SFÂNTA TREIME ÎN TEOLOGIA LUI PAUL EVDOKIMOV

Cuprins

I. Exilul credinței. Pași în orizontul biografiei evdokimoviene...........................................................2

II. Sfânta Treime în teologia lui Paul Evdokimov -
mărturie din miezul filocalic al unui creștinism eshatologic...........................................................7
III. Concluzii...............................................................................................................................................................14
Bibliografie..................................................................................................................................................................16

I. Exilul credinței. Pași în orizontul biografiei evdokimoviene

În plan intelectual, pentru epoca modernă, „mişcarea filosofică a început

în Moscova în anii 1830, răspândindu-se în toată Universitatea. Acolo unde predica
idealismului lui Piotr I. Ceaadaev (primul occidentalizator conceptual și teoretician al
„creștinismului politic”) a dobândit mai întâi dimensiunile unui eveniment social, după
cum o generaţie nouă şi senzitivă l-a auzit şi l-a acceptat.” 1 Teoria actului cultural, dar din
perspectiva slavofilă este continuată de Pavel G. Vinogradov, astfel că pe la 1840
societatea rusă era deja vizibil divizată în dezbateri despre tradițiile Rusiei și comparațiile
legate de modul de viață al Occidentului. Neînţelegerile, rezultate din analizele
istoriografice, au arătat o diferenţă adâncă şi poate chiar fundamentală, un dezacord ce
impunea acceptarea unui „liberalism arheologic” sau, mai tipic modului de gândire
pravoslavnic, o întoarcere a intelectualității – pe „cărările bătătorite” de popor - spre
Biserică.
Constantin S. Aksakov, în eseul prezentat Țarului Alexandru I, în 1855, sub titlul
Despre Statul intern al Rusiei, susținea că, „lăsând această lume Statului, ca și creștini, ei
aleg o altă cale, calea către libertatea lăuntrică și către Duh, calea către Împărăția lui

1
Georges FLOROVSKY, Căile teologiei ruse, Partea a II-a, vol. 6 din ”Colecția lucrărilor”, trad. Robert L. Nichols,
Büchervertriesbsansalt, Vaduz, 1979, p.16.

1
Hristos”2 Au existat motive şi temeiuri ample pentru reflecţia la destinul sau chemarea
Rusiei, mai ales în timpul anilor de după „experienţa internaţională” din 1812 şi după
toate conflictele militare şi nemilitare rusești din Europa.
Tema istoriosofică a destinului rusesc a devenit fundamentală pentru nou
deşteptata gândire filosofică3 și teologică din Rusia. În acest plan istoriosofic, problema
religioasă a fost pusă din nou, cu maximă claritate în conștinţa culturală şi socială rusă.
Unicitatea Rusiei a devenit mai vizibilă, iar prin încercări şi îndoieli, au materializat o
contrapunere istorică faţă de „Europa.” Rusia secolului al XIX-lea rămâne, socilogic
vorbind, una a distanţei uriaşe dintre aristocraţie şi popor, accentuată de decalajul dintre
educaţia occidentală a intelighenţiei şi de cantonarea maselor într-o tradiţie cvasifeudală,
analfabetă. Încă de la început, diferenţa a fost analizată ca şi o diferenţă în destinul
religios. Occidentaliştii, opozanţi ai slavofililor, apreciau că numai introducerea unor
reforme economice şi politice pot să facă din Rusia un stat puternic şi influent în politica
mondială. Dintre aceştia, Piotr Ceaadaev amendează fundamentele gândirii slavofile prin
constatarea faptului că Rusia nu aparţine nici sferei spirituale orientale, nici celei
occidentale, ci se situează într-un fel de vid în care evoluţia spiritului a încremenit în
bizantinism, adică într-un stadiu premodern. În plus, întreaga cultură rusă este una imita-
tivă, puterea politică nefiind acompaniată de o evoluţie spirituală pe măsură. Există şi un
punct de convergenţă între Ceaadaev şi slavofili: convingerea rolului mesianic al Rusiei
în lume şi orgoliul de a aparţine unui popor mare. În Scrisori filosofice, Ceaadaev se
dezice de atitudinile naţionaliste („Împinși de un destin fatal, noi ne îndreptam către
mizerabilul Bizanț, acest obiect al disprețului profund al popoarelor respective, pentru a
ne căuta acolo codul moral în lumina căruia urma să fim educați.” 4) şi îndrăzneşte să
propună ca soluţie pentru ieşirea Rusiei din izolarea ei schismatică inclusiv subordonarea
ei faţă de autoritatea papală. Graţie unor asemenea sugestii, în urma publicării celor opt
scrisori în „Teleskop” (1836) este declarat nebun şi supravegheat din ordinul Țarului.
Spre deosebire de slavofilii pasivi, generaţia Herzen, Belinski, Bakunin lansează
un apel la acţiune în numele imaginarului transformat în platformă ideologică validă.
2
Constantin Sergheevici Aksakov, istoric, poet, filosof, a studiat la Universitatea din Moscova, iar între 1840-1850 a
fost unul dintre cei ai influenți slavofili. Ibidem, p. 22, nota 93.
3
A început o „întoarcere” de la Marx la Kant şi la Hegel şi o tranziţie de la marxism la idealism. Din nou,
cultura rusă a experimentat o spargere a gheţii. O renaştere în politica rusă a apărut în 1890. Nu a fost doar
o mişcare literară şi poetică, ci o nouă experienţă: Din nou poetica şi literatura a primit o semnificaţie nouă
şi specială. A fost un colaps al conştiinţei ruseşti în romantism – „setea de veşnicie” [der hiesse durst nach
Ewigkeit] a izbugnit din nou. Întâlnirile religioase şi cele filosofice de la Sank Petersburg din 1901-1903 au
fost un eveniment absolut excepţional din istoria societăţii ruseşti. Ibidem, p. 160.
4
Piotr Iakovlevici CEAADAEV, Scrisori filosofice umate de Apologia unui nebun, trad. Janina Ianoși, Editura
Humanitas, București, 1993, p.34.

