ruseasca si pe toti ortodocsii din lume.
Arhiepiscopul Ioan, în acelasi raport la Soborul întregii diaspore din 1938, la care m-am mai
referit, spunea despre misiunea apocaliptica a rusilor din afara Rusiei: „Pedepsindu-l,
Domnul îi arata în acelasi timp poporului rus calea spre mîntuire, facîndu-l propovaduitorul
ortodoxiei în întreaga lume. Diaspora rusa a raspîndit ortodoxia în toate colturile lumii;
majoritatea rusilor exilati sînt, chiar daca ei nu stiu, propovaduitori ai ortodoxiei… Rusilor
din strainatate le-a fost dat sa straluceasca în întreaga lume în lumina ortodoxiei, în asa fel
încît alte popoare, vazînd faptele lor bune, sa-L slaveasca pe Tatal Carele este în ceruri si sa-
si obtina astfel mîntuirea… Diaspora va trebui sa se angajeze pe calea caintei si, dupa ce va
fi obtinut izbavirea prin rugaciuni catre Dumnezeu si prin renastere spirituala, va fi capabila
sa faca sa renasca si patria noastra aflata în suferinta” (Cuvîntul ortodox, nr. 50 / 1973, pg.
92, 94).
Asadar, rusii din strainatate, traind adevarata viata a ortodoxiei, trebuie sa pregateasca
întruna drumul pentru Sfîntul Serafim cel care va propovadui cainta la scara întregii lumi.
Într-o oarecare masura, acest lucru se si întîmpla si poate fi vazut de toata lumea: paralel cu

22 / 30
redesteptarea ortodoxa din Rusia, si în America si alte tari are loc o redesteptare ortodoxa.
Dar totul depinde de fiecare dintre noi: daca ne redesteptam la adevarata viata ortodoxa,
atunci Sfînta Rusie va redeveni ce-a fost; daca nu, atunci Dumnezeu îsi poate lua
promisiunea înapoi.
Arhiepiscopul Ioan si-a încheiat raportul catre Soborul din 1938 cu o profetie si cu speranta
ca va exista un adevarat Paste în Rusia care va straluci catre întreaga lume înainte de
sfîrsitul tuturor lucrurilor si de începutul Împaratiei universale a lui Dumnezeu: „Treziti-va
din somnul deznadejdii, voi, fii ai Rusiei! Priviti slava suferintelor ei si curatati-va; spalati-
va de pacate! Întariti-va în credinta ortodoxa, ca sa fiti demni de a locui în locuinta
Domnului si de a va stabili pe muntele Lui cel sfînt! Sari, sari, ridica-te, tu, Rusie, tu, care
din mîinile Domnului ai baut cupa mîniei Lui! Cînd se vor fi încheiat suferintele tale,
pravoslavnicia ta îti va sta alaturi si slava Domnului te va însoti. Popoarele vor veni sa ia din
lumina ta, si regii din stralucirea care se va revarsa asupra ta. Atunci ridica-ti ochii si
priveste: priveste copiii tai veniti catre tine dinspre Apus, dinspre Miazanoapte, dinspre
Mare si dinspre Rasarit, binecuvîntîndu-te întru Hristos pe vecie. Amin!” (ibid. p. 94)

Sfintii Parinti
Îndreptar practic catre adevaratul crestinism

„Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua cuvîntul lui Dumnezeu; priviti
cu luare-aminte cum si-au încheiat viata si le urmati credinta… Nu va lasati furati de
învataturile straine cele de multe feluri…” (Evrei, 13, 7, 9)
Nu a existat epoca mai bogata în falsi învatatori decît acest amarît de secol XX, atît de
bogata în bunuri materiale si atît de saraca în minte si suflet. Orice parere care trece prin
mintea oamenilor, chiar si cea mai absurda, respinsa pîna acum prin consimtamîntul
generalizat al popoarelor civilizate, are astazi propria ei platforma si propriul ei „învatator”.
Unii dintre acesti învatatori vin cu demonstratii sau cu promisiuni de „putere spirituala” si
false minuni, la fel ca anumiti ocultisti si „carismatici”; dar majoritatea învatatorilor
contemporani nu ofera decît cel mult o amestecatura neconvingatoare de idei culese „din
aer”, cum se zice, sau de la cine-stie-ce auto-intitulat „întelept” (sau înteleapta) modern care
stie mai multe decît toti cei vechi pur si simplu pentru ca traieste în vremurile noastre
moderne „luminate”.
Drept urmare, filozofia are o mie de scoli, iar „crestinismul” – o mie de secte. Unde trebuie
cautat adevarul în toate acestea, presupunînd ca exista vreun adevar în vremurile noastre atît
de ratacite?
Într-un singur loc trebuie cautat izvorul adevaratei învataturi, care vine de la Dumnezeu
Însusi, neafectata de trecerea secolelor, ci vesnic actuala, una si aceeasi pentru toti cei care o
propovaduiesc, conducîndu-i pe toti cei care o urmeaza catre eterna mîntuire. Locul acela
este Biserica ortodoxa a lui Hristos, izvorul este harul Sfîntului Duh, iar adevaratii învatatori
ai dogmei divine care izvoraste din izvorul acela sînt Sfintii Parinti ai Bisericii ortodoxe.
