Săraru Ioana-Alina

George Călinescu: portretul intelectual.

Tradiţia călinesciană

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965,

Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician
român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de
orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau
umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici
literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen
Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o
modă destul de răspândită în perioada interbelică.

După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul

Carol I, a celorlalte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi
gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, își încheie studiile medii la
Liceul Gheorghe Lazăr și pe cele universitare în Capitală, la Facultatea
de Litere și Filozofie din București, la care intră în 1919. Își ia licența în
Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci.
Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și
timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru
Școala română din Roma, instituție de propagandă culturală
românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.

Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iași cu o teză

despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu,
descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el. De fapt își
extrăsese un capitol din propriul său volum, Opera lui Mihai Eminescu,
pe care îl dactilografiase în cinci exemplare și îl trimisese membrilor
comisiei de examinare. Apoi va fi numit conferențiar de literatură
română la Facultatea de Litere a Universității din Iași, după ce trece cu
nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se
transferă la Universitatea din București.

A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași și la

Facultatea de Litere și Filozofie din București, în două etape. Devine
conferențiar al Facultății de Litere al Universității din Iași în 1937, la un
an după moartea predecesorului său, Garabet Ibrăileanu, unde predă
cursuri de literatură și de estetică. În 1944 devine profesor titular la
Universitatea din Iași și un an mai tîrziu, din 1945, devine profesor
titular și la Facultatea de Litere a Universității din București. După 1947
aceasta din urmă și-a schimbat numele în Facultatea de Filologie. Va fi
totuși scos de la catedră în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a
manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, iar în anii
’50 devine director al Institutului de Teorie literară și Folclor, care după
moarte îi va purta de altfel numele. Va coordona revista Institutului,
Studii și cercetări de istorie literară și folclor(1952-1965). Va fi rechemat
ca profesor la Facultatea de Litere din București abia în 1961. Din epocă
datează mai multe studii ale sale, preocupările sale vizează teme foarte
diverse, estetica basmului, literatura spaniolă etc.

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români

(Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion
Creangă ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura
universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul
Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și
istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica
basmului.[5] A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui
Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu
(1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut
numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici
literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după
aceea, până în anul morții, în 1965.

Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă),

obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui
Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui
Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc
acțiunea romanului. Enigma Otiliei, narează povestea de dragoste
nefericită dintre Felix și Otilia, Cartea nunții este un roman despre
căsătorie, Bietul Ioanide și Scrinul negru au în centru figura unor
intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul Ioanide și apoi și în Scrinul
negru), iar acțiunea lor are loc în perioada interbelică și imediat dupa
aceasta, în epoca Republicii Populare Române. Ca fapt divers, titlul
romanului Scrinul negru provine de la un obiect de mobilier real, un
scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a
descoperit arhiva unei familii. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor;
teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile
mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.

Intelectual cu idei mai curând de stânga, dar care în timpul

dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundațiilor Regale
ode ditirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, încă de la
sfârșitul lui 1944, la noua ideologie. G.Călinescu a fost directorul a trei
dintre cele mai incisive publicații procomuniste din primii ani
postbelici`- “Tribuna Poporului”, “Națiunea” și “Lumea”.
 A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică,
(la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în
China nouă, 1953) , publicându-și impresiile de călătorie în aceste două
volume.

Perioada aceasta poate fi subdivizată în trei etape:

1. Perioada anilor 1948-1953, când criticul, deși raliat noului

regim, este îndepărtat de la catedră, dar numit director la Institutul de
Teorie Literară și Folclor, creat special pentru el, devenit după 1965
Institutul de Istorie și teorie literară-George Călinescu. Devine membru
al Academiei Republicii Populare Române în 1949.

2. Perioada 1953-1956, anii destalinizării hrușcioviene, în care însă

România lui Gheorghiu-Dej nu se grăbește să urmeze exemplul
Moscovei.

Aceste evenimente politice îl găsesc pe Călinescu în faza încercării

de creație a unor opere în stilul epocii, dar limbajul trădează
imposibilitatea unei adaptări totale la stereotipiile din limba de lemn.

În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începând cu 1956

revine în publicistică printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului)
ținută în săptămânalul cultural Contemporanul.

3. Începând cu anii 1955-1956 și până la moarte (12 martie 1965)

se va bucura de aprecieri exclusiv pozitive pentru angajarea sa civică și
activitatea de intelectual democrat din perioada interbelică. Își poate
retipări aproape întreaga operă, cu excepția Istoriei sale monumentale,
care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp
profesor, Alexandru Piru. Este înconjurat de onoruri, e premiat și
omagiat.

În opera călinesciană, tradiţia ocupa un loc privilegiat, aceasta

este examinata in dimensiunea ei fara a fi vitregita de celelalte virtuti
(istorice, sociologice, antropologice).

Tema traditiei se insereaza in logica discursului autorului Istoriei

literaturii romane... privind temeliile culturii romanesti.

Călinescu este indrituit sa examineze traditia, deoarece despre ea

exista o varietate de opinii abstracte, departe de realitatile culturale si
istorice. Mai mult, el o descrie ca un fapt cultural originat in evolutia
proprie a unei comunitati nationale: ,,In definitiv, traditie nu inseamna
altceva decat inaintare organica dupa legi proprii si nu este indoiala ca
organicul exista in literature romana. Oricat ar tine seama de univers, o
adevarata critica isi stabileste scara de valori in cuprinsul literaturii sale
(asta inseamna traditie)” afirma el in Istoria literaturii romane.

Traditia este expresia organicitatii culturii romane, si nu este greu

de observant filiatia eminesciana a asertiunilor calinesciene.

De regula, Calinescu este discutat in relatie cu contemporanii sai,

Lovinescu, Blaga, Crainic si se neglijeaza, voit sau nu, inraurirea
eminesciana, vorbind de ideile lui sociologice sau antropologice.

Traditia este examinata si in contextual problematicii

sincronismului. Polemizand cu Eugen Lovinescu, a carui conceptie
despre sincronism o simplifica, a firmand ca directorul ,,Sburatorului” ar
concepe sincronismul identic cu internationalismul prin negarea
universalului , Calinescu disociaza intre idee si act. Ideile pot fi preluate
(Idei ca idei, ca forme pure, sunt contagioase.”) de orice comunitate
nationala, indifferent de locul lor de origine, dar imprumutul in sine nu
este creatie. Ideile sunt universale ca urmare a unor constante
universale ale trebuintelor umane si sociale ce fiinteaza in orice grup si
sunt exprimate de catre fiecare individ. Toate aceste trebuinte
universale sunt realizate la moduri specific.

Calinescu a intuit correct relatia dintre ceea ce numim astazi

constantele universului ale culturii si modul de viata care le
concretizeaza, in limbajul si actele umane ce sunt intotdeauna specifice:
,, Actul fiind expresia are indaratul lui tot sufletul individual”, subliniaza
autorul.