2
Alexander I. Herzen apreciază totuşi în memoriile sale că „naţionalismul dezvoltat la
extrem nu duce niciodată la nimic bun!”5 În marxism se găseau anumite motive cripto-
religioase: mai întâi de orice mesianismul utopic şi apoi sentimentul solidarităţii utopice.
După cum a remarcat G. P. Fedotov, am putea spune că marxismul a fost cel care a
izbucnit ca şi coeziunea religioasă în Rusia faţă de Ortodoxie. Bulgakov, Berdiaev, Frank
şi Struve au trecut şi ei prin marxism. Aceasta au fost într-un anume fel pseudonimele
unor schimbări profunde. Berdiaev a remarcat pe bună dreptate că în această perioadă
„sufletele au devenit receptive la toate curentele în duhul rusesc.”6
Din păcate, destinul istoric a fost potrivnic, Rusia, ca materializare a tezelor
marxiste, a adoptat comunismul ca formă de guvernământ în urma Revoluţiei din 1917.
Contestând puterea burgheză prin manifestări mai mult sau mai puţin violente, noua
orânduire urma să conducă la dobândirea puterii în Stat, urmată de dictatura
proletariatului (ochlocrația socratică). Punctul terminus al evoluţiei societăţii socialiste
era Comunismul, adică dispariţia Statului. Bolşevicii considerau că, pentru a transforma
Rusia într-un stat modern, trebuiau să distrugă nu numai biserica ci religia în sine. Care a
fost poziția și reacția față de Biserica pravoslavnică, față de Biserică în general, a unui
lider de Stat, Lenin, Comisar al poporului din 1917 și primul Premier al URSS, care avea
creierul grav afectat după ce, conform documentelor desecretizate recent, fusese infectat
încă din 1902, la Paris, cu endartitis luetica – sifilis localizat cerebral? Atrocitățile roșilor
din Partidul Bolșevic, sub conducerea sa, au rămas în istorie: într-un singur an (1918-
1919), 28 de episcopi şi 1.215 preoţi au fost împuşcaţi, 687 mănăstiri din 1.026 au fost
închise. În urma actului de excomunicare a revoluţionarilor de către Patriarhul Tikhon,
acesta a fost arestat, eliberarea lui făcându-se doar în urma adoptării de către el unei
poziţii prosovietice. O ată schismă a apărut în Biserica ortodoxă rusă în 1923 când un
grup de preoţi au format «Biserica Vie».
În 1936, s-a adoptat Constituţia ce excludea dreptul la propaganda religioasă. Așa
se explică de ce, fiecare cu alt motiv, de la cel medical, la cel religios până la ura
interconfesională, cei trei promotori ai marxismului: un nebun în libertate, un evreu și un
protestant, s-au ridicat violent împotriva Creştinismului, în toate aspectele sale, acordând
o importanţă deosebită acţiunii revoluţionare antireligioase.Critica religiei era o
componentă fundamentală, recunoscută oficial, a gândirii lui Marx, el fiind un adversar
declarat al Bisericii.
5
Alexandr Ivanovici HERZEN, Amintiri și cugetări, vol.1, trad. A. Recevschi, Al. Roiu, Editura Cartea Rusă,
București, 1958, p. 25.
6
Ibidem.

3
 În numele acestui Golem 7 ideologic, care nu aparținea spiritualității ruse – URSS-
ul, fosta Rusie - ţara clasică a ultraconservatorismului şi ultranaţionalismului, ţara
religiozităţii celei mai vii, devine gazda experimentului socialist-marxist. Nu a fost aleasă
nici Franţa, nici Germania - patriile teoretizării mişcării revoluţionare, ci Rusia monarhică
şi ortodoxă, conservatoare şi sălbatică. Şi nu întâmplător, deoarece aici este ţara
contrastelor temperamentale: de la mujici bărboşi şi habotnici la instituţii de forță sub
Petru cel Mare, de la absolutism monarhic la democratism anarhic, de la a treia Romă,
iluzia noului Bizanţ şi Împărăţia Duhului, la un Leviathan 8 materialist ateist. Iar de aici la
Antihrist, nu a mai fost decât un pas : obiectivele revoluţionare au însemnat
industrializarea forţată, cooperativizarea agriculturii, distrugerea societăţii civile,
înregimentarea vieţii intelectuale şi a culturii şi mai ales distrugerea Bisericii şi
persecuţiile religioase. Religia trebuia exterminată, şi aceasta prin execuţii, depistarea
liderilor, distrugerea Bisericilor, confiscarea averii. Acesta este Rusia și contextul
spiritual în care vine la lumina zilei marele gânditor și teolog.
Paul Nicolaevici Evdokimov s-a născut la 2 august 1900 la Sankt Petersburg. 9
Părintele său aparţinea nobilimii militare, iar mama aparţinea vechii aristocraţii. În 1907,
colonelul Evdokimov a fost asasinat de un soldat „revoluționar”. După obiceiul vremii, ca
fiu de ofiţer, urmând tradiția, va face şi Paul şcoala militară de cadeți. Începutul
Revoluţiei bolșevice îl găseşte la Kiev, unde începuse studii de teologie, dar pe care le
întrerupe după câteva luni, fiind înrolat în Armata Albă. Participă aproape doi ani la
luptele de cavalerie împotriva Armatei Roșii a bolşevicilor, dar înfrângerea Albilor îl va
sili să ia drumul exilului.
Prima acțiune a troțkiștilor a fost exilarea membrilor intelighenției ruse,
condamnați în anul 1922, printr-un decret emis de Lenin și Troțki, pentru faptul de a nu fi
arătat simpatie cauzei bolșevice și de a se fi poziționat de partea Albilor. Mulți dintre
7
Conceptul de "Golem" vine de la o legendă iudaică. Se spune că marele rabin praghez Low Jehuda Ben
Bezabel (1525-1609), vestit cabbalist şi taumaturg, ar fi făcut din Rut o creatură uriaşă şi mostruoasă, pe
care a însufleţit-o cu ajutorul magiei literelor, învăţătură ezoterică ştiută doar de învăţaţii evrei, denumind-o
Golem ("masă informă"). Fiinţa aceasta era utilizată la munci grele şi pentru a apăra pe evrei. La un
moment dat, aceasta s-a răzvrătit împotriva creatorului său, dorind să iasă din ascultare, ceea ce l-a
determinat pe rabin să-l aducă la starea de nefiinţă la fel, prin magie. Golemul sovietic, atunci când a
devenit conştient de puterea sa, a dorit să "înghită" lumea, dar nu pentru artizanii săi, ci pentru sine, aşa
începând "războiul rece". Sfârşitul URSS.- ului este ca şi al Golemului din legendă - încetarea bipolarităţii
puterii, încetarea războiului rece şi transferul puterii în Vest.
8
Cf. Dan PAVEL, "Un eşec al ingineriei politice: Leviathanul bizantin", în Leviathanul bizantin, Editura Polirom, Iaşi,
1998, pp. 5-33.
9
Legat de viața lui Paul Evdokimov, a se vedea la: Olivier CLÉMENT, Orient-Occident: Deux Passeurs: Vladimir
Lossky et Paul Evdokimov, Éditions Labor et Fides, Genève,1985, pp. 105-116; Michel STAVROU, Note bio-
bibliographique sur l’oeuvre de Paul Evdokimov, in Contacts, No. 235-236 /2011, pp. 267-275.