Vai! Cît de putini sînt crestinii ortodocsi care stiu acest lucru si care cunosc suficient încît sa
bea din izvorul acela! Cît de multi sînt ierarhii contemporani care îsi mîna turmele nu pe
adevaratele pasuni ale sufletului, la Sfintii Parinti, ci pe caile de pierzanie ale înteleptilor
moderni care promit ceva „nou” si se straduiesc sa-i faca pe crestini sa uite adevarata
învatatura a Sfintilor Parinti, o învatatura care, ce-i drept, nu are nimic de-a face cu ideile

23 / 30
false dominante în epoca moderna.
Învatatura ortodoxa a Sfintilor Parinti nu apartine unei singure epoci, fie „veche”, fie
„moderna”. Ea s-a transmis într-o succesiune neîntrerupta din vremea lui Hristos si a
Apostolilor Lui pîna în ziua de astazi si nu a existat nici o epoca în care sa se dovedeasca
necesara descoperirea vreunei învataturi patristice „pierdute”. Chiar si atunci cînd multi
crestini au întors spatele acestei învataturi – cum se întîmpla, de pilda, în zilele noastre –,
adevaratii ei exponenti au continuat s-o propovaduiasca celor însetati s-o primeasca… Au
fost unele epoci patristice marete, de pilda uimitorul secol IV, dupa cum au fost perioade de
declin în constiinta patristica a crestinilor ortodocsi; dar nu a existat epoca, înca de la
întemeierea Bisericii lui Hristos pe pamînt, în care traditia patristica sa nu se fi aflat la cîrma
Bisericii; nu a existat secol care sa nu aiba propriii lui Sfinti Parinti. Sfîntul Nicetas
Stethatos, discipolul si biograful Sfîntului Simeon Noul Teolog, scria: „Dumnezeu a lasat
lucrurile astfel, ca generatie dupa generatie sa nu înceteze pregatirea de catre Sfîntul Duh a
profetilor si prietenilor Lui pentru Biserica Lui”.
Mai mult decît instructiv se dovedeste pentru noi, cei din urma crestini, sa ne lasam
îndrumati si inspirati de Sfintii Parinti ai epocii noastre si ai epocilor recente, care au trait în
aceleasi conditii ca si noi si totusi au pastrat nestirbita si nealterata aceeasi învatatura în veci
proaspata, care nu este pentru un singur timp si un singur popor, ci pentru toate timpurile,
pîna la sfîrsitul lumii, si pentru toate popoarele de crestini-ortodocsi.
Înainte de a face cunostinta cu doi dintre Sfintii Parinti recenti, sa spunem raspicat ca pentru
noi, crestinii ortodocsi, studiul Sfintilor Parinti nu este un exercitiu academic steril. O mare
parte a asa-numitei „revigorari patristice” a vremurilor noastre nu este de fapt nimic altceva
decît o jonglerie a eruditilor heterodocsi si a imitatorilor lor „ortodocsi”, nici unul dintre
acestia ne-„descoperind” niciodata vreun adevar patristic pentru care sa fie gata sa-si
sacrifice viata. O asemenea „patrologie” este pur si simplu o eruditie rationalista care îsi ia
ca subiect, întîmplator, învatatura patristica, fara sa înteleaga cîtusi de putin ca adevarata
învatatura a Sfintilor Parinti contine acele adevaruri de care depind viata sau moartea
noastra spirituale. Asemenea eruditi pseudo-patristi îsi petrec timpul demonstrînd ca
„pseudo-Macarius” a fost un eretic mesalian, fara sa înteleaga sau sa aplice în practica
învatatura ortodoxa pura a adevaratului Sfînt Macarie cel Mare; sau ca „pseudo-Dionysius”
a fost un falsificator de carti versat, ale carui profunzimi mistice si spirituale îi depasesc de
departe pe acuzatorii sai; sau ca vietile strict crestine si monastice ale Sfintilor Varlaam si
Ioasaf, relatate de Sfîntul Ioan Damaschinul, nu sînt altceva decît „o repovestire a istoriei lui
Buddha”; si înca o suta de fabulatii asemanatoare, concepute de „experti” pentru un public
credul care nu are habar de atmosfera agnostica în care se fac asemenea „descoperiri”.
Acolo unde exista probleme de eruditie serioasa privitoare la anumite texte patristice –
fiindca exista, de buna seama –, acestea nu vor fi rezolvate, mai mult ca sigur, apelînd la
asemenea „experti”, care sînt totalmente straini de adevarata traditie patristica si care nu fac
decît sa-si cîstige existenta pe seama ei.
