DGENERAL

Academia Română

ICTIONARUL
AL
LITERATURII
R OMANE

HL
Coperta: Mircia DUMITRESCU
Design grafic: Nicu ILIE
Tehnoredactare computerizată şi pregătire pentru tipar: Carmen CORBU şi Nicu ILIE

Iconografia dicţionarului a folosit fotografii din fototecile Bibliotecii Academiei Române,

Muzeului Naţional al Literaturii Române, precum şi din fototeca Ion Cucu; de asemenea,
fotografii trimise de scriitori. Le mulţumim tuturor. Mulţumim în mod special dnei
Gabriela Dumitrescu, şef al serviciului Manuscrise–Carte rară al Academiei Române,
pentru ajutorul acordat.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Academia Română (Bucureşti)
    Dicţionarul general al literaturii române / Academia Română.-
Ed. a 2-a, rev. - Bucureşti : Editura Muzeul Literaturii Române, 2016-
8 vol.
    ISBN 978-973-167-380-6
    Vol. 4. : H-L. - 2017. - ISBN 978-973-167-430-8

82.09
DGENERAL
ICTIONARUL
AL
Academia Română

LITERATURII
OMANE
R
Ediţia a II-a revizuită
adăugită şi adusă la zi

Editura
Muzeul Literaturii Române
Bucureşti / 2017

HL
COORDONATOR GENERAL
Eugen SIMION

COORDONARE ȘI REVIZIE
Gabriela DANȚIȘ
Gabriela DRĂGOI
Teodora DUMITRU
Victor DURNEA
Laurențiu HANGANU
Mihai IOVĂNEL
Remus ZĂSTROIU
Lovinescu
LOVINESCU, E.
[Eugen] (31.X.1881,
Fălticeni – 16.VII.1943,
București),
critic și istoric literar,
prozator, traducător.
Este al patrulea copil al Profirei (n. Manoliu), fiică
de preot, și al lui Vasile T. Lovinescu, profesor de
istorie, deputat și senator liberal, de asemenea
născut într-o familie de preoți (numele real, Vasile
Teodorescu, fiindu-i schimbat în școală pentru a
evita omonimia cu alt elev); L. e unchi de soră al lui
Anton Holban și unchi de frate al lui Vasile Lovi-
nescu și al lui Horia Lovinescu. Urmează școala
primară și Gimnaziul „Al. Donici” din Fălticeni,
unde tatăl său era director, printre colegi numă-
rându-se Mihail Sadoveanu. Între 1896 și 1898 este
elev la Liceul Internat din Iași, pe care îl va absolvi
primul clasat. În toamna lui 1898 se înscrie, pentru
două săptămâni, la Facultatea de Litere din Iași, pe
care o abandonează în favoarea Facultății de Litere
și Filosofie din București. Aici i-au fost profesori
Titu Maiorescu, N. Iorga, C. Rădulescu-Motru,
Ovid Densusianu ș.a., evocați ulterior în scrierile
sale de istorie literară și în memorialistică. În 1903
este licențiat al secției de limbi clasice cu teza O
chestiune de sintaxă latină (publicată peste un
an). Colaborează, încă din anii gimnaziului, con-
form propriilor mărturii, la ziarul socialist „Lumea
nouă” al lui Ioan Nădejde, unde îi apar texte lite-
rare sub pseudonimul Delmonte; în 1900 scrie la
„România jună”, publicație condusă de A.C. Popo-
vici. Debutul asumat este însă studiul despre Perșii
lui Eschil, intitulat O tragedie antică… și apărut în
1903, în „Litere și arte”, supliment al cotidianului
„Adevărul”. Anul 1904 înregistrează colaborările la
„Epoca”, din care va rezulta volumul de debut edi-
torial Pași pe nisip (I–II, 1906), dar și începutul cari-
erei didactice, cu obținerea prin concurs a unui
post de profesor de latină la Școala Comercială și
apoi la Liceul „Sf. Petru și Pavel” din Ploiești, unde
predă până în 1906. Tot în 1904 îi apare lucrarea
Pronunțarea latină în epoca clasică și călătorește la
München, unde, declanșându-i-se o tuberculoză,
Dicționarul general al literaturii române 816
se descoperă meditând cu resemnare la ipoteza
morții. Petrecerea iernii la Florența aduce vindeca-
rea „prin simpla reacțiune a unui organism sănătos
și a unei vieți liniștite, fără excese”; în 1907 îi va fi
editat volumul Nuvele, valorificând experiența ita-
liană. Între 1906 și 1909 face studii doctorale la
Paris. Susține doctoratul de stat în 8 decembrie
1909, iar teza principală, Jean-Jacques Weiss et son
œuvre littéraire, prefațată de Émile Faguet, și teza
complementară, Les Voyageurs français en Grèce au
XIXème siècle, prefațată de elenistul Gustave Fou-
gères, sunt imprimate în același an. Tot acum îi
apare primul volum intitulat Critice, dintr-o serie
de zece, reeditate cu variate remanieri până în
1929, când se încheie ediția lor definitivă. Obține
docența la Facultatea de Litere din București în
1910, cu un an în urmă fiind transferat ca profesor
de latină la liceul bucureștean „Matei Basarab”,
unde va preda până în 1928, când se mută la Liceul
„Mihai Viteazul”, de unde se va pensiona în 1939.
Pregătindu-și doctoratul parizian, L. urmărea totuși
cu atenție viața literară din țară, trimițând texte la
„Convorbiri critice”, revista lui M. Dragomirescu,
sau la „Viața românească” și concepând prima sa
monografie literară, dedicată lui Grigore Alexan-
drescu. Dacă activitatea publicistică îi e marcată de
preferința netă pentru literatura zilei, abordată,
divergent de ideologiile heteronomiste ale momen-
tului (sămănătorismul și poporanismul), în linia
purității estetice maioresciene, nu va scăpa din
vedere nici posibilitatea unei cariere academice,
tatonată prin prelegeri universitare, studii și mono-
grafii de exaltare a valorilor clasice și a „criticii isto-
rice”, precum Grigore Alexandrescu. Viața și opera
lui (1910), Costache Negruzzi. Viața și opera lui
(1913), Gheorghe Asachi. Viața și opera lui (1921).
În 1911 figurează ca profesor suplinitor la Catedra
de literatură română a Universității din Iași, unde
predă un curs despre Gh. Asachi, cu speranța de a
obține titularizarea. Postul devenit liber, consiliul
facultății decide însă numirea fără concurs a lui G.
Ibrăileanu, în ciuda contestațiilor înaintate de L.,
care se considera superior calificat. Ulterior, con-
tactul său cu viața universitară se va limita la spora-