4
acești intelectuali au gravitat în jurul Parisului, acolo unde a fost înființat un institut
teologic, vestitul Institut St-Serge, în anul 1925, avându-l decan pe Părintele Serghei
Bulgakov.
Evdokimov pleacă mai întâi la Constantinopol/Istanbul, unde lucrează ca şofer de
taxi, apoi într-un restaurant. Ajunge apoi la Berlin, Praga și Belgrad, iar în septembrie
1923, ajunge la la Paris unde se refugiase toată „intelighenţia” rusă exilată. Îşi trece, cu
brio, la Sorbona, licenţa în filosofie, lucrând în acelaşi timp, noaptea, la Citroën, sau
spălând vagoanele prin gări. În 1928, îşi ia licenţa în teologie la Institutul Saint-Serge, În
1927 se căsătoreşte cu Nataşa Brunel rusoaică pe linie paternăşi are doi copii: Nina, în
1928 şi Michel, în 1930. În timpul ocupaţiei, familia se va refugia la Valence.
Paul Evdokimov îşi susţine teza de doctorat la Facultatea de litere Aix-en-
Provence, cu tema „Dostoievski şi problema răului”. În 1945, îi moare soţia de cancer.
Paul Evdokimov se angajează total în slujirea aproapelui, făcând parte din CIMADE 10,
mişcarea franceză de Rezistenţă împotriva ocupaţiei naziste. Conduce diferite societăţi de
într-ajutorare pentru exilaţi sau pentru săraci, până în 1962.
Participă de la început la lucrările Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi face parte
(1948-1961) din Comitetul director de studii a Institutului Ecumenic de la Bossey, unde şi
predă (din 1967), iar din 1953,ca profesor la Institutul Saint-Serge. În 1954, se
recăsătoreşte cu Tomoko Sakaï, de 25 de ani, fiica unui diplomat japonez căsătorit cu o
englezoaică. Tomoko Evdokimov l-a îndemnat şi l-a ajutat prin devotamentul ei să dea la
iveală imensa operă teologică pe care o purta în suflet. Titlurile se succed cu repeziciune:
Femeia şi mântuirea lumii, Ortodoxia, Vârstele vieţii spirituale, Arta icoanei – teologia
frumuseţii, Gogol şi Dostoievski, Hristos în gândirea rusă, Sfânta Taină a iubirii, Iubirea
nebună a lui Dumnezeu etc. Este invitat în 1964 să participe la Conciliul II Vatican, ca
observator orthodox. În 1967 este numit să predea la Institutul Superior de Studii
Ecumenice din Paris.
Viaţa zbuciumată încă din copilărie, inima deschisă spre a contempla iubirea lui
Dumnezeu şi pentru om au făcut ca anii lui să se oprească la limita de jos amintită de
psalmist: moare la 70 de ani, pe 16 septembrie 1970, lăsând în urmă o operă dintre cele
mai luminoase cu putinţă :

10
Comité Inter-Mouvements pour l'Accueil des Évacués al cărei scop era să salveze vieţi, în special ale evreilor;
pentru aceasta a fost arestat şi închis timp de mai multe săptămâni, dar în cele din urmă eliberat prin intervenţia unui
prieten.

5
  Le Mariage, sacrement de l'amour, Éditions du Livre Français, Lyon, 1944. [trad. rom.:
Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe,
trad. Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, Bucureşti, 1994].
 L'Orthodoxie, Delachaux et Niestlé, Deuchâtel, 1959 [trad. rom.: Paul Evdokimov,
Ortodoxia, trad. Irineu Ioan Popa, EIBMBOR, Bucureşti, 1996.
 Gogol et Dostoïevski ou la descente aux enfers, Desclée de Brouwer, Paris, 1961,
republicată la Éditions de Corlevour, Paris, 2011.
 Les Âges de la vie spirituelle: Des pères du desert à nos jours, Desclée de Brouwer, Paris,
1964, republicată în 1980 [trad. rom.: Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, trad. Ion
Buga, Ed. Christiana, Bucureşti, 1993, republicată în col. înţelepciune şi credinţă, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2006].
 La Connaissance de Dieu selon la tradition orientale, Xavier Mappus, Lyon, 1968 [trad.
rom.: Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană: învăţătură
patristică, liturgică şi iconografică, trad. Vasile Răducă, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995].

 L'Esprit-Saint dans la tradition orthodoxe, Cerf, Paris, 1969, republicată în 2011 [trad.
rom.: Paul Evdokimov, Prezenţa Duhului Sfânt în tradiţia Bisericii Ortodoxe, trad. Vasile
Răducă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995].
 Le Christ dans la pensée russe, Cerf, Paris, 1970 [trad. rom.: Paul Evdokimov, Hristos în
gândirea rusă, trad. Ion Buga, Ed. Symbol, Bucureşti, 2001].

 L'Art de l'icône: Théologie de la beauté, Desclée de Brouwer, Paris, 1970 trad. rom.: Paul
Evdokimov. Arta Imaginii: o teologie a frumuseţii. trad. Grigore Moga și Petru Moga,
Ed. Meridiane, București, 1993].
 La femme et du salut du monde, Desclée de Brouwer, Paris, 1996, [trad. rom.: Paul
Evdokimov, Femeia și mântuirea lumii, trad. Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana,
Bucureşti, 1995].
 La Prière de l'Église d'Orient, Desclée de Brouwer, Paris, 1985, [trad. rom.: Paul
Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, trad. Carmen Bolocan, Polirom, Iași,
1996].
 L'Amour fou de Dieu, Éd. du Seuil, Paris,1973, [trad. rom.: Paul Evdokimov, Iubirea
nebună a lui Dumnezeu, trad. Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, București, 1993].

 Le Buisson ardent, Édition P. Lethielleux, Paris,1981, [trad. rom.: Paul Evdokimov,

Rugul aprins, trad. Teodor V. Damșa, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1994].

 La vie spirituelle dans la ville, Cerf, Paris, 2008, [trad. rom.: Paul Evdokimov, Viața
spirituală în cetate, trad.Maria-Andreia Alexandrescu, Adrian-Matei Alexandrescu, Ed.
Nemira, București, 2010].