Atunci cînd eruditii „ortodocsi” preiau învatatura acestor eruditii pseudo-patristi sau cînd îsi
fac propriile lor cercetari în acelasi spirit rationalist, rezultatul poate fi tragic; pentru ca
asemenea eruditi trec, în ochii multora, drept „purtatori de cuvînt ai ortodoxiei”, iar
formularile lor rationaliste, drept facînd parte din viziunea „autentic patristica”, înselînd
astfel multi crestini ortodocsi. Parintele Alexander Schememann, de exemplu, desi pretinde
ca se elibereaza de „robia occidentala” despre care afirma, ignorînd adevarata traditie

24 / 30
patristica a secolelor recente (aceasta se regaseste mai curînd în manastiri decît în academii),
ca ar fi dominat copios teologia ortodoxa în timpurile moderne, se face el însusi robul
ideilor rationaliste protestante privitoare la teologia liturgica – asa cum bine a relevat
protopresbiterul Michael Pomazansky, un adevarat teolog patristic al zilelor noastre. Din
pacate, o asemenea demascare fara echivoc nu s-a facut înca în cazul asa-zisului istoric al
sfintilor si Sfintilor Parinti rusi, G.P. Fedotov, care îsi închipuie ca Sfîntul Sergiu a fost
„primul sfînt rus care poate fi numit mistic” (ignorînd în felul acesta cele patru secole de
Parinti rusi la fel de „mistici” care l-au precedat), care cauta fara nici o noima „originalitate”
în „opera literara” a Sfîntului Nilus din Sora (dovedind astfel ca nici macar nu întelege ce
înseamna traditia în ortodoxie), care îl desfiinteaza pe marele sfînt ortodox Tihon din
Zadonsk spunînd despre el ca este „fiul barocului occidental mai degraba decît mostenitorul
spiritualitatii rasaritene” si care, printr-o serie de artificii, încearca sa faca din Sfîntul
Serafim (care se înscrie, de fapt, atît de neasteptat în traditia patristica, încît cu greu se
deosebeste de marii Parinti din desertul egiptean) un fenomen „exclusiv rusesc”, „primul
reprezentant cunoscut al acestei clase de batrîni spirituali (starti) din Rusia”, a caror
„abordare a lumii nu cunoaste nici un precedent în traditia rasariteana”, „precursorul noii
forme de spiritualitate care ar trebui sa urmeze monasticismului exclusiv ascetic”.
Din nefericire, consecintele unei asemenea pseudo-eruditii apar adesea în viata de zi cu zi;
sufletele nevinovate care iau de bune aceste false concluzii încep sa lucreze pentru o
„revigorare liturgica” pe temeiuri protestante, sa-l transforme pe Sfîntul Serafim (ignorînd
învataturile sale „neconvenabile” cu privire la eretici, prin care continua întreaga traditie
patristica) într-un yoghin hindus sau într-un „carismatic” si în general sa-i trateze pe Sfintii
Parinti asa cum fac majoritatea eruditilor contemporani – fara veneratie si teama, ca si cum
s-ar afla la acelasi nivel, ca într-un exercitiu de ezoterism sau într-un fel oarecare de joc
intelectual, si nu ca pe un ghid catre viata cea adevarata si mîntuire.
Nu acestia sînt adevaratii eruditi; nu aceasta este adevarata traditie patristica ortodoxa, în
care învatatura neschimbata, originara a adevaratului crestinism este transmisa într-o
succesiune neîntrerupta, atît oral cît si prin cuvîntul scris, apoi tiparit, de la tatal spiritual la
fiul spiritual, de la învatator la discipol.
În secolul XX, un ierarh ortodox iese în evidenta în mod special pentru orientarea sa
patristica – arhiepiscopul Teofan din Poltava (m. 19 febr. 1943), unul dintre fondatorii
Bisericii ruse libere din afara Rusiei, care a fost poate arhitectul ideologiei fara
compromisuri si traditionaliste a acesteia. În perioada în care a fost vice-presedinte al
Sinodului Episcopilor acestei Biserici (în anii '20), a primit o larga recunoastere ca fiind cel
mai fidel continuator al patristicii dintre toti teologii rusi din strainatate. În anii '30, s-a
retras într-o recluziune totala, pentru a deveni un al doilea Teofan cel Retras; de atunci, a
fost – trist, dar adevarat – în mare masura uitat. Din fericire, amintirea lui a fost pastrata cu
sfintenie de discipolii si adeptii sai, iar în urma cu cîteva luni, unul dintre principalii sai
discipoli, arhiepiscopul Averki de la Manastirea Sfînta Treime din Jordanville, New York, i-
a publicat biografia, împreuna cu un numar de predici. În aceste predici, se vede limpede
teama si veneratia ierarhului în fata Sfintilor Parinti, faptul ca se considera discipolul lor si
deosebita lui umilinta care nu-si va gasi linistea decît atunci cînd va ajunge sa transmita
ideile si cuvintele sale si numai si numai pe cele ale Sfintilor Parinti. astfel, într-o predica
din Duminica Rusaliilor, el spune: „Învatatura Sfintei Treimi este sfînta sfintelor teologiei
crestine. De aceea, nici nu ma gîndesc sa purced la aceasta învatatura folosind propriile

25 / 30
mele cuvinte, ci purced cu cuvintele sfintilor si de Dumnezeu purtatori teologi si ale marilor
Parinti ai Bisericii: Atanasie cel Mare, Grigore Teologul si Vasile cel Mare. Ale mele sînt
numai buzele, dar vorbele si gîndurile sînt ale lor. ei sînt cei care ofera Sfînta Cuminecatura,
iar eu nu sînt decît servitor la banchetul Divin”.