dice activități de suplinire la Catedra de literatură
franceză a Universității din București. După declan-
șarea Primului Război Mondial, L. militează pentru
intrarea României în război, desfășurând în presa
din țară („Flacăra”, „Naționalul” ș.a.) o intensă cam-
panie împotriva filogermanilor, a pacifiștilor și a
817 Dicționarul general al literaturii române
neutralității, care include suita unor „revizuiri”
morale și literare. Pretext al reevaluării unor valori
consacrate ale literaturii și ale criticii literare
române, revizuirile vizează personalități ca Ioan
Slavici, C. Dobrogeanu-Gherea, D. Zamfirescu,
Gala Galaction; Titu Maiorescu, cu a sa teorie a for-
melor fără fond, intră și el sub lupa revizuirii lui L.,
care și despre opera lui I.L. Caragiale susținuse că
„e săpată într-un material puțin trainic” – probabil
cea mai gravă eroare de apreciere din întreaga cari-
eră a criticului. Convingerile estetiste sunt abando-
nate momentan în scopul stimulării unei literaturi
patriotice. După intrarea României în război, e
mobilizat, ca voluntar, la Cenzura Militară a Poștei;
începe traducerea în proză a Odiseiei (publicată
abia în 1935). În 1917 se refugiază la Odessa, odată
cu Parlamentul român, tatăl său fiind în acea vreme
senator. Peste un an inițiază revista „Lectura pentru
toți”, o soluție temporară, caracterizată și ea de
„ruperea de la linia estetică”, politică editorială sis-
tată însă imediat după sfârșitul războiului, când L.
lansează revista „Sburătorul” (prima serie, ca heb-
domadar: 19 aprilie 1919 – 22 decembrie 1922; a
doua serie, ca mensual: martie 1926 – iunie 1927) și
cenaclul cu același nume, ținut cu regularitate, din
1919 până în ultimii săi ani de viață. Biografia criti-
cului începe, așa cum declară el însuși la un
moment dat, să se confunde cu bibliografia sa. Prin
promovarea poeziei lui Ion Barbu („descoperit” de
L., dar debutat, totuși, în „Literatorul” lui Al. Mace-
donski) și a lui Camil Petrescu, prin aprecierea
epicii obiective, deși cu tematică rurală, a lui Liviu
Rebreanu și prin stimularea prozei analitice a Hor-
tensiei Papadat-Bengescu, precum și prin cultiva-
rea unei pleiade întregi de autori, nereținuți de
prim-planul canonului actual, între care prozatorul
Gh. Brăescu sau poetul Camil Baltazar, mentorul
„Sburătorului” înregistrează succesul deplin al
revistei. Prin afirmarea „figurii plurale”, a sumei de
contingențe fertile în care s-a depliat mult-aștepta-
tul „Poet necunoscut”, L. ia act de existența unei
literaturi noi, care-l surprinde nu o dată și-l obligă
să-și coboare instrumentele de la scara idealității la
cea a realității, în ceea ce s-a numit „a doua bătălie
canonică din istoria noastră literară” (Nicolae
Manolescu), după cea dusă de Titu Maiorescu și
Junimea. Meritul lui nu va sta însă numai în vigi-
lența pentru recunoașterea publică a unei literaturi
ieșite dintr-un cenaclu privat: valorizați și comen-
tați comprehensiv vor fi și autori fără tangențe cu
Lovinescu
cercul sburătorist, Tudor Arghezi, în primul rând,
dar și autori promovați de publicații concurente, ca
„Viața românească”, „Contimporanul” sau „Gândi-
rea”: Ion Vinea, Lucian Blaga, Ion Pillat. Din 1923
începe redactarea unor însemnări intime care
coincid, în mare parte, cu un jurnal de bord al
cenaclului. Prin critica estetică aplicată literaturii
tinere, a „celor ce vin”, și apoi prin modernismul
celor ce „au venit”, L. revendică dubla postură de
moștenitor al filosofiei maioresciene și de persona-
litate critică distinctă. Spațiu public și deopotrivă
privat, „Sburătorul”, revista și cenaclul, îi oferă
confortul unei conștiințe morale ce și-a câștigat
autoritatea în viața culturală doar prin exercitarea
judecății obiective, fără prețul cedărilor carieriste.
Marile sinteze critico-istorice anticipate de studiul
Poezia nouă (1923) și realizate prin Istoria civiliza-
ției române moderne (I–III, 1924–1925) și Istoria
literaturii române contemporane (I–IV, VI, 1926–
1929, compendiul din 1937), precum și ciclul
memorialistic (Memorii, I–III, 1930–1937, și Aqua
forte, 1941) reprezintă succesul acestei filosofii a
autorității critice formate la frontiera dintre public
și privat, dintre biografie și bibliografie, dintre, pe
de o parte, o viziune abstrasă și, prin aceasta,
obiectivă, „apolonică” asupra fenomenului literar
și, pe de altă parte, o perspectivă inerent socială,
politică și umană. L. și-a construit un prestigiu
organic, emanat din solitudinea biroului său spre
arena marilor dezbateri publice, prin inteligența și
rapiditatea cu care a fuzionat ipostaza de critic al
zilei cu aceea de istoric și de caracterolog al „litera-
turii române contemporane”. O strategie cu atât
mai eficientă cu cât criticul istoric și moralist n-a
ezitat să se „fixeze” și pe sine, sub același spectru al
„ediției definitive”, prin diferite tipuri de autoexe-
geză și autoportret, de la (psih)analiza stilului
critic, deliberativ-bovaric și temperamental, din
Memorii și de la capitolele despre propria activitate
critică din Istoria literaturii române contemporane.
1900–1937 (1937) sau din T. Maiorescu și posterita-
tea lui critică (1943) și până la transferul de identi-
tate al omului real în personajul de roman Bizu
(1932) ori la schița psihologică obiectivă semnată
Anonymus Notarius ce însoțește volumul omagial
E. Lovinescu (1942). „Refuzul organic de a-și recu-
noaște un «patronat»” atât în copilărie, când, spune
Anonymus Notarius, „n-a râvnit niciodată la
nimic”, cât și la maturitate – când „n-a mai candi-
dat la nimic” – sau poate numai grija de a impune
Lovinescu Dicționarul
Dicționarul general
general alal literaturii
literaturii române 818
române 2000