II. Sf. Treime în teologia lui Paul Evdokimov -

mărturie din miezul filocalic al unui creștinism eshatologic

De unde îndemnul lui Pavel Evdokimmov,- de altfel un paradox temporal

cu imperativul în prezentul continuu duhovnicesc : “En avant vers les Pères de

6
l’Église !”- „Înainte, spre Părinții Bisericii !”11? Cu siguranță, din convingerea unei
credințe nestrămutate și certitudinea faptului că „descoperirea actuală a Părinţilor nu
trebui să ne scufunde într-o teologie «neopatristică», care nu ar face decât să ia locul
teologiei neoscolastice.”12
O înțelegere mai profundă a rădăcinilor spirituale ale lui Evdokimov și a
gânditorilor ruși emigranți în special în Franța, dezvăluie o poveste care începe în secolul
al XIX-lea, în reformismul comunității monahale de la Athos, denumită în mod peiorativ
„a Colivarilor” (koll…nadej), care își extrăgea sevele duhovnicești din antologia de texte
bizantine ascetice și mistice, cunoscută sub numele de „Filocalia” editată de Sfântul
Nicodim Aghioritul și de Sfântul Macarie al Corintului, publicată în 1782 la Veneția.
Publicarea Filocaliei poate fi văzută ca un moment cheie, hotărâtor în istoria teologiei
ortodoxe, ce promova o viziune despre teologie ca fiind o cale spre angajarea într-o
relație vie cu Dumnezeu, prin intermediul rugăciunii, isihiei și al Liturghiei, și nu pe calea
speculației metafizice.13
Evdokimov începe cu preocupările tradiţiei renaşterii religioase ruse, debutând cu
Dostoïevsky et le problème du mal - „Dostoievski şi problema răului.” Următoarea sa
carte, „Căsătoria, taina iubirii”, subliniază existența polarităţii dintre bărbat şi femeie 14
în oricare veritabil înţeles al iubirii, pornind de la jocul de cuvinte din Fc. 2,23: „Ea se va

numi 'yşah (D¡[I¦@), pentru că este luată din 'yş ([I¦@) al ei”, unii comentatori
rabinici văd o adevărată chartă a unirii monogame. Astfel, unitatea rezultă din originea
comună a celor doi, Adam și Eva la Creaţie, precum spune Sfânta Scriptură :

tazOl. yrI+f'B.mi rf”ßb'W ym;êc'[]me( ~c,[, ~[;P;ªh; tazOæ

è~d”a'h'¥ érm,aYOw: - ( wayyö
´mer hä|´ädäm zö´t haPPaº`am `eºcem më|`ácämay ûbäSär miBBüSärî lüzö´t) „Aceasta
are os din oasele mele și carne din carnea mea are aceasta.”“ (Fc. 2,23) unde se văd
corespondențele teologice: consubstanțialitatea dar și alteritatea din Taina Sfintei Treimi,
care este arhetip al unirii conjugale prin care se împlineşte prin afectivitate, prin căldura
autodăruirii, iubirea.
11
Olivier CLÉMENT, Orient-Occident: Deux Passeurs: Vladimir Lossky et Paul Evdokimov, Éditions Labor et Fides,
Genève,1985, p. 121.
12
Paul EVDOKIMOV, Ortodoxia, trad. Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 11.
13
Cf. Pr. Andrew LOUTH, Gânditori ortodocși moderni. De la Filocalie până în prezent, trad. Justin A. Mihoc, Cristian
Untea, Lucian Filip, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp.29-30.
14
Substantivul hV'êaih'( „femeie” - (th/j) gunaiko.j desemnează în sens literar pe Eva şi în sensul spiritual pe
Fecioara Maria.

7
 „Bărbatul şi femeia, deschizându-se unul spre altul, stabilesc o comunicare ce-i
angajează, potrivit structurii psihice şi somatice a fiecăruia, într-o unitate nouă diferită de
orice grupare sau asociere umană şi prin care, depăşindu-se dualitatea ce poate degenera
în egoism, în satisfacţie carnală dăunătoare şi periculoasă creşterii spirituale, integrează
sferei lor existenţiale pe cel de-al treilea, copilul rod al iubirii, care transfigurează şi
aduce lumină şi bucurie prin naşterea unei ființe umane noi; prin transcenderea
senzualităţii iubirea dă o profunzime nebănuită cărnii. Clarvăzătoare şi profetică ea este
înainte de orice revelaţie. Ea te face să vezi sufletul iubitului in termeni de lumină şi
ajunge la gradul cunoaşterii, care nu aparţine decât celui care iubeşte. 15 Astfel Hristos Cel
Unul din Sf. Treime, este modelul pe care orice om trebuie să-l aibă în efortul de
dobândire a stării de normalitate, este modelul pe care orice sfânt l-a împropriat până la
contopire, dar fără a-şi pierde identitatea căci „vocaţia persoanei este de a reuni natura
creată şi necreată prin iubire.”16
Scriptura dă mărturie pentru aceasta, deoarece în viziunea Mântuitorului Iisus,
familia nu este formată doar din soţ si soţie, ci şi din copiii care sunt expresia şi mai
concretă a prezenţei divine în familia creştină. Copiii sunt binecuvântarea lui Dumnezeu
revărsată asupra familiei, pentru că îi apropie pe părinţi unul de altul şi pe amândoi îi
apropie de Dumnezeu. Odată cu aducerea pe lume a copiilor familia devine cu adevărat
„eclessia domestica”, (mikr£ ™kklhs…a). „biserica de acasă”, așa cum a numit-o
Sfântul Ioan Gură de Aur. Sensul primordial al Bisericii este cel de adunare17, pentru a
mărturisi pe Hristos, a celebra Euharistia, spre a realiza unitatea, comuniunea cu Hristos.
Biserica mare se dezvoltă continuu şi se întăreşte prin aducerea la sânul ei a noi și noi
oameni care, prin Botez devin fiii ei, tot aşa copiii întăresc viaţa de familie și amplifică
iubirea între soţi, deoarece prin Căsătorie, privită ca jertfă, „darurile şi calităţile unuia se
comunică celuilalt pe altarul familiei.” 18 Familia cu copii e o reflectare mai completă a
comuniunii şi iubirii Sfintei Treimi. În fiecare copil îl regăsim pe copilul Iisus (Mt. 18,5).
Omul conjugal „este deci, chipul Dumnezeului Treime şi dogma trinitară este Arhetipul
divin, icoana comunităţii conjugale.”19
15
Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, trad. Gabriela Moldoveanu,
Asoc. Medicală creștină Christiana, București, 1994, p. 158.
16
Stephanos Charalambidis, Mariage in the Orthodox Church, 1978, apud William Basil ZION, Eros şi transfigurare.
Sexualitate şi căsătorie, trad. Ioan Ovidiu Bobăilă, Editura Paideia, Bucureşti, 2005, p.208.
17
Alexander SCHMEMANN, Euharistia, Taina împărăţiei, trad. Pr. Boris Rădulescu, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1993, p. 17.
18
Pr. Asist. Dr. Vasile RĂDUCĂ, Căsătoria - taină a dăruirii şi desăvârşirii persoanei, în rev. Studii Teologice, Seria a
II-a, Anul XLIV (1992), nr. 3- 4, p. 136.(pp.130-138)
19
Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii.Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, trad. Gabriela Moldoveanu,
Asociaţia medicală ”Christiana”, Bucureşti, 1994, p. 153.