Într-o alta predica, arhiepiscopul Teofan prezinta motivele pentru care el însusi se da la o
parte dinaintea Sfintilor Parinti – lucru atît de tipic marilor purtatori de cuvînt ai învataturii
patristice, chiar si pentru mari teologi mai mult decît îndreptatiti, cum este arhiepiscopul
Teofan, dar care este atît de flagrant rastalmacit de eruditi lumesti ca fiind o „lipsa de
originalitate”. În predica sa din Duminica Sfintilor Parinti ai celui de-al Saselea Conciliu
Ecumenic, tinut în 1928 la Varna, Bulgaria, el ofera credinciosilor „o vorba despre
semnificatia Sfintilor Parinti si Învatatori ai Bisericii pentru noi, crestinii. În ce consta
maretia lor si de ce depinde semnificatia lor speciala pentru noi? Biserica, fratilor, este
‘Biserica Dumnezeului celui viu, stîlp si temelie adevarului’ (I Timotei, 3, 15). Adevarul
crestin este pastrat în Biserica în Sfînta Scriptura si în Sfînta Traditie; dar el trebuie pastrat
corect si interpretat corect. Semnificatia Sfintilor Parinti se gaseste tocmai în faptul ca ei
sînt cei mai capabili pastratori si interpreti ai acestui adevar, în virtutea caracterului sacru al
vietii lor, al profundei lor cunoasteri a cuvîntului lui Dumnezeu, al abundentei de har al
Duhului Sfînt care locuieste în ei”. Restul predicii se compune exclusiv din citate din Sfintii
Parinti însisi (Sfintii Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Simeon Noul Teolog, Nicetas
Stethatos) în sprijinul acestei viziuni.
Ultimul Sfînt Parinte din care arhiepiscopul Teofan citeaza ample pasaje în predica sa, este
unul apropiat de el în timp, un predecesor al sau în transmiterea traditiei patristice autentice
în Rusia – episcopul Ignatie Briancianinov. El are astazi pentru noi o dubla semnificatie: nu
este numai un Sfînt Parinte aproape contemporan cu noi, dar felul în care cauta el adevarul
se aseamana foarte mult cu cel al cautatorilor sinceri ai adevarului din zilele noastre, ceea ce
ne arata ca este posibil ca „omul modern luminat” sa regaseasca atmosfera pura a ideilor si
gîndirii patristice – adica a celor crestin-ortodoxe. Este extrem de revelator pentru noi sa
citim, în paginile episcopului Ignatie, cum un inginer militar a rupt lanturile „cunoasterii
moderne” si s-a înscris în traditia patristica, pe care a primit-o, în afara cartilor, direct de la
un discipol al Sfîntului Paisie Velicikovski si ne-a transmis-o noua, celor de astazi.
„Cînd eram student” – îl citeaza arhiepiscopul Teofan pe episcopul Ignatie –, „nu stiam ce
sînt acelea placerile sau distractiile! Lumea nu avea nimic care sa ma atraga. Mintea mea era
cu totul dedicata stiintelor si în acelasi timp ardeam de dorinta de a afla unde se afla
adevarata credinta, care era adevarata învatatura, care sa fie departe de erorile atît
dogmatice, cît si morale. De asemenea, în fata ochilor mi se înfatisau fruntariile cunoasterii
umane în stiintele cele mai înalte, cele mai avansate. Cînd am ajuns la aceste fruntarii, am
întrebat stiintele: ‘Ce oferiti voi omului care sa se poata numi al lui? Omul este etern si ceea
ce este al lui ar trebui sa fie etern. Aratati-mi aceasta posesiune eterna, aceasta avutie
autentica, pe care s-o pot lua cu mine dincolo de mormînt! Pîna acum, n-am vazut altceva
decît cunostinte care se termina o data cu pamîntul, care nu pot exista dupa despartirea
sufletului de trup.”
Tînarul cautator se întors pe rînd catre matematici, fizica, chimie, filozofie, dovedind
profunde cunostinte din toate aceste domenii; pe urma catre geografie, geodezie, limbi,
literatura; dar a descoperit ca toate erau de-ale pamîntului. La toate întrebarile sale
chinuitoare, a primit acelasi raspuns pe care-l primesc cercetarile din secolul nostru XX, cel

26 / 30
„luminat”: „Stiintele au ramas tacute”.
Apoi, „…pentru un raspuns satisfacator, pentru un raspuns cu adevarat necesar si viu, m-am
întors spre credinta. Dar unde te ascunzi – o, tu, sfînta si adevarata credinta? Nu te-am
recunoscut în fanatism ‚în catolicismƒ care s-a rupt de umilinta Evangheliei, respirînd
pasiuni si grandoare! Nu te-am recunoscut în învatatura arbitrare ‚în protestantismƒ care s-a
despartit de Biserica, construindu-si un sistem propriu numai al ei, proclamînd întru
desertaciune si mîndrie descoperirea unei noi credinte crestine, adevarate, dupa trecerea a
optsprezece secole de la Întruparea Domnului prin Cuvînt! Vai, în ce dilema se afla sufletul
meu! Ce greutate înfricosatoare apasa asupra lui! Ce valuri de îndoiala s-au napustit sa ma
înece, ridicîndu-se din neîncrederea în mine însumi, din neîncrederea în tot ce jubila, ce
striga în jurul meu din cauza lipsei mele de cunoastere, din cauza ca nu cunosteam adevarul.