VIAŢA OPERA

1881 octombrie 31 Se naște la Fălticeni Eugen

Lovinescu, al patrulea dintre cei șapte copii ai
Profirei (n. Manoliu) și ai lui Vasile T. Lovinescu
(în realitate, Teodorescu, dar care adoptase
patronimul unor rude, spre a evita, în școală,
omonimia cu un coleg). Ambii părinți descin-
deau din familii de preoți. Tatăl, profesor de
istorie, este directorul Gimnaziului „Alecu
Donici”, viitor deputat și senator liberal.
1888–1892 Urmează Școala Primară nr. 1 din Fălticeni.
1895 Potrivit unei mărturii din Memorii, trimite, sub
pseudonimul Delmonte, încercări literare la
ziarul socialist „Lumea nouă” al lui Ioan Nădejde.
1892–1896 Învață la Gimnaziul „Alecu Donici”, în aceeași
clasă cu Mihail Sadoveanu.
1896–1898 Urmează Liceul Internat din Iași.
1898 octombrie Înscris pentru două săptămâni la
Facultatea de Litere a Universității din Iași,
se decide brusc să vină la București, unde se
înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie.
1900 februarie, aprilie Colaborează la ziarul „România
jună”.
1902 Călătorește pentru prima oară în străinătate,
cu prilejul unei excursii studențești în Grecia.
1903 iunie Devine licențiat în litere și filosofie.
octombrie 22 În „Litere și arte”, supliment al
„Adevărului”, apare studiul O tragedie antică...,
despre Perșii lui Eschil.
1904 Susține examenul de capacitate la limba
latină. Devine profesor la Școala Comercială,
apoi la Liceul „Sf. Petru și Pavel” din Ploiești.
iunie 16 Începe colaborarea la „Epoca”, cu un
foileton despre volumul Povestiri al lui Mihail
Sadoveanu. Momentul e apreciat de critic
drept începutul celei mai lungi bătălii literare
purtate în cultura română.
toamna Călătorește la München (unde urmează
un tratament pulmonar), apoi la Florența, unde
petrece iarna.
Debutează în volum cu studiile filologice O
chestiune de sintaxă latină și Pronunțarea
latină în epoca clasică.
1906 Colaborează la „Protestarea” și la „Viața lite-
rară și artistică”.
Apare drama De peste prag.
Adună foiletoanele din „Epoca” în două
volume, sub titlul Pași pe nisip.
819
2001 Dicționarul
Dicționarulgeneral alal
general literaturii române
literaturii române
toamna Pleacă la Paris pentru pregătirea unui
doctorat în litere. Va opta pentru formula doc-
toratului de stat, mai pretenţioasă şi mai greu
accesibilă.
1907
1909 vara Călătorește în Franța și Elveția.
octombrie Se transferă, ca profesor de latină,
la Liceul „Matei Basarab” din București; predă
și ore de istorie la Liceul „Spiru Haret”.
decembrie 8 Obține titlul de doctor în litere
la Sorbona, sub conducerea lui Émile Faguet
și a elenistului Gustave Fougères.
1910 ianuarie Face parte din comitetul de conduce-
re al revistei „Falanga literară”, patronată de
Mihail Dragomirescu.
Îşi trece docenţa în literatura română la
Universitatea din Bucureşti.
1911 noiembrie Devine profesor suplinitor la
Facultatea de Litere și Filosofie a Universității
din Iași, unde predă un curs despre Gheorghe
Asachi. Anterior, ţinuse la Universitatea din
Bucureşti prelegeri libere despre Costache
Negruzzi şi începuturile prozei româneşti.
Lovinescu
iulie Este cooptat în comitetul de redacție al
„Convorbirilor critice”.
Trimite de la Paris colaborări la „Convorbiri
critice” și „Viața românească”.
Apare volumul Nuvele.
iunie–octombrie În urma articolului Impresio­
nismul în critică, publicat în „Convorbiri
critice” (25 iunie), susține o dispută cu Mihail
Dragomirescu.
Colaborează la „Convorbiri literare”, „Noua
revistă română”, „Viitorul”, „Cele trei Crișuri”.
Apare volumul I din Critice; seria se va încheia
în 1929, cu volumul X.
decembrie Publică, la Paris, cele două teze
de doctorat, Jean­Jacques Weiss et son œuvre
littéraire, prefațată de Émile Faguet, și Les
Voyageurs français en Grèce au XIX­ème siècle,
prefațată de Gustave Fougères.
Începe colaborarea la „Convorbiri literare” de
sub direcția lui Simion Mehedinți (aici tipă-
reşte Critica şi istoria literară, la bază un curs
ţinut anterior la Universitatea din Bucureşti);
scrie și la „Noua revistă română”.
Piesa într-un act Cine era? e jucată la Teatrul
Național din Craiova și publicată în revista
„Luceafărul”.
Apare monografia Grigore Alexandrescu. Viața
și opera lui.
Colaborează la „Românul” (Arad), „Flacăra”,
„Rampa”.
Apare volumul Scenete și fantezii.
Lovinescu
1912 iunie Ratează titularizarea la Catedra de lite-
ratură română a Universității ieșene, pentru
care este preferat G. Ibrăileanu.
Călătorește la Paris.
toamna La Catedra de literatură franceză a
Universității din București îl suplineşte pe
Pompiliu Eliade, predând un curs despre ro-
mantism.
1913
1914
septembrie La izbucnirea Primului Război
Mondial, care îl găsește la Paris, revine în țară.
1915
noiembrie Se căsătorește cu Ecaterina Bălăcioiu,
profesoară de limba franceză.
Începe să locuiască în strada Câmpineanu nr. 40.
1916 august 15 România intră în război de partea
Antantei. Se oferă voluntar; este mobilizat la
Cenzura Militară a Poștei.
Dicționarul
Dicționarul general
general alal literaturii
literaturii române 820
române 2002
Colaborează la „Flacăra” lui C. Banu, în special
cu cronici dramatice.
Apare culegerea de nuvele Crinul, reelaborare
a volumului Nuvele din 1907.
Apar monografia Costache Negruzzi. Viața și
opera lui, comedia Cine era? și romanul Aripa
morții.
martie Publică, în „Flacăra”, articolul Zece ani
de critică, primul bilanț dintr-o suită continu-
ată cu Douăzeci de ani de critică (1923), După
treizeci de ani de critică (1935) și Cariera mea
de critic (1942).
În perioada neutralității, duce în „Naționalul”
și „Flacăra” o ferventă campanie proantantis-
tă și împotriva literaților germanofili.
iulie Deschide, în revista „Flacăra”, un serial
sub genericele Revizuiri literare și, din decem-
brie până în ianuarie 1916, Revizuiri morale,
pe subiecte foarte sensibile: „Filosofia” lui
Eminescu, Lipsa de originalitate a teatrului lui
Caragiale, Un fetiș modern: poezia populară;
episoadele consacrate cărții O luptă litera­
ră de N. Iorga combat sămănătorismul; cele
despre T. Maiorescu și C. Dobrogeanu-Gherea
reclamă necesitatea unei critici literare „ieșită
din scutecele criticii culturale”.
N. Iorga, Tudor Arghezi, Al. Busuioceanu, D.
Caracostea publică replici dure la tezele pro-
vocatoare ale „revizuirilor”.
Colaborează la „Rampa nouă ilustrată” cu
cronici teatrale și la „Naționalul”.
Se tipărește volumul de publicistică Pagini de
război, care va intra în librării în 1918.
Apare traducerea Tacit, Anale, I, II.
821
2003 Dicționarul
Dicționarulgeneral alal
general literaturii române
literaturii române Lovinescu

noiembrie Aflat în refugiu, predă la gimnaziul

din Fălticeni.
1917 Deschide, la Fălticeni, cursuri particulare
pentru refugiați.
octombrie Începutul revoluției bolșevice îl
găsește în refugiu la Odessa.
1918 toamna Încep, în locuința sa din București,
reuniuni literare care se vor cristaliza într-un
cenaclu.
1919 ianuarie–mai Predă, ca suplinitor al lui
Charles Drouhet la Catedra de literatură fran-
ceză a Universității din București, zece pre-
legeri despre influența literaturii franceze
asupra literaturii române.
aprilie Au loc primele ședințe publice ale ce-
naclului Sburătorul.
1920
1921
decembrie Conduce hebdomadarul „Lectura
pentru toți”, care va apărea până în aprilie
1920.
aprilie 19 Apare primul număr al revistei săp-
tămânale „Sburătorul”, cu orientare de centru,
„eclectică”, între tradiționalismul doctrinar
sămănătorist și „extremismul” avangardist;
prima serie își încheie apariția la 7 mai 1921.
mai 3 În articolul Cei ce vin din numărul 3
al „Sburătorului”, considerat adevăratul
program al primei ei serii, revista se deschide
manifest promovării tinerilor.
decembrie 6 Publică în „Sburătorul” articolul
Un poet nou, consacrat lui Ion Barbu, semna-
lând coincidența simbolică dintre intrarea po-
etului pe scena literară și înmormântarea lui
Al. Vlahuță.
Polemizează cu „Însemnări literare”, „Hiena”,
cu Mihail Dragomirescu, N. Iorga și Tudor
Arghezi.
Editează volumul În cumpăna vremii. Note de
război – reunind articolele din campania an-
ticolaboraționistă susținută în „Naționalul”,
„Flacăra” și „Lectura pentru toți”.
Apare romanul Comedia dragostei.
Apar romanul Lulu, și, în ediția a doua, mult
revizuită, Critice, I–IV.
septembrie 17 Sub titlul „Sburătorul literar”,
periodicul lovinescian reapare într-o a doua
serie până la 22 decembrie 1922; ținând
pasul cu literatura tinerilor, „revista alunecă
spre modernism”; deși se recunoaște a fi
un „temperament tradiționalist, de cultură
Lovinescu Dicționarul
Dicționarul general
general alal literaturii
literaturii române 822
române 2004