8
 În Taina iubirii, Evdokimov, pe urmele Sfântului Ioan Gură de Aur, insistă pe
simbolul „ascezei conjugale”20. Ritualul respectiv începe, de altfel, cu pomenirea Celor
Patruzeci de Mucenici, cărora, conform Tradiţiei, Dumnezeu le-a trimis cununi din cer.
„Iubirea desăvârşită este iubirea răstignită. De aceea cununile respective amintesc de
cununa de spini a Domnului”21.
Prin locul ocupat în actul Creaţiei, omul are „capacitatea virtuală de a deveni
subiect al dragostei divine” pentru că „există o dispoziţie proprie a naturii create, o
sămânţă sau o putere de iubire (¢gaphtic» dÚnamij) în fiinţa omului, chemat să ajungă la
desăvârşire prin dragoste”22 pe orice treaptă de civilizaţie : „familia reprezintă temelia
comunităţilor omeneşti, iar iubirea este duhul lor fondator.”23 Astfel, „mai interiorizată,
femeia se simte bine în limitele fiinţei ei, dar şi-o depăşeşte pentru a face din aceasta o
simfonie pură şi limpede.”24În familie, bogăţia psihică și specificitatea biologică
„programată” structural spre unitate reflectă la o dimensiune „limitată ca număr, în
dualitatea relaţiei „eu-tu”, care devine “noi”, prin chiar Taina Bisericii Căsătoria creştină
este datoare să înainteze neîncetat de la cele trupeşti - somatikÕj (1Co.2,14) către cele
duhovniceşti - pneumatikÕj (1Co.2,15), de la dezbinare către unitate.
Este dificil de trasat dezvoltarea gândirii lui Evdokimov. După primele două
lucrări a urmat o pauză lungă - de la moartea primei sale soţii, Natasha, şi până la
recăsătorirea cu Tomoko. Apoi, de la acest moment, se rup baierele izvoarelor sufletului
care Îi slăvesc Sfintei Trimi măreția și frumusețea, opera sa asemănânu-se cu hieratismul
din cereasca simfonie a Imnului Trisaghion25 acea cântarea doxologică adusă de îngeri lui
Dumnezeu, mai înainte de întemeierea lumii: „când stelele se năşteau şi îngerii Mei Mă
preamăreau în cor.” (Iov 38,7)
În aceasta constă esența triadologiei din opera lui Paul Evdokimov: în Liturghia
cosmică Treimică are loc nu numai o cuvântare sfântă (ίερόλογία), ci - mai presus de
toate - o lucrare sfântă (ἱερουργία) sau o lucrare dumnezeiască (θεουργία), de care se

20
Ibidem, pp. 172-173.
21
Ibidem.
22
BASILII, CÆSARÆ CAPPADOCIÆ ARCHIEPISCOPI, S.P.N., Regulæ fusius tractatæ, în Patrologiæ cursus
completus, Series græca, tom. XXXI, col. 408 C.D., Éd. J-P.Migne, Paris, 1885.
23
Răzvan CODRESCU, Recurs la Ortodoxie, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, p. 28.
24
Paul EVDOKIMOV, op.cit, p. 40.
25
Imnul Trisaghion – Întreit Sfânt, (din grec. tris£gion) își are rădăcinile în Imnul serafimic amintit de
Profetul Isaia (6,3) - hw"åhy> vAdßq' vAd±q' ŸvAdôq' (qädôš qädôš qädôš yhwh(´ädönäy)
„Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule”, iar din contopirea cu Ps. 41,2, a devenit în celebrarea liturgică:
„Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!”

9
bucură și la care participă tot Cerul și Pământul care, în glas doxologic, cântă cântarea
întreit-sfântă „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de Slava
Lui...” (Is.6,3).
Astfel, în „Ortodoxia”, Evdokimov ne deschide din nou în slove orizontul Treimii:
„Dumnezeu este simplu, iar sânul Tatălui este unitatea. Răul este complex şi de aceea
împrăştiat. Ascetismul reuneşte şi integrează după chipul simplicităţii divine. Un ascet
contemplă în unitatea lumii sale lăuntrice „adevărul lucrurilor”, gândurile lui Dumnezeu,
iar prin puterea propriei sale unităţi, înclină planul material spre destinul său final, acela
de a fi lauda lui Dumnezeu: Liturghie.”26 Treimea stă la originea lumii, iar prin Crucea lui
Hristos Treimea coboară spre omenire, că numai Ea este Învierea, viaţa şi bucuria veşnică
şi numai în Ea omul îşi găseşte şi odihna veşnică. Din iubirea Sa, Unul din Treime a venit
în lume la „plinirea vremii” ca să răscumpere neamul omenesc şi să împace pe
Dumnezeu cu omul, după căderea sa. Tot din iubirea Sfintei Treimi, fiecare adormit va
gusta din Înviere şi din Viaţa veşnică. De la mărturisirea lui Toma: „Domnul meu şi
Dumnezeul meu!”- ca exprimare a credinţei în dumnezeirea lui Iisus Hristos Cel Înviat,
creştinii au cunoscut actul de mărturisire ca formulă de slăvire a lui Dumnezeu, de
propovăduire a credinţei, ca o primă formă a mărturisirii unui Dumnezeu Unic, revelat
întreit în Persoane, mărturisit în doxologia biblică: „Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului
Duh”.
Comunitatea ortodoxă există prin aceea că a avut mereu conştiinţa că „Biserica
nu e numai o adunare de oameni, ci, înainte de toate, e ceea ce îi adună pe aceştia, adică o
formă existentă de unitate dată oamenilor de sus, prin intermediul căreia ei se
împărtăşesc de Dumnezeire.”27 „Teologia îndumnezeirii profesată de Sfânții Părinți,
afirmă Paul Evdokimov, are la bază dogma Calcedonului, Întruparea şi îndumnezeirea
sunt două feţe ale aceleiaşi Sfinte Taine : „Dumnezeu Se face Om în iubirea Sa faţă de
om, în care omul se schimbă în dumnezeu, pentru Dumnezeu.” 28 Dumnezeu îl doreşte pe
om tot mai participativ la realizarea împreună a binelui în lume şi vrea să îi dăruiască
puterea Sa tot mai multă pentru a se strădui şi mai mult la mişcarea lumii spre realizarea
ei. Dar El dăruindu-se oamenilor face aceasta după dorinţa lor de a-L avea ca principala
Persoană ce nu numai că îi susţine, dar le dă şi tăria, mijloacele, momentele şi

26
Paul EVDOKIMOV, Ortodoxia, trad. Irineu Ioan Popa, EIBMBOR, București,1996, p. 117.
27
Vladimir SOLOVIOV, Fundamentele spirituale ale vieţii, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Alba-
Iulia, 1994, p. 113.
28
Paul EVDOKIMOV, Cunoaşterea lui Dumnezeu, trad, prefaţă şi note Pr. Lect. Univ. Dr. Vasile Răducă, Ed.
Cristiana, Bucureşti, 1995, p. 64.