Si am început sa plîng si L-am rugat pe Dumnezeu sa nu ma jertfeasca pe tarîmul greselii, ci
sa-mi arate calea cea dreapta pe care sa-mi îndrept catre El calatoria nevazuta a mintii si
sufletului meu. Si vai, ce minune! Deodata a rasarit înaintea mea un gînd… Inima mea s-a
napustit asupra lui ca spre îmbratisarea unui prieten. Gîndul acela m-a inspirat sa studiez
credinta chiar la izvoarele ei – în scrierile Sfintilor Parinti! ‘Sfintenia lor’ – mi-a spus gîndul
acela – ‘este chezasia încrederii pe care o poti avea în ei; ei sa fie îndrumatorii tai.’ Si am
ascultat. Am gasit mijloacele de a obtine scrierile sfintilor placuti lui Dumnezeu si am
început sa-i citesc cu sete, sa-i cercetez în profunzime. Dupa ce i-am citit pe unii, am trecut
la altii, i-am citit si pe aceia, i-am recitit pe cei dintîi, i-am recitit si pe ceilalti, i-am studiat
pe toti. Ce m-a impresionat cel mai mult în scrierile Parintilor Bisericii Ortodoxe? Armonia
lor, surprinzatoarea, minunata lor armonie. Optsprezece secole, prin gura lor, marturiseau o
unica si unanima învatatura, o învatatura divina!
Cînd ma uit la cerul imens, într-o seara senina de toamna, la toate stelele presarate pe el, atît
de diferite ca marime si totusi aruncînd spre noi o unica lumina, îmi spun în sinea mea: ‘Asa
sînt si scrierile Parintilor!’ Cînd ma uit la marea cea larga, într-o zi de vara, la toate vasele
care o brazdeaza, cu pînzele lor desfasurate precum aripile pescarusilor, vase duse de unic
vînt catre o unica destinatie, catre un unic port, îmi spun în sinea mea: ‘Asa sînt si scrierile
Parintilor!’ Cînd ascult un cor melodios, pe mai multe voci, în care vocile atît de diferite se
armonizeaza elegant interpretînd un unic cîntec divin, îmi spun în sinea mea: ‘Asa sînt si
scrierile Parintilor!’
Si ce învataturi gasesc la ei? Gasesc o învatatura repetata de toti parintii, si anume ca
singura cale spre mîntuire este sa urmez neabatut îndrumarile Sfintilor Parinti. ‘Ai vazut’ –
spun ei – ‘pe cineva deceptionat de false învataturi, pe cineva care sa piara fiindca si-a ales
gresit flagelul ascezei? Sa stii ca omul acela s-a luat dupa mintea lui, dupa propria-i
întelegere, dupa propriile-i opinii, si nu dupa învataturile Parintilor’ (avva Dorotei,
Instructiunea a Cincea), din care s-a constituit traditia morala si dogmatica a Bisericii. Cu
aceasta traditie, care este avutia ei nepretuita, îsi hraneste Biserica copiii.
Gîndul acesta mi-a fost trimis de Dumnezeu, de la Care vine orice dar bun, pentru Care un
gînd bun este începutul oricarui lucru bun… Gîndul acesta a fost pentru mine cel dintîi port
pe tarîmul adevarului. Aici a gasit sufletul meu adapost din calea valurilor si a vînturilor.
Gîndul acesta a devenit piatra de temelie pentru constructia spirituala a sufletului meu.
Gîndul acesta a devenit steaua mea calauzitoare. A început sa-mi lumineze cararuia
nevazuta, îngusta, atît de dificila si dureroasa, a mintii si sufletului meu catre Dumnezeu.
Am privit lumea religioasa cu acest gînd în minte si am vazut ca toate greselile se datoreaza

27 / 30
ignorantei, uitarii, absentei acestui gînd.
Scrierile Parintilor m-au convins cu claritate ca mîntuirea la sînul Bisericii Ortodoxe Ruse
este neîndoielnica, este un lucru de care bisericile Europei Occidentale sînt private, din
moment ce ele nu au pastrat integral nici învatatura dogmatica, nici pe cea morala ale
Bisericii lui Hristos de la începuturile ei. Ele mi-au dezvaluit ce a facut Hristos pentru
omenire, în ce a constat caderea omului, de ce este nevoie de un Mîntuitor, în ce consta
mîntuirea mijlocita de Mîntuitor. Ele mi-au inoculat ideea ca mîntuirea trebuie sa ia nastere,
sa fie simtita, sa se vada în sinea omului, ca fara ea credinta în Hristos este moarta, iar
crestinismul este o vorba, o denumire fara nici o substanta! Ele m-au învatat sa privesc
eternitatea drept ceea ce este, eternitate, în fata careia o mie de ani de viata pamînteasca nu
înseamna nimic, daramite vietile noastre, care se masoara cu jumatatea de secol si ceva. Ele
m-au învatat ca viata pamînteasca trebuie sa fie o pregatire pentru eternitate… Mi-au aratat
ca toate preocuparile pamîntesti, placerile, onorurile, cinstea sînt niste jucarii goale pe
dinauntru, cu care se joaca copiii deveniti adulti si risipesc caracterul sacru al eternitatii…
Toate acestea le-au exprimat Sfintii Parinti limpede precum cristalul în scrierile lor sacre si
stralucite.”
Arhiepiscopul Teofan îsi încheie îndemnul patristic cu acest apel: „Fratilor, acest gînd
bun‚ acela de a ne ghida dupa Sfintii Parinti, sa va fie stea calauzitoare în toate zilele
pelerinajului vostru pamîntesc pe valurile oceanului vietii!”