clasică”, directorul publicației acceptă presi-

unea realității literare și devine teoretician al
modernismului, într-o formă nu încă doctrina-
ră, ci numai „empirică”.
Apar monografia Gheorghe Asachi. Viața și
opera lui, Critice, V, VI, și Antologie critică.
1922 ianuarie Îi apare în „Sburătorul literar” artico-
lul Poetul necunoscut, trădând febra aşteptării
„marelui izolat” – a poetului exponenţial care
să dea un sens liricii noi.
octombrie 6–27 Publică în „Sburătorul literar”
suita de articole Există o literatură română?,
replicând vehement lui B. Fundoianu care,
în Prefața la Imagini și cărți din Franța, con-
testase individualitatea literaturii naționale,
precum și tezelor despre simbolism ca ade-
văratul început al literaturii române moderne,
susținute de N. Davidescu și Ovid Densusianu.
Colaborează la „Adevărul literar și artistic”.
1923 septembrie 4 Face primele însemnări în „jur-
nalul” („agendele”) cenaclului Sburătorul, pe
care le va continua, cu întreruperi nesemnifi-
cative, până în ajunul morții.
noiembrie 19 Se naște, la București, fiica sa,
Monica Lovinescu.
La Teatrul Național din București e pusă în
scenă dramatizarea romanului Lulu, la care
cooperase Hortensia Papadat-Bengescu.
1924 Colaborează la „Mișcarea literară”, „Cuvântul
liber”, „Săptămâna muncii intelectuale și ar-
tistice”.
Apare primul volum, Forțele revoluționare, din
Istoria civilizației române moderne; volumele
II, Forțele reacționare, și III, Legile formației ci­
vilizației române, sunt publicate în 1925.
1925 ianuarie Revista „Convorbiri literare”, prin
I.C. Filitti, atacă Istoria civilizației române
moderne, contestându-i paternitatea ideilor.
mai C. Rădulescu-Motru combate, într-o ședință
a Academiei Române, teoria sincronismului.
Revista „Viața românească” lansează o campa-
nie de contestare a Istoriei civilizației române
moderne, G. Ibrăileanu acuzându-l pe autor de
plagiat după propria-i lucrare, Spiritul critic în
cultura românească.
iulie Revista „Gândirea” definește disputa
tradiționalism versus europenism, aprinsă
de Istoria civilizației române moderne, drept
„procesul cel mare al anului”. Prin controversa
823
2005 Dicționarul
Dicționarulgeneral alal
general literaturii române
literaturii române Lovinescu

cu adeziuni și contestări la fel de energi-

ce, cartea a contribuit decisiv la impunerea
deplină a mișcării moderniste.
În anii ce vin va răspunde tirurilor concertate
împotriva Istoriei civilizației..., polemizând cu
Mihai Ralea, Nichifor Crainic ş.a.
octombrie Devine membru al Comisiunii isto-
rico-filologice a Editurii Casa Școalelor.
Începe, la Editura Ancora-Benvenisti, ediția
definitivă a Criticelor, care se va încheia în
1929, cu volumul VII.
1926 martie 6 Reapare, lunar, ultima serie a re-
vistei „Sburătorul”, care nu se mai defineș-
te ca revista „celor ce vin”, ci a „celor care
au venit”: Hortensia Papadat-Bengescu, Ion
Barbu, Camil Baltazar, Gh. Brăescu; periodicul
își încetează apariția în iunie 1927.
Apar volumul I, Evoluția ideologiei literare, și
volumul II, Evoluția criticei literare, din Istoria
literaturii române contemporane.
1927 Apare volumul III, Evoluția poeziei lirice, din
Istoria literaturii române contemporane.
Ion Barbu şi G. Călinescu contestă în presă
tezele de la baza Evoluției poeziei lirice, înde-
osebi sincronismul.
D. Caracostea strânge în volumul Un mare
critic român modernist: domnul Eugeniu
Lovinescu o suită de articole-rechizitoriu.
Publică romanul Viața dublă (contopind, într-o
nouă elaborare, Comedia dragostei și Lulu).
1928 Apare volumul IV, Evoluția „prozei literare”,
din Istoria literaturii române contemporane.
Inaugurează, la Editura Ancora, colecția
„Biblioteca clasicilor români”, în care va edita
nouăsprezece volume.
octombrie Devine profesor de limba latină la
Liceul bucureștean „Mihai Viteazul”.
1929 Apare volumul VI, Mutația valorilor estetice,
din Istoria literaturii române contemporane.
noiembrie Întreprinde o călătorie de lucru la Începe, la Paris, redactarea Memoriilor.
Paris.
1930 noiembrie 23 Un număr omagial al revistei
„Vremea” e consacrat aniversării semicente-
narului și deceniilor de activitate literară a
criticului.
Apare primul volum din Memorii, marcând un
reper în portretistica literară românească.
decembrie G. Călinescu îi dedică aproape in-
tegral un număr omagial din „Capricorn” și
Lovinescu Dicționarul
Dicționarul general
general alal literaturii
literaturii române 824
române 2006

începe, la „Vremea”, studiul Masca apolonia­

nă a lui E. Lovinescu.
1931 vara La Fălticeni, lucrează „frenetic” încheind
volumul II al Memoriilor și publică șapte ediții
școlare de texte latine.
1932 aprilie „Vremea” consacră un număr revistei
„Sburătorul”.
Ies de sub tipar Memorii, II, și Bizu, primul din-
tr-un ciclu de cinci romane cu substanță auto-
biografică.
Memorii, II, declanșează reacții negative ale cri-
ticii și scriitorilor portretizați: Mihail Sebastian,
Nicolae Roșu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu,
Anton Holban, Eugen Ionescu ș.a.
1933 Petrece trei săptămâni în Italia. Camil Petrescu își adună violentele foiletoa-
ne în volumul Eugen Lovinescu subt zodia se­
ninătății imperturbabile.
Publică Firu­n patru, al doilea roman din
„ciclul lui Bizu”, şi traducerea în proză a
Eneidei de Vergiliu.
1934 Apare Mite, primul dintr-un proiectat triptic
biografic romanțat consacrat lui M. Eminescu
și prelucrând recent publicatele amintiri ale
Mitei Kremnitz.
septembrie Încheie prin divorț căsătoria cu
Ecaterina Bălăcioiu.
1935 Apare Bălăuca, al doilea roman din ciclul emi-
nescian, evocând relația dintre Eminescu și
Veronica Micle.
Publică traducerea în proză a Odiseiei, la care
lucrase aproape două decenii.
1935–1937 Colaborează la „Adevărul” și „Dimineața”
cu „scene din viața literară”, fragmente din
viitoarea Istorie a literaturii române contem­
porane și cu articole de atitudine. Romanele
Mite și Bălăuca îi atrag o virulentă contestare
instrumentată de N. Iorga în cadrul unei lungi
campanii „împotriva pornografiei”, a cărei
principală țintă este, alături de Tudor Arghezi.
Angajat în bătălia împotriva „spiritului retro-
grad” al controlului oficial asupra libertății de
expresie, apără scriitorii condamnați pentru
imoralitate și invocă energic „patronatul” ma-
iorescian.
1936 Apar romanele Mili și Diana.
iunie Ion Petrovici îl convinge să candideze
la un fotoliu academic devenit vacant prin
decesul lui G. Bogdan-Duică. După intervenția
lui N. Iorga, este respins la votul în plen.
825
2007 Dicționarul
Dicționarulgeneral alal
general literaturii române
literaturii române Lovinescu