10
evenimentele pentru a-şi arăta dragostea Lui faţă de ei. El se dă lor atât cât Îl pot primi,
sau cât sunt pregătiţi să Îl primească. Căci „Hristos se dăruieşte oamenilor după setea
lor : câtorva, care nu pot bea mai mult, El nu le dă decât o picătură ; dar ar vrea să dea
valuri întregi pentru ca, la rândul lor, creştinii să poată adăpa întreaga lume.” 29
Conţinutul cultului ortodox a trasat un arc peste timp. Tezaurul liturgic al
Ortodoxiei, inspirat de Duhul comuniunii, a rodit cu prisosinţă unitate de exprimare
cultică şi aceeaşi închinare şi mărturisire „în duh şi în adevăr” (In 4,24) statornicită
de Părinţii Bisericii, în fidelitate faţă de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, prin Crezul
niceo - constantinopolitan. Sfânta Liturghie şi cele Şapte Sfinte Taine săvârşite în locaşul
bisericesc sunt trăite de credincioşi ca evenimente sfinte care se săvârşesc în lume şi
transfigurează o parte a ei, având menirea să o transfigureze întreagă. Aceasta îmbracă
locaşul bisericesc cu însuşirea sfinţeniei. „Fiinţa aceasta atât de firavă şi umplerea ei de
mărirea nemărginită a creatului, se explică prin faptul că Dumnezeu este personal. Dacă
ar fi impersonal ar strivi-o odată ce e atât de mică. Iată de ce trăirea sfinţeniei lui
Dumnezeu, pătrunsă în toate ale Bisericii, nu e o trăire de care omul se simte
înspăimântat, ameninţat, strivit, ci asemenea trăirii unui copil la sânul părintesc a toate
cuprinzător, însă şi atotiubitor.”30
Urmează apoi în lucrarea „Ortodoxia” o serie de scurte capitole ce expun aspecte ale
Bisericii: cel mai amplu dintre acestea tratează „aspectul mariologic”; puţin mai concis
este capitolul despre „aspectul pnevmatologic”. Cel din urmă capitol dezvoltă noţiunea
de Biserică înţeleasă ca fiind în mod esenţial „epicletică”, învocându-L mereu pe
Dumnezeu pentru a trimite Duhul, Izvorul vieţii, Bisericii Sale. Biserica este cu siguranţă
o instituţie, o comunitate istorică, iar în acea realitate îndeplineşte rolul de a fi o „legătură
[Dumnezeu-om] teandrică”, unind axa verticală, pogorârea Duhului Sfânt peste Biserică,
cu axa orizontală, realitatea Bisericii în lume. Teandrismul constituie Biserica, o aşază în
centrul lumii, umple cu realitatea sa conţinutul omenesc, îl transformă în substanţă
teandrică şi, prin aceasta, comportă continuitatea orizontală: succesiunea apostolică,
Tainele (care continuă pe Hristos cel văzut), încorporarea credincioşilor în trupul
istoric.”31
Poate de aceea, lucrarea „Vârstele vieţii spirituale” este un dialog cu aceste
„mădulare” cu acest „trup” pe care Evdokimov îl poartă cu omul contemporan, deși
29
Revista Contacts, nr. 35-36, apud Paul EVDOKIMOV, Vârstele vieţii spirituale, trad. Pr. Prof. Ion Buga, Ed.
Christiana, Bucureşti, 1993, p. 57.
30
Ibidem, p. 36.
31
Paul EVDOKIMOV, Ortodoxia, p. 138.

11
Evdokimov nu are un profil combatant; doar foarte rar aduce o critică împotriva cuiva, el
este pe deplin conștient că derobându-se sine die de postura Marelui Inchizitor,
„Deasupra vacarmului din lume, dacă ştim să ascultăm, Sensul lucrurilor ne pune
întrebări. Mai mult ca oricând, existenţa umană comportă exigenţa unei limpezimi de
neocolit, pune unica întrebare serioasă care s-ar adresa oricărui om. Dincolo de toată
literatura catehetică sau de propagandă, la nivelul conştiinţei dezbrăcate de orice
prejudecată, omul credincios al veacului XX este invitat să spună ce este Dumnezeu, iar
omul ateu, cel care neagă, să precizeze care este obiectul negaţiei sale.” 32
Sintetizând doar o parte din prelegerile sale de la Paris, în lucrarea „Prezența
Duhului Sfânt în Tradiția Ortodoxă”, Paul Evdokimov propune o anumită variantă în
vederea reconcilierii doctrinaire în problema Filoque : „În această lumină (a tradiţiei
comune) putem înţelege adevărata atitudine ecumenică: nu ne situăm unii împotriva
celorlalţi, ci alături de ceilalţi şi în faţa Tainei lui Dumnezeu pe care n-o putem închide
niciodată într-o singură formulă. Diferenţa Tradiţiilor locale, mai mare încă în primele
secole decât astăzi, nu împiedică Biserica să fie Una. La un moment dat, chiar dorinţa de
a fi una s-a denaturat şi, din nefericire, diferitele opinii teologice au întărit dificultăţile de
ordin dogmatic. Se pare că sarcina actuală a teologilor constă în primul rând în a purcede
la «dedogmatizarea» sau «transdogmatizarea» punctelor litigioase, lăsând un loc larg
comentariilor teologice. Caracterul transcendent al Tainei lui Dumnezeu justifică
«abordările» nuanţate, care urmează geniul propriu al comunităţilor ecleziastice. Chiar în
Noul Testament se regăsesc optici multiple ale martorilor acreditării în sânul aceleiaşi
credinţe, optici care condiţionează teologiile şi chiar spiritualităţile pe care le putem numi,
de exemplu, ioaneică, petrină, paulină. Aici pluralismul teologic este posibil.” 33 Poziția lui
Evdokimov are pe lângă duhul irenic creștin și argumentul patristic. „Niciodată Vatican
II nu vorbeşte despre o comunicare a Sfintei Treimi faţă de Biserică” 34. Or, aşa cum
remarca Părintele Profesor Dumitru Popescu, „teologia ortodoxă, cu caracterul ei profund
duhovnicesc, reprezintă un adevărat antidot al culturii secularizate, în măsura în care pune
la baza întregii sale reflecţii Sfânta Treime, ca structură a supremei iubiri şi comuniuni.
Întrucât Dumnezeu este înţeles ca o comuniune treimică de Persoane divine, care trăiesc
Una în Alta (In 17, 21), Sfânta Treime rămâne mereu deschisă faţă de om şi creaţie, în