Adevarul acestui apel, ca si cel al cuvintelor atît de inspirate ale episcopului Ignatie, nu a
scazut cu nimic în deceniile care au trecut de cînd a fost rostit pentru prima data. Lumea a
mers mai departe pe calea apostaziei de la Adevarul crestin si este din ce în ce mai clar ca
nu exista alternativa la aceasta cale, doar aceea de a urma calea neabatuta a adevarului pe
care ni l-au transmis Sfintii Parinti.
Dar nu trebuie sa ne aplecam asupra Sfintilor Parinti numai pentru „a învata despre ei”.
Daca ne marginim la a face numai acest lucru, atunci nu sîntem cu nimic mai buni decît cei
care poarta dispute sterile în academiile moarte ale acestei civilizatii pe cale de disparitie,
chiar daca este vorba de academii „ortodoxe”, iar teologii eruditi care fac parte din ele
definesc cu acuratete si explica ce se întelege prin „sfintenie”, „spiritualitate”,
„dumnezeire”, dar nu avem experienta necesara pentru a vorbi direct inimilor sufletelor
însetate si a le determina sa aleaga calea luptei spirituale, nici cunoasterea necesara pentru a
pune degetul pe greseala de moarte a „teologilor” academici care vorbesc despre Dumnezeu
cu tigara sau cu paharul de vin în mîna, nici curajul de a-i acuza pe ierarhii „canonici”
apostati de faptul ca L-au tradat pe Hristos. Trebuie sa ne aplecam asupra Sfintilor Parinti,
mai curînd pentru a deveni discipolii lor, pentru a primi învatatura adevaratei vieti, a
mîntuirii sufletului, chiar daca stim ca, facînd aceste lucruri, lumea ne va întoarce spatele si
ne va alunga din sînul ei. Procedînd astfel, vom descoperi calea de iesire din mlastina de
confuzie a gîndirii moderne, care se întemeiaza tocmai pe renuntarea la învatatura sfînta a
Parintilor. Vom descoperi ca Sfintii Parinti sînt mai mult decît „contemporani” prin faptul
ca se adreseaza nemijlocit luptei crestinilor ortodocsi de astazi, oferindu-le raspunsuri la
întrebarile cruciale, de viata si de moarte, pe care eruditia academica se teme de multe ori sa
le si formuleze – iar cînd le formuleaza, totusi, vine cu raspunsuri naive care „explica”
întrebarile celor care sînt doar curiosi în legatura cu ele, dar nu sînt însetati de adevar. Vom
gasi adevarata îndrumare a Parintilor, învatînd umilinta, renuntînd sa mai credem în propria
noastra întelepciune lumeasca, pe care am supt-o o data cu aerul acestor vremuri

28 / 30
pestilentiale si încrezîndu-ne, în schimb, în cei care au ales sa fie placuti lui Dumnezeu, si
nu lumii. Vom gasi în ei niste adevarati parinti, carora atît de mult le simtim lipsa în ziua de
astazi, cînd iubirea celor multi s-a racit (cf. Matei, 24, 12), niste parinti al caror unic scop
este sa ne conduca pe noi, copiii lor, catre Dumnezeu si catre Împaratia Lui cereasca, unde
vom putea sta de vorba cu acesti adevarati îngeri si vom afla o bucurie negraita pe vecie.
Nu exista problema a vremurilor noastre confuze care sa nu-si gaseasca solutia printr-o
lectura atenta si profunda a Sfintilor Parinti, indiferent daca este vorba de problema sectelor
si a ereziilor care abunda astazi, de toate schismele si „jurisdictiile”, de asa-zisa viata
spirituala invocata de „redesteptarea carismatica”,de ispitele subtile ale confortului si
utilitatilor moderne, de chestiunile filozofice complexe, cum ar fi „evolutia” sau de
chestiuni strict morale, cum ar fi avortul, eutanasia sau „mijloacele de contraceptie”, de
apostazia subtila a asa-numitului „sergianism” care propune o organizare bisericeasca în
locul Trupului lui Hristos, de brutalitatea „renovationismului” care începe prin a „revizui
calendarul” si sfîrseste prin a ajunge la un „protestantism de rit rasaritean”. În toate aceste
chestiuni, Sfintii Parinti si Parintii nostri în viata care le urmeaza sînt singurii nostri
îndrumatori siguri.
Episcopul Ignatie si alti Parinti recenti ne-au aratat noua, celor din urma crestini, care Sfinti
Parinti sînt mai importanti pentru noi de citit, si în ce ordine. Sa fie aceasta o inspiratie
pentru noi toti de a face din învatatura patristica piatra de temelie a constructiei sufletelor
noastre, întru mostenirea vietii vesnice. Amin!
Cuvînt despre Pr. Serafim Rose
Parintele Serafim s-a nascut la 13 august 1934, în San Diego, California (SUA), parintii sai
dîndu-i numele de Eugene Dennis Rose.
A crescut într-o familie tipica de americani protestanti, din aceasta cauza fiind privit atît de
catre parinti, cît si de catre cei apropiati ca un tînar „genial", menit sa faca o cariera
stralucitoare în stiinta sau în matematica. Însa, pe cînd ajunsese deja sa urmeze cursurile
Colegiului Pomona din sudul Californiei, asemenea teluri lumesti începusera deja sa i se
para total fara rost, amagitoare, fata de noua si febrila pasiune ce-l cuprinsese: aceea de a sti,
de a întelege realitatea într-un sens mai înalt.