octombrie 14 Părăsește locuința din Câm-

pineanu nr. 40 (programată pentru demolare),
închiriind un apartament pe aceeași stradă, la
nr. 31.
decembrie Devine membru în Consiliul de
administrație al Societății „Adevărul”, prezi-
dat de Mihail Sadoveanu.
1937 ianuarie, mai Moartea nepotului său, Anton
Holban, apoi a Profirei Lovinescu, mama sa,
determină un sever examen al propriilor
cenzuri afective.
Prin influența și autoritatea pe care o avea, Apar Memorii, III, și Istoria literaturii române
N. Iorga contribuie la respingerea lui de la contemporane. 1900–1937, care „năzuiește la
Premiul Național pentru Critică, în favoarea rolul de îndreptar literar al generației actuale”,
lui Mihail Dragomirescu. pe baza „înregistrării și consfințirii unor situ-
ații de fapt bine stabilite și necontestate de
critica literară” de orientare estetică.
iunie Publicațiile iorghiste „Cuget clar” și
„Neamul românesc” susțin, pe parcursul mai
multor luni, o nouă campanie, acum împotri-
va Istoriei literaturii române contemporane.
1900–1937. În replică, ziarul „Adevărul” îi
consacră o pagină omagială semnată de prin-
cipalii critici ai momentului.
decembrie 30 Suprimarea ziarelor „Adevărul”
și „Dimineața” de către guvernul O. Goga–A.C.
Cuza îi răpește principalele tribune de expre-
sie, cu grave urmări în echilibrul său moral.
1938 primăvara Starea sănătății i se înrăutățește.
În împrejurări vitrege, lucrează la o nouă tra-
ducere a Eneidei de Vergiliu, „o carte tragică”,
reușind să o publice în noiembrie.
septembrie Sub restricțiile cenzurii, începe să
publice, după șapte luni de tăcere, la „Lumea
românească”, texte dintr-un proiectat ciclu de
„bucolice”, inclus mai târziu în volumul Aqua
forte.
octombrie 25 Se instalează în locuința din
Bulevardul Elisabeta.
1939 Colaborează la „Revista Fundațiilor Regale”,
„Timpul”, „Comuna”, „Capitala”.
vara Petrece ultima vacanță de lucru în casa
de la Fălticeni, care urmează a fi vândută.
Este pensionat din învăţământ.
1940 Apare monografia în două volume T. Maiorescu.
iulie 13 Consemnează în „agendă” începutul
redactării romanului Mălurenii, râvnită consa-
crare ca prozator și al cărui manuscris (rămas
inedit) va număra peste patru mii de pagini.
Lovinescu
1941
1942 Monografia T. Maiorescu este respinsă de la
Premiul „Hamangiu” al Academiei Române.
1943
mai Internat în sanatoriul doctorului N. Lupu,
criticul își trăiește ultimele săptămâni de
viață.
iulie 16 E. Lovinescu moare la București, în lo-
cuința sa din Bulevardul Elisabeta.
iulie 18 Este incinerat la Crematoriul „Cenușa”.
1944
Dicționarul
Dicționarul general
general alal literaturii
literaturii române 826
române 2008
Apare Aqua forte, considerat al patrulea volum
de memorii.
iunie–octombrie Începe să publice, în „Vremea”,
fragmente din romanul Mălurenii.
Apare P.P. Carp, critic literar și literat.
Prefaţează volumul omagial E. Lovinescu,
apărut la Editura Vremea, cu (auto)biografia
semnată Anonymus Notarius şi îl postfaţează
cu conferinţa Cariera mea de critic (radiodifu-
zată în februarie).
Apar Antologia ideologiei junimiste, Antologia
scriitorilor ocazionali, T. Maiorescu și contem­
poranii lui (volumul I), T. Maiorescu și posteri­
tatea lui critică.
mai 13 Apare, în ziarul „Viața”, scrisoarea-ma-
nifest de adeziune lovinesciană, împotri-
va neosămănătorismului localist ardelean,
semnată de membrii Cercului Literar de la
Sibiu.
mai 27 Se publică, tot în „Viața”, Răspunsul
d­lui E. Lovinescu la scrisoarea Cercului Literar
din Sibiu, compendiu al situației literare a mo-
mentului și bilanț testamentar personal.
mai 29 În ziarul „Informația zilei”, Tudor
Arghezi pune capăt unei vechi stări conflictu-
ale publicând o scrisoare de elogiu și suport
moral.
mai 31 Răspunde, în același ziar, scrisorii lui
Tudor Arghezi printr-un elogiu pentru artist și
o dureroasă reflecție asupra propriului abso-
lutism rațional și estetic, sub care își „ignora-
se bătăile inimii”.
iunie–iulie „Timpul” și „Kalende” îi publică
ultimele texte.
Se tipărește postum, prin grija lui Pompiliu
Constantinescu, volumul II din T. Maiorescu și
contemporanii lui.
827 Dicționarul general al literaturii române
posterității această imagine coincide cu refuzul de
a lăsa istoriei sarcina de a-i plasa efigia la remorca
diferitelor puncte de vedere. Convertind paginile
din Critice în Istorii și renunțând la etapa acumu-
lării de perspectivă cerută, în genere, unui istoric,
L. a suscitat reacția literaților și a criticilor con-
temporani, unii dintre ei legitimați prin funcții și
poziții de putere, demonstrând, prin calitatea
polemicilor provocate, relevanța publică a gândi-
rii sale, chiar în condițiile în care Universitatea și
apoi Academia – refuzându-i fotoliul academic, în
1936, prin intervenția lui Iorga, și Premiul
„Hamangiu” pentru monografia T. Maiorescu (I–II,
1940), în 1942 – îi restrânseseră libertatea de expu-
nere la regimul privat. Stare de fapt confirmată
prin respingerea lui L. de la Premiul Național
pentru critică în 1937 și, în genere, de politica ofi-
cială a deceniului al patrulea, ostilă „pornogra-
fiei” moderniste, promovării scriitorilor evrei și,
ca atare, ostilă disocierii esteticului de etnic. După
dezastrul campaniei din Rusia, L. ajunge să tră-
iască și experiența punerii simbolice la zid, acuzat,
în presa vremii, de acțiuni potrivnice interesului
național, între care transformarea propriului
„cămin în cenaclu evreiesc”. Decizia întoarcerii la
„degetul de lumină” maiorescian și reactivarea
militantismului pentru disocierea esteticului de
etnic și de etic, vizibile în compendiul din 1937 și
apoi în întreg ciclul junimist – T. Maiorescu, P.P.
Carp, critic literar și literat (1942), T. Maiorescu și
posteritatea lui critică, Antologia ideologiei juni-
miste (1943), T. Maiorescu și contemporanii lui (I–
II, 1943–1944) –, trebuie înțelese și ca refuz al
acestei supreme forme de exil: condamnarea la
tăcere și în sfera privată. În acest context, apariția
volumului omagial E. Lovinescu, editat de criticii
celei de-a treia generații postmaioresciene, și scri-
soarea-manifest prin care membrii Cercului Lite-
rar de la Sibiu își exprimă, în mai 1943, afinitatea
cu direcția lovinesciană vor constitui, pentru L.,
dovada faptului că, așa cum sperase într-un inter-
viu, „chiar de s-ar ridica spânzurători în piața tea-
trului, literatura acestei țări nu se va imbeciliza”.
Judecarea fenomenului literar coincide în bună
măsură cu felul în care L. gândește actul critic și
natura criticii, ca profesie ezitând între artă și ști-
ință. Debutul sub auspiciile desprinderii de sămă-
nătorism, de exclusivismul țărănist în literatură și
de tendenționism, coincide, ca metodă critică, cu
afirmarea sa ca impresionist. Dacă autonomismul
Lovinescu
estetic maiorescian venea pe filiera idealismului
german, în critica lui L. disocierea esteticului de
argumente parazitare se susține într-un cadru cog-