32
Idem, Vârstele vieţii spirituale, trad.Ion Buga şi A. Manolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 9
33
Paul EVDOKIMOV, Prezenţa Duhului Sfânt în tradiţia Bisericii Ortodoxe, trad. Vasile Răducă, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1995, pp. 27-28.
34
Pr. Asist. Dumitru G. POPESCU, Ecleziologia romano – catolică după documentele celui de-al doilea Conciliu de la
Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană, în rev. Ortodoxia, Anul XXIV (1972), nr. 3, p. 325.(pp. 325- 457)

12
Hristos. Omul nu va ajunge niciodată la Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu se coboară către
el. Mântuitorul S-a coborât din cer pe pământ şi S-a ridicat de pe pământ la cer, după ce a
murit şi înviat, pentru ca să arate omului că împlinirea aspiraţiilor lui de nemurire nu se
află decât în cer, în Sfânta Treime, ca izvor de viaţă veşnică. Şi de atunci Hristos coboară
mereu (peste) Biserică, de la Tatăl în Duhul Sfânt, pentru ca să înalţe credincioşii la
comuniunea de lumină, viaţă şi iubire a Sfintei Treimi (…). Dacă Hristos nu se coboară la
om, omul se prăbuşeşte din punct de vedere spiritual.”35
În teologia ortodoxă, Persoanelor Treimice le este proprie o consubstanţialitate:
„cea ce permite atât sinergia celor Trei Persoane dumnezeieşti, în œconomie, cât şi
realizarea apropierilor (care) e perihoreza trinitară. Pentru că fiecare Persoană este în
celelalte două şi pentru că celelalte două sunt în prima.” 36 Prin Întrupare se poate vorbi de
o Creație nouă, căci Dumnezeu s-a arătat în trup nou, ca prin trup, printr-un Nou Adam sa
se apropie de moarte și să o învingă37. În definitiv, aceasta este esenţa soliei ce a venit în
lume deodată cu Întruparea lui Hristos Domnul: „Şi celor care L-au primit le-a dat putere
să devină fii ai lui Dumnezeu” (In 1,12). „Iubiţilor, acum fii ai lui Dumnezeu suntem; şi
încă nu s-a arătat ce vom fi. Ştim că atunci când EI Se va arăta, asemenea Lui vom fi”
(In 3,2). Această asemănare o precizează Sfântul Apostol Petru, în a doua Epistolă a sa,
ca pe o îmbogăţire a naturii noastre cu puteri sfinte, cu scumpe daruri dumnezeieşti: „Ca
prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi”(2Pt. 1,4), şi „ca să ne împărtăşim de
sfinţenia Lui” (Evr. 12,10).
„În ziua Cincizecimii, Biserica se naşte şi se arată în predica apostolică, urmată de
prima Euharistie, celebrată de Sfântul Petru. Din Euharistie decurge şi se instituie taina
Preoţiei, ea însăşi condiţie a constituirii Bisericii, Episcopul fiind înainte de toate martor
al autenticităţii Cinei Domnului şi cel care o prezidează. El îi integrează pe toţi
credincioşii în Trupul Domnului, îi constituie pe toţi în Biserică – sinaxa nemuritorilor, şi
rosteşte Epicleza în numele tuturor. Pentru tradiţia răsăriteană tocmai această putere a
Euharistiei, exercitată pentru prima dată de Sfântul Petru, este cea care constituie piatra
pe care Biserica se zideşte şi care se transmite în puterea fiecărui episcop, fiecare Scaun
episcopal fiind cathedra Petri unde fiecare episcop şi toţi episcopii stau împreună. […]

35
Pr. Prof. Dr. Dumitru P OPESCU,Credinţă şi modernitate, în „Almanahul bisericesc”, Sfânta Arhiepiscopie a
Bucureştilor, 1999, pp. 71-72.
36
Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, Diac. Doru COSTACHE, Introducere în dogmatica ortodoxă. Teme ale
credinţei creştine în perspectivă comparată, Editura Libra, Bucureşti, 1997, pp. 79-80.
37
Cf. Pr. Prof. Ion BRIA, Curs de Teologie Dogmatică și Ecumenică, Editura Universității “Lucian Blaga”
Sibiu, 1997, p.125 ;

13
Conform acestei imagini conducătoare, după Sfântul Ignatie de Antiohia, în comuniunea
Bisericilor perfect egale, în funcţie de plenitudinea Euharistiei episcopale, unde fiecare
este Biserica lui Dumnezeu, una dintre aceste Biserici conduce în dragoste. Este harisma
proprie a autorităţii de onoare al cărei scop este de a asigura unitatea tuturor Bisericilor,
harismă a dragostei după chipul paternităţii cereşti. Înainte de separare Biserica Romei se
bucura de această harismă şi Papa era imaginea Tatălui după chipul Tatălui ceresc şi,
datorită acestui fapt, lipsit de putere jurisdicţională asupra celorlalţi. Aceasta este credinţa
Bisericii Ortodoxe, credinţa Sfinţilor Părinţi. În lumina sa, scopul căutat de ecumenism ar
fi acordul de credinţă al celor trei Biserici (catolică, ortodoxă şi protestantă) a căror
unitate şi desăvârşită egalitate ar reflecta, ca într-o oglindă, taina Celor Trei Persoane
divine. Duhul Sfânt, Duhul comuniunii, va dărui bucuria Sa în cele trei Biserici, ele se vor
regăsi şi, din fiecare Biserică, Duhul se va dărui celorlalte.”38