Simtindu-se din ce în ce mai stingher în societatea înconjuratoare, el se revolta imediat
împotriva superficialitatii si a materialismului ei, lepadîndu-se de religia protestanta în care
crescuse. În cautarea Adevarului trecu mai întîi prin studiul filosofiei occidentale, apoi prin
întelepciunea Orientului, ocazie cu care învata limba chineza veche si moderna.
Devenind licentiat în limbi orientale, îsi desavîrsi studiile la Academia de Studii Asiatice
din San Francisco, sub coordonarea doctorului Alan Watts. În cadrul acestei Academii a
avut ocazia sa cunoasca si autentica solie a traditiei chineze, în persoana filosofului taoist Gi
- Ming Sien, un om deosebit de modest.
În aceasta perioada Eugene viziteaza diverse temple orientale ajutîndu-l pe Gi-Ming sa
traduca pe Tao Te King din vechile caractere si, în 1957, devine student la Universitatea
Berkeley din California, de unde îsi va obtine si titlul de master.
Întelepciunea filosofilor pre-crestini, cu toata profunzimea ei, îi lasa totusi lui Eugene si un
anumit sentiment de neîmplinire spirituala fapt ce îl întrista teribil deseori. De la Gi-Ming,
precum si din scrierile eseistului francez Rene Guénon, el învata valoarea aderarii la formele
traditional-ortodoxa ale unei religii, oricare ar fi acea religie.
Pus în incapacitate de a-si finaliza cercetarile în ceea ce priveste religiile orientale pe care

29 / 30
deja le experimentase, Eugene se hotarî într-o zi sa-si concentreze atentia si asupra formelor
ortodoxe, rasaritene, ale religiei pe care o cunostea înca din copilarie: crestinismul. Multi
ani mai tîrziu, povestind momentul primului sau pas într-o biserica ortodoxa, el scrie:
„Ani si ani, prin studiile mele, ma multumisem sa ma stiu «deasupra traditiilor», dar
oarecum credincios tuturor acestora... Cînd am intrat însa într-o biserica ortodoxa, am facut-
o doar pentru a vedea o alta «traditie» - cunoscînd faptul ca Guénon (sau discipolii sai)
descrisese Ortodoxia ca „cea mai autentica dintre traditiile crestine”.
Oricum, în clipa în care am intrat pentru prima oara într-o biserica ortodoxa (biserica
ruseasca din San Francisco), am simtit ceva ce nu mai simtisem niciodata, în nici un templu
buddhist sau oriental din cîte fusesem; ceva în inima mea îmi spunea ca aici este într-adevar
«acasa», ca toata cautarea mea luase sfîrsit. Nu-mi dadeam prea bine seama de toate
semnificatiile, pentru ca slujba mi se parea ciudata si se desfasura într-o limba straina. Am
început sa particip mai des la slujbele ortodoxe, învatînd încet - încet cîte ceva din limba si
din obiceiuri, dar ramînînd înca în conceptiile mele fundamental guenoniste privind
autenticitatea tuturor traditiilor spirituale.
Oricum, din contactul meu cu Ortodoxia si cu ortodocsii, începeam sa devin din ce în ce mai
constient de un nou concept: acela ca Adevarul nu este numai o idee abstracta, perceput si
cunoscut cu mintea, ci este ceva personal - ba chiar o Persoana - perceputa si iubita cu
inima. Asa L-am întîlnit eu pe Hristos.”
Eugene a fost botezat în Biserica Ortodoxa, în februarie 1962. La prima împartasanie cu
Sfintele Taine el simti în gura un gust divin, dumnezeiesc, care se mentinu mai mult de o
saptamîna.
În San Francisco, deveni ucenicul unuia dintre cei mai mari sfinti ai secolului al XX-lea,
Fericitul Arhiepiscop Ioan Maximovici, ierarh cunoscut în lumea întreaga ca facator die
minuni, ascet, „nebun pentru Hristos”, parinte al orfanilor si izbavitor al celor napastuiti.
Avîndu-l drept îndrumator spiritual pe acest om sfînt, Eugene intra în ceea ce el va numi
mai tîrziu „savoarea” sau „mireasma” Ortodoxiei.
Se desprinse de toate lucrurile exterioare, de toate cele lumesti si de tot institutionalismul
bisericesc, pentru a patrunde în esenta, în inima nealterata si sfînta a crestinismului.
Gasind în sfîrsit Adevarul, Eugene îsi darui tot restul vietii pentru aducerea Lui la cunostinta
contemporanilor.
Alaturi de tînarul rus, Gleb Podmosenski, el puse bazele unei fratii misionare, sub
binecuvîntarea celui dintîi sfînt ortodox al Americii, Sfîntul Herman din Alaska. Fratiile lor
inaugurasera curînd si o librarie în San Francisco, începînd sa publice si o revista, „The
Orthodox Word”, tiparita numar de numar cu ajutorul unei masini rudimentare.
Dupa trecerea la Domnul a Arhiepiscopului Ioan, în 1966, Eugene si Gleb pornira în
cautarea unui loc în pustie, unde sa-si poata continua tiparirea revistei si, în acelasi timp, sa
poata cunoaste pe viu si experienta ascetilor ortodocsi („locuitori ai pustiei”) de peste
veacuri.
În 1969 se mutara într-un loc izolat din munti (Noble Ridge), în nordul Californiei, ducînd
cu ei toate instalatiile tipografice. Dupa un an de singuratate si pustnicie aspra, cei doi fura
tunsi întru monahism, Eugene luînd numele ascetului rus Sfîntul Serafim de Sarov, iar Gleb
numele Sfîntului Herman din Alaska.
În mijlocul naturii Domnului, spiritul Parintelui Serafim începu sa rodeasca. El îsi cladi
singur o chilie în inima padurii unde se cufunda, în rugaciune si în studiul luminatelor de

30 / 30
Dumnezeu scrieri ale Sfintilor Parinti si ale Sfintelor Monahii ale Bisericii.
Prin treptata curatire interioara, prin nevointa pustniceasca si razboi nevazut, el început sa-si
coboare mintea în inima, sa afle modul gîndirii si simtirii vechilor învatatori si vazatori cu
duhul. Chiar daca se simtea profund legat de natura, de animale, chiar de binecuvînta fiecare
zi în care îi era îngaduit sa stea în Noble Ridge, el mereu se simtea ca un simplu calator pe
acest pamînt pregatindu-se mereu pentru viata de apoi. Se stie din marturii cum, deseori, a
putut intra în legatura cu lumea de dincolo, în special cu raposatul sau parinte duhovnicesc,
Fericitul Ioan.
Din retragerea sa montana, Pr. Serafim a dat nastere unui torent de carti si de reviste, prin
care contribui la stabilirea întelepciunii traditionale într-un context modern. A scris, a
tradus, a cules, a multiplicat, a tiparit si a raspîndit în lumea întreaga publicatii a caror
importanta se vor dovedi abia dupa moartea lui.
Mai mereu fara nici o clipa libera, calauzit de dorinta de a pune Adevarul, în toata
plenitudinea lui, de la radacini, la dispozitia mult prea sfîsiatului om nou - înainte de-a fi
prea tîrziu. Prevazînd vremurile apocaliptice, el spunea: „E mult mai tîrziu decît îti închipui!
Grabeste, asadar, sa împlinesti lucrarea Domnului!"
Parintele Serafim a fost hirotonit preot în anul 1977. În ciuda iubirii sale pentru pustie si a
firii sale mai retrase, mai filosofice, el îsi petrecu ultimii ani într-o mereu crescînda
activitate pastorala.
Era deosebit de iubit de fiii sai duhovnicesti pentru întelepciunea sa simpla si pentru
capacitatea de a întelege suferinta omeneasca. Unii au fost de-a dreptul surprinsi sa constate
ca un om ce nu accepta compromisurile cînd se refera la amagirile spirituale care îi pot duce
pe oameni la pieire, putea fi în acelasi timp atît de cald si de apropiat atunci cînd avea de-a
face personal cu persoane decazute moral.
O boala scurta si neasteptata îl rapi pe Parintele Serafim din aceasta lume, la 2 septembrie
1982. Abia împlinise 48 de ani si se afla înca în deplinatatea puterilor. În sicriul sau, asezat
în biserica modesta a manastirii, chipul lui capata expresia unei linisti divine, marturisind
astfel linistea pe care o aflase alaturi de Dumnezeu.
Era atît de stralucitor - aproape ca aurul -, încît fiii sai duhovnicesti nu se puteau dezlipi de
lînga sicriu decît cu mare greutate. Taina mortii si a vietii de dincolo - la care meditase
aproape de-a lungul întregii sale vieti – nu-i mai ascundea nici un mister de-acum.
Putin timp dupa aceea, fiii lui duhovnicesti începura sa marturiseasca despre savîrsirea unor
adevarate minuni ale Parintelui, din lumea de dincolo, în vietile lor.
În primii zece ani de la moartea sa, scrierile Parintele Serafim au cunoscut un succes
mondial. Au fost traduse în cîteva limbi si au schimbat numeroase vieti prin adevarul lor
neabatut. În Rusia, în timpul perioadei comuniste atee, cu toate piedicile puse asupra
literaturii religioase, cartile sale „Ortodoxia si religia viitorului” si „Sufletul dupa moarte”
circulau în secret, sub forma de manuscrise dactilografiate, fiind citite de milioane de
oameni.
Odata cu încetarea prigoanei religioase, cartile si articolele sale au fost publicate în editii de
masa, astfel ca acum se vînd mai peste tot, inclusiv la tarabele de metrou din Moscova. Cînd
crestinii ortodocsi americani viziteaza centrele ortodoxe din Rusia, una dintre primele
întrebari care li se pune adeseori este: „Îl cunoasteti pe Parintele Serafim Rose?"
Rusii de azi îl privesc pe acest american californian, pe Parintele Serafim, ca pe un pivot al
restaurarii principiilor traditionale într-o tara distrusa, ca pe o raza de speranta într-un viitor

31 / 30
nesigur.
A venit, cred, vremea ca acum si fratii sai americani - ce poate ca se confrunta cu o
insecuritate si mai mare - sa-i auda mesajul si sa se trezeasca în fata Adevarului vesnic întru
care Parintele Serafim a trait si a murit.
Monahul Damaschin

32 / 30