nitiv descins desigur din idealism, dar precizat în
primul rând ca reacție imediată la pozitivism, cla-
mând relativitatea obiectului estetic și a instanței
critice, ambele dependente de psihologia individu-
lui. Impresio­nismul primește în optica sa (În jurul
impresionismului în critică, 1909) o accepție „revi-
zuită” (Florin Mihăilescu) sau, în orice caz, origi-
nală (Adrian Marino, Eugen Simion) prin coopta-
rea influenței raționaliste a lui Émile Faguet alături
de nume ale impresionismului francez ca Anatole
France sau Jules Lemaître, interesanți pentru criti-
cul român mai mult ca formulă scriptică (stilul
ornamentat și volubil al expunerii, specia „figuri-
nei”, a fanteziilor sau a dialogurilor alegorice cu
sursa în La Bruyère) decât ca „pyrrhonism” sau ca
filosofie a scepticismului generalizat. Impresionis-
mul lovinescian ar fi deci mai degrabă un concept
și o metodă critică sui-generis, care caută în primul
rând adaptarea la un peisaj marcat de „certitudi-
nile apocaliptice” ale unui N. Iorga. Deși continuă
să susțină despărțirea criticii de știință sau de prin-
cipiile unei estetici universal valabile și mai proba-
bila apropiere a ei de creație, ca fruct al unei psiho-
logii individuale, adică valorile impresioniste, L.
caută să conserve autoritatea criticului, ca profesi-
onist al unui domeniu, certitudine pierdută de
impresioniști prin contestarea temeiurilor obiec-
tive ale creației și ale judecării ei. Autoritatea criti-
cului ar sta, prin urmare, în capacitatea lui de a
izola, ca Émile Faguet sau ca Hippolyte Taine, cali-
tățile esențiale ale unei opere și apoi în rigoarea
morală, în „caracterul” ce însoțește acuitatea sesi-
zării esențelor. Ieșind din ceea ce s-a numit faza sa
impresionistă, L. păstrează și consolidează acest
deziderat al autorității critice, de la primul bilanț
asupra activității sale – „criticul ar trebui să aibă
două calități elementare”, să fie „om de gust mai
întâi și apoi om cinstit” (Zece ani de critică, 1914) –
și până la confesiunea testamentară din 1942, Cari-
era mea de critic: „În afară de o vocație certă și un
simț de orientare, criticului i se mai cere o calitate
de ordin etic și anume să aibă caracter”. Probitate
profesională va dovedi L. în receptarea Istoriei lite-
raturii române de la origini până în prezent a lui G.
Călinescu, căreia, dincolo de diferendele serioase
cu autorul și împotriva campaniei de denigrare a
acestuia duse de naționaliști, are puterea de a-i
Lovinescu
revela calități; sau în aprecierea favorabilă a roma-
nului Adela de G. Ibrăileanu, adversarul său ideo-
logic de o viață. Exigența caracterului prob a intrat
însă rapid în tensiune cu teorie a „revizuirilor”
morale și literare, care, au observat contemporanii,
ar justifica nu numai libertatea de a reînnoi per-
spectiva asupra clasicilor, ci și practica modificării
propriilor verdicte. „Lovinescu revizuiește, nu se
revizuiește”, a ripostat atunci criticul, nu suficient
de convingător pentru a anula dovezile „revizuiri-
lor” din succesivele ediții ale seriei Critice, dar, în
orice caz, suficient pentru a arăta că e vorba de un
concept mai complex, implicat de teoria sincronis-
mului și a mutației valorilor. În viziunea sa asupra
impresionismului rezidă două, aparent incompati-
bile, forme de teoretizare a criticii: ideea criti-
cii-artă sau „gen literar” („a zecea muză”), expresie
irevocabil subiectivă, și ideea apropierii criticii de
știință, de o gândire dogmatică sau pozitivă, girată
de autoritatea și de obiectivitatea profesională a
criticului (G. Călinescu remarcase la L. „un spirit
dogmatic congenital”). Cheia acestei disjuncții,
sesizabile în Critica și istoria literară (1910), stă, de
fapt, în tendința întregului aparat conceptual lovi-
nescian de a privilegia obiectivarea discursului, ca
indice al maturizării unei culturi: dacă literatura
însăși tinde spre obiectivare, atunci critica, chiar în
ipostaza de (nou) gen literar, evoluează cu atât mai
mult în acest sens. Că reflecția asupra fenomenului
literar și reflecția asupra statutului criticii și al criti-
cului ajung să coincidă, fiind exersate pe aceleași
tipare de gândire, se remarcă și din definirile lor
similare: a literaturii/ poeziei noi ca „intelectuali-
zare a emoției”, iar a actului critic ca raționalizare a
emoției sau „capacitate de a exprima o judecată de
valoare a cărei origine stă în gust” (Spiritul critic,
1937) ori chiar în indeterminatul unor „stări muzi-
cale” premergătoare actului critic (Memorii). Evo-
luat în același timp cu relativismul primelor căutări
de metodă critică și stabilizat doctrinar în Istoria
civilizației române moderne și în Mutația valorilor
estetice (al șaselea volum din Istoria literaturii
române contemporane, 1929), autonomismul este-
tic lovinescian reține virtuțile deprinse de la Maio-
rescu doar în circumstanțe polemice, de negare a
unor valori sau direcții literare prin delimitarea
principială a eticului și a etnicului de un „estetic”
ce poate fi invocat simplu, generic, fără a-i fi ches-
tionate bazele filosofice. Problema autonomiei
estetice, de care tradiția metacritică românească
Dicționarul general al literaturii române 828
leagă numele lui L., în imediata succesiune a lui
Maiorescu, nu are însă în critica sa decât o pre-
zență axiomatică, de enunțare laconică, prin sine
suficientă: „disocierea” esteticului de etic și etnic,
„disocierea” esteticului de „elementele eterogene”,
eliminarea „confuziei” sau a „simbiozei” dintre
estetic, etnic și etic. Vorbind, în T. Maiorescu și post-
eritatea lui critică, de cele trei generații critice
postmaioresciene și distingând o primă generație,
ilustrată de M. Dragomirescu, Simion Mehedinți,
P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru ș.a., marcată
de cultul pentru personalitatea lui Maiorescu; o a
doua generație, în care intră el însuși, alături de
Paul Zarifopol, D. Caracostea și Ion Petrovici, mar-
cată de distanța critică față de maestru, și o a treia
generație, a tinerilor G. Călinescu, Șerban Ciocu-
lescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Vla-
dimir Streinu și Tudor Vianu, L. scrie despre aceasta
din urmă că „s-a născut «estetică» cum te naști cu
ochi albaștri; a fost «maioresciană» fără să știe”.
Simptom al unei culturi în formare, discuțiile de
principiu asupra autonomiei esteticului s-ar sus-
penda, prin urmare, într-o literatură și într-o cri-
tică specializate, ieșite din faza culturalului indis-
tinct. Ca atare, când afirmă preeminența esteticu-
lui în conturarea unui verdict critic, L. se limitează
să trimită, cu gesturi scurte, aproape vexate, la cla-
sicii teoriei zise autonomist-estetice, de la Kant la
Croce, preferând, în schimb, să disece amănunțit
lipsa de anvergură culturală a potrivnicilor. O solu-
ție observabilă de la primele atitudini împotriva
tendenționismului sămănătoristo-poporanist și
până la ultimele luări de poziție împotriva etnicis-
mului extremist al anilor 1930–1940, în compen-
diul din 1937 („Biruința conceptului estetic, fără
alterări de elemente străine […] este un bun incon-
testabil al generației actuale”) și în tot ciclul juni-
mist. Se remarcă astfel de timpuriu respingerea,
via Schopenhauer și Maiorescu, a confuziei esteti-
cului cu eticul exprimat ca „tendință” (Dobro-
geanu-Gherea) sau ca „atitudine” vizibilă a autoru-
lui în operă (Ibrăileanu): „Moralitatea într-o operă
de artă este un element indiferent” (Arta și morala,
1906); sau: „există în fenomenul contemplației
estetice o astfel de înălțare, de depersonalizare, de
obiectivare, încât devine de la sine morală” (Muta-
ția valorilor estetice). Convingere menținută și mai
târziu, când L. va răspunde acuzațiilor de porno-
grafie primite de volumul arghezian Flori de muci-
gai prin lapidarul enunț: „singura pornografie […]
829 Dicționarul general al literaturii române
în artă e lipsa de talent”. Disocierea eticului și înde-
osebi a etnicului de estetic s-a dovedit, după L., un
„merit al simbolismului și în genere al modernis-
mului”, un pas înainte față de Maiorescu, la care
etnicul și esteticul s-ar fi aflat într-o „simbioză”
(literatura populară) nefast continuată în sămănă-
torism și poporanism. Cât privește relația esteticu-
lui cu etnicul, ea se precizează în gândirea lui L.
îndată ce eticul „atitudinii” poporaniste se trans-
formă în etnicul „specificului național”, căruia i se
atașează și o ideologie, mai solidă decât cea dele-
gată de Iorga țărănismului sămănătorist, dar la fel
de ostilă „poeziei noi”, simbolisto-moderniste. Pe
de altă parte, unele voci „cosmopolite” atacă fun-
damentele etnice ale literaturii române moderne,
descoperind-o tributară modelului francez (B.
Fundoianu, N. Davidescu) sau afirmând irelevanța
factorului etnic în literatură (F. Aderca). Între cele
două viziuni extreme, una reducând esteticul la
„rasă”, alta negând aportul „rasei” la estetic, L.
ajunge la o poziție ce poate fi calificată drept
Lovinescu
contradictorie, dar care dezvăluie, în aceeași
măsură, efortul menținerii unei gândiri ferite de
excese, autentic relativiste, în focul unor polemici
încrucișate. El i-a combătut pe Fundoianu și pe
Davidescu, în 1922, cu argumentul „spiritului atât
de compact al «sămănătorismului», continuat prin
«poporanism»” și al tradiției noastre literare repre-
zentate de folclor și de autorii clasici, respectiv cu
arsenalul predilect al lui Ibrăileanu împotriva
„poeziei noi”, dar a respins, pe de altă parte, în
primul volum al Istoriei literaturii…, aversiunea
poporanistă față de simbolism, arătând că, în
lumina disocierii principiale a esteticului de etnic
și grație caracterului său universalist, „nespecific
național”, simbolismul nu poate fi judecat prin
prisma etnicului. Curând însă, L. va ataca (Etnicul,
1927) chiar temeiurile estetismului universalist –
„bovarismul” conceperii „în afară de rasă” – avan-
sat tot atunci de F. Aderca. Descurajând „întrebuin-
țarea etnicului ca un principiu de valorificare este-
tică”, L. afirmă, în același timp, că arta are o finali-
tate națională: „Crearea stilului național este ter-
menul ultim […] spre care se îndreaptă orice artă”.
Conform tezelor din Istoria civilizației…, etapei
imitației integrale îi urmează o „diferențiere” emi-
namente guvernată de principiul estetic. Sincro-
nismul, ca și etnicul, nefiind în sine un criteriu sau
un verdict estetic, criticul poate să discearnă ierar-
hii estetice chiar în interiorul curentelor anacro-
nice, ca sămănătorismul (unde Octavian Goga e
diferențiatul estetic prin excelență). Deși L. a fost –
de la primele sale acțiuni anti-sămănătoriste, din
1905, și până la ultima verigă a ciclului junimist –
un partizan indiscutabil al „primatului esteticei”,
totuși, în planul gândirii doctrinare proprii, va
amenda „concepția metafizică a unui frumos în
sine” și însăși posibilitatea unei estetici, ca teorie
universală a frumosului (ilustrată, în epocă, de M.
Dragomirescu), propunând, în Mutația valorilor
estetice, soluția unui frumos fără existență obiec-
tivă, dependent de spațiu, de timp și de cauzalitate,
mai aproape de vederile lui Taine, dar și ale esteticii
psihologiste. Optică menținută și în compendiul
din 1937, unde se arată că „Nu există o știință a lite-
raturii, ci o istorie a ei”, construită „nu prin rapor-
tare la un ideal estetic”, ci la un complex de factori
variabili, precum și în T. Maiorescu și posteritatea
lui critică, unde se confirmă că frumosul nu poate
fi studiat decât în „mobilitatea istoriei lui”. Scepti-
cismul asupra perenității valorilor nu generează
Lovinescu
însă scepticismul asupra profesiei de critic:
„lucrează în cadrul conștiinței tale morale ca și
cum ai lucra pentru eternitate, deși din adâncurile
sufletului ești convins că totul se petrece în neînțe-
les și se destramă în neant”; o cultură producătoare
de literatură nu îndepărtează, cum credea Maio-
rescu, ci, dimpotrivă, încurajează disciplina criticii
literare, cititul profesionist. Pe relativism estetic și
pe viziune istoristă se fondează așadar critica
„mobilă, deci modernistă” a lui L. și întregul proces
al desprinderii de Maiorescu prin teoriile sincro-
nismului, a mutației valorilor sau a destinului con-
tinuu evolutiv al criticii. Dacă, începând cu „revi-
zuirea” din 1915 și cu Simulare – stimulare (1920)
se afirmă „independența de atitudine” a criticului
față de ilustrul său înaintaș și recunoașterea
„sumară” a calităților acestuia pe fondul unui auto-
nomism estetic nepericlitat în chip major, după
1935 L. va simți tot mai acut nevoia (re)afilierii și a
Dicționarul general al literaturii române 830
(re)afirmării „meritului esențial” al lui Maiorescu în
disocierea esteticului de alte valori. Monografiile
ciclului junimist sunt, deci, întrucâtva, și o mea culpa
indirect pronunțată, într-un climat politic defavora-
bil autonomiei estetice, de un spirit căruia nu-i mai
pare utilă în epocă privirea relativistă sau relativi-
zantă, ci reasumarea patronatului maio­rescian.
Atitudinea timpurie împotriva exclusivismului
țărănist în literatură, corelată cu decantarea unei
concepţii tot mai decis contrare teoriei maioresci-
ene a formelor fără fond își câștigă aerul de sistem
în Istoria civilizației române moderne și apoi în
Mutația valorilor estetice – două opuri ce trec din-
colo de zona specializării strict literare, spre socio-
logia și filosofia culturii. Teza Istoriei civilizației…
este că la rădăcina statului național român și a civi-
lizației noastre moderne stă decizia „revoluțio-
nară” a boierilor liberali de a depăși tradiția politică
guvernată de legislații orientale semifeudale, prin-
tr-un import de ideologie apuseană, în speță uma-
nismul Revoluției Franceze, care a stimulat un
mediu intern deficitar în sfera economiei (de tip
capitalist), cât și în ce privește conștiința națională
și politică a claselor sociale, îndeosebi a burgheziei
emergente. Demersul sociologic lovinescian se dis-
tinge de inițiativele cu obiectiv similar, dar de
metodă materialist-istorică (G. Ibrăileanu, Șt. Zele-
tin), care explicaseră geneza civilizației române
moderne prin acțiunea condițiilor socioecono-
mice asupra ideologiei, precum și de criticismul
junimist (care constatase doar discrepanța dintre
fondul existent și formele importate), prin răstur-
narea ecuației și afirmarea rolului anticipator al
ideologicului asupra economicului și culturalului
– deci a formei asupra fondului. Primele două
volume din Istoriei civilizației… expun dialectica
„forțelor revoluționare” și a „forțelor reacționare”,
iar ultimul volum, Legile formației civilizației
române, cu­ prin­ de fundamentele științifice din
spatele demonstrației. Între „legile” și conceptele
întrebuințate aici de L., cu impact asupra întregii
sale viziuni critico-istorice, se remarcă forța coa-
gulantă a sincronismului (sau a „interdependen-
ței”). Conform acestei legi, sub influența unui
„spirit al veacului” (saeculum, după Tacit), a unei
tendințe – globaliste, s-ar spune astăzi – „ireversi-
bile” de „uniformizare” a societăților moderne,
după Revoluția de la 1848 civilizația și cultura
română se îndreaptă cu necesitate spre valorile
occidentale („Ex occidente lux!”), în special spre
831 Dicționarul general al literaturii române
cele franceze, regăsindu-și esența latină, adică
„adevărata continuitate etnică și ideală”. Sincroni-
zarea se exercită, după L., la toate nivelurile socie-
tale și intelectuale susceptibile de a fi influențate
prin transfer de idei, de la economic la artistic.
Acest „apriorism ideologic” (Z. Ornea) al teoriei
sincroniste se întemeiază, până la un punct, pe
„legea imitației” reciproce și „de sus în jos”, prin
care sociologul francez Gabriel Tarde explica for-
marea societăților. Lege corectată de L. prin ideea
unei imitații care pleacă nu „dinăuntru în afară”,
adică de la fond la formă, cum susținea Tarde, ci
invers, „din afară înăuntru” și de la forme la fond.
Fragmentară în cazul societăților cu o evoluție
organică și echivalente ca grad de dezvoltare, imi-
tația este „integrală” când decalajul dintre civiliza-
ții este disproporționat, scutind de trecerea „prin
toate fazele succesive” ale fenomenului imitat. În
urma procesului de imitație integrală, originalita-
tea fiecărei culturi se manifestă prin „diferențiere”,
adică prin adaptarea valorilor importate la specifi-
cul etnic – rasă, temperament – și la psihologia
individului creator. Echivalând, în ordine sociolo-
gică, „revoluția imitativă” cu „mutația” biologică
survenită în organism prin acțiunea unui factor
extern, concept preluat din lucrările olandezului
Hugo de Vries, L. explică imposibilitatea tratării cu
aceeași metodă a evoluțiilor organice și a celor în
salturi – deci inadecvarea metodelor marxiste și
evoluționiste în cazul civilizației române. Contrar
vederilor lui Șt. Zeletin din studiul Revoluția bur-
gheză în România, teoria lui L. nu mizează pe exis-
tența unui fond revoluționar autohton, a unei bur-
ghezii active și cu conștiință politică („Revoluțio-
narii noștri erau conducători fără armată”), ci pe
realitatea unei pături boierești flexibile, care, deși
cu interese divergente, reușește la momentul opor-
tun să acționeze sinergic în serviciul ideii națio-
nale, izbutind crearea „fără violență” a statului
român național. Dacă patriotismul și ideea națio-
nală precedă consolidarea burgheziei și a unui
capital autohton, se poate conchide, arată L., că
forma ideologică a anticipat fondul social și econo-
mic. În „duel logic” cu forțele revoluționare muta-
gene, reacțiunea, organicistă, se exprimă, pe de o
parte, prin vocea tradiționaliștilor (de la Mihail
Kogălniceanu la N. Iorga), iar pe de alta, prin vocea
adepților materialismului istoric (C. Dobro-
geanu-Gherea, G. Ibrăileanu, C. Stere) și a junimiș-
tilor, marcați cu toții de obsesia raportării formelor
Lovinescu
noi la un fond al rasei real (tradiționaliștii) sau vir-
tual (materialiștii și junimiștii). Totuși, dacă tradiți-
onaliștii mizează pe existența unui fond real (a
unei tradiții românești valorificate în economia
statului nostru modern), materialiștii (cu excepția
lui Zeletin), ca și junimiștii, și ca L. însuși, pornesc
de la premisa absenței unui fond intern favorabil
devenirii burghezo-capitaliste pe teren românesc.
Scindat între, pe de o parte, profilul abstract, uni-
versalist, al liberalului, deprins din Le Libéralisme
al lui Émile Faguet, și, pe de altă parte, accentul pe
național („prin noi înșine”) al liberalilor autohtoni,
L. va transporta și în critica literară soluția unui
„protecționism” care, „fără înlăturarea capitalului
și a experienții streinilor”, să înceapă a-și „pune
problema naționalizării capitalului” – adică a unei
literaturi naționale modernizate cu concursul
influențelor occidentale. Remarcând amploarea
forțelor reacționare „culturale” de tipul sămănăto-
rismului sau al poporanismului, el constată însă
„inexistența unui curent cultural revoluționar”
echivalent și caută în primă instanță explicații în
calitatea universal inerțială a literaturii („Literatura
este de la sine o forță reacționară”); chestionează
apoi paseismul literaturii române, care face din
trecut „un dușman al prezentului”, și criticismul
junimist al formelor fără fond – imun la chemările
romantice ale trecutului și deopotrivă crud în eva-
luarea viitorului național – în lumina căruia pre-
zentul burghez ajunge o caricatură ireparabilă, ca
în opera lui I.L. Caragiale. Abia mișcarea simbolistă
ar purcede, prin neologizare, la o „modernizare” a
limbii literare, alături de scrisul jurnalistic. Ostilita-
tea accentuată a lui L. față de conceptul de tradiție
românească, pe de o parte, și ideea omogenizării
progresive a societăților prin acțiunea sincronis-
mului, pe de altă parte, nu implică totuși slăbirea
argumentului național – dimpotrivă: „Există un
suflet românesc format de rasă și de împrejurări
istorice”, deși „statul nostru nu trăiește […] pe con-
știința populară de la 1300”. Observând că actuali-
tatea socioeconomică nu se reflectă în suprastruc-
tura literară, L. se consternează ca un determinist
autentic: „Procesul social n-a fost urmat de un
proces literar corespunzător”, cerând să fie înlătu-
rată „prejudecata îndărătnică a imposibilității unei
literaturi burgheze și, în orice caz, a lipsei ei de
valoare etnică”. Modernizarea literaturii ar însemna,
prin urmare, crearea acelei literaturi cerute de for-
mele unei civilizații burgheze deja existente.
Lovinescu
Teoretician al formei stimulatoare de fond, L. nu
acordă însă literaturii această virtute catalitică sau,
în orice caz, nu în aceeași măsură ca ideologiei