Concluzii

Autorul „primei epistole ioaneice” ne spune că Dumnezeu este iubire (In 4,

8), schiţând cea mai profundă definiţie, dacă se poate numi aşa, a lui Dumnezeu Cel Unul
în fiinţă şi întreit în persoane. Iubirea e ceea ce exprimă, mai mult decât orice, modul de a
fi şi de a lucra al Sfintei Treimi. Fiind o dăruire de sine absolută, iubirea celor Trei
Persoane se revarsă în mod voit şi creator asupra făpturilor pe care a binevoit, din iubire,
să le creeze, iar apoi să le restaureze. Numai așa, prin iubirea divină lucrătoare în diluviul
cotidian, credinţa poartă icoana dorului nestins de Dumnezeu, iar ca „viaţă teandrică
realizată, e o colaborare dintre Dumnezeu şi om sub iniţiativa harului dumnezeiesc.” 39
Sufletul nu poate ajunge la Dumnezeu decât dacă „se va atinge Dumnezeu de el, făcând
pogorământ şi îl va ridica spre Sine.”40
Concluzia aparține tot lui Paul Evdokimov care ne spune: „În ziua Cincizecimii,
Biserica se naşte şi se arată în predica apostolică, urmată de prima Euharistie, celebrată de
Sfântul Petru. Din Euharistie decurge şi se instituie taina Preoţiei, ea însăşi condiţie a
constituirii Bisericii, Episcopul fiind înainte de toate martor al autenticităţii Cinei
Domnului şi cel care o prezidează. El îi integrează pe toţi credincioşii în Trupul
38
Ibidem, pp. 130-131.
39
Nichifor CRAINIC, Sfinţenia-împlinirea umanului (curs de teologie mistică), Editura Trinitas, Iaşi, 1993, p. 25 ;
40
Sfântul MAXIM MĂRTURISITORUL, Capete gnostice, (Suta întâi, 31), în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor
Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol. 3, trad., introducere şi note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, Bucureşti, 1992, p. 133;

14
Domnului, îi constituie pe toţi în Biserică – sinaxa nemuritorilor, şi rosteşte epicleza în
numele tuturor. Pentru tradiţia răsăriteană tocmai această putere a Euharistiei, exercitată
pentru prima dată de Sfântul Petru, este cea care constituie piatra pe care Biserica se
zideşte şi care se transmite în puterea fiecărui episcop, fiecare Scaun episcopal fiind
cathedra Petri unde fiecare episcop şi toţi episcopii stau împreună. […] Conform acestei
imagini conducătoare, după Sfântul Ignatie de Antiohia, în comuniunea Bisericilor
perfect egale, în funcţie de plenitudinea Euharistiei episcopale, unde fiecare este Biserica
lui Dumnezeu, una dintre aceste Biserici conduce în dragoste. Este harisma proprie a
autorităţii de onoare al cărei scop este de a asigura unitatea tuturor Bisericilor, harismă a
dragostei după chipul paternităţii cereşti. Înainte de separare Biserica Romei se bucura de
această harismă şi Papa era imaginea Tatălui după chipul Tatălui ceresc şi, datorită
acestui fapt, lipsit de putere jurisdicţională asupra celorlalţi. Aceasta este credinţa
Bisericii Ortodoxe, credinţa Sfinţilor Părinţi. În lumina sa, scopul căutat de ecumenism ar
fi acordul de credinţă al celor trei Biserici (catolică, ortodoxă şi protestantă) a căror
unitate şi desăvârşită egalitate ar reflecta, ca într-o oglindă, taina Celor Trei Persoane
divine. Duhul Sfânt, Duhul comuniunii, va dărui bucuria Sa în cele trei Biserici, ele se vor
regăsi şi, din fiecare Biserică, Duhul se va dărui celorlalte.”41

BIBLIOGRAFIE

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită acum a doua oară sub îndrumarea şi
purtarea de grijă a Preafericitului Părinte † Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975.
2. BASILII, CÆSARÆ CAPPADOCIÆ ARCHIEPISCOPI, S.P.N., Regulae fusius
tractatae, tom. 31, col. 408 C.D., in Patrologiæ cursus completus, Series Græca, ed. J.-
P. Migne, Paris, 1885.
3. MAXIM MĂRTURISITORUL, Sfântul, Capete gnostice, (Suta întâi, 31), în Filocalia
sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina
şi desăvârşi, vol. 3, trad., introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura
Harisma, Bucureşti, 1992.
4. CEAADAEV, Piotr Iakovlevici, Scrisori filosofice umate de Apologia unui nebun, trad.
Janina Ianoși, Editura Humanitas, București, 1993.
5. CLÉMENT,Olivier, Orient-Occident:Deux Passeurs:Vladimir Lossky et Paul
Evdokimov, Éditions Labor et Fides, Genève, 1985.

41
Paul EVDOKIMOV, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. Teodor Baconsky, Editura Anastasia, Bucureşti, 2009, pp.
18-19.

15
6. CODRESCU, Răzvan, Recurs la Ortodoxie, Editura Christiana, Bucureşti, 2002.
7. CRAINIC, Nichifor, Sfinţenia-împlinirea umanului (curs de teologie mistică), Editura
Trinitas, Iaşi, 1993.
8. EVDOKIMOV, Paul, Cunoaşterea lui Dumnezeu, trad, prefaţă şi note Pr. Lect. Univ.
Dr. Vasile Răducă, Editura Cristiana, Bucureşti, 1995.
9. EVDOKIMOV, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. Teodor Baconsky, Editura
Anastasia, Bucureşti, 2009.
10. EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia, trad. Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.
11. EVDOKIMOV, Paul, Prezenţa Duhului Sfânt în tradiţia Bisericii Ortodoxe, trad. Vasile
Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995.
12. EVDOKIMOV,Paul, Vârstele vieţii spirituale, trad. Pr. Prof. Ion Buga, Editura
Christiana, Bucureşti, 1993.
13. FLOROVSKY, Georges, Căile teologiei ruse, Partea a II-a, vol. 6 din ”Colecția
lucrărilor”, trad. Robert L. Nichols, Büchervertriesbsansalt, Vaduz, 1979.
14. HERZEN, Alexandr Ivanovici, Amintiri și cugetări, vol.1, trad. A. Recevschi, Al. Roiu,
Editura Cartea Rusă, București, 1958.
15. LOUTH, Pr. Andrew, Gânditori ortodocși moderni. De la Filocalie până în prezent,
trad. Justin A. Mihoc, Cristian Untea, Lucian Filip, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp.29-
30.
16. PAVEL, Dan, "Un eşec al ingineriei politice: Leviathanul bizantin", în Leviathanul
bizantin, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
17. RĂDUCĂ, Pr. Asist. Dr. Vasile, Căsătoria - taină a dăruirii şi desăvârşirii persoanei, în
rev. Studii Teologice, Seria a II-a, Anul XLIV (1992), nr. 3- 4, p. 136.(pp.130-138)
18. SCHMEMANN, Alexander, Euharistia, Taina împărăţiei, trad. Pr. Boris Rădulescu,
Editura Anastasia, Bucureşti, 1993.
19. SOLOVIOV, Vladimir, Fundamentele spirituale ale vieţii, trad. Diac. Ioan I. Ică jr.,
Editura Deisis, Alba-Iulia, 1994.
20. STAVROU, Michel, Note bio-bibliographique sur l’oeuvre de Paul Evdokimov, in
Contacts, No. 235-236 /2011, pp. 267-275.
21. ZION, William Basil, Eros şi transfigurare. Sexualitate şi căsătorie, trad. Ioan Ovidiu Bobăilă,
Editura Paideia, Bucureşti, 2005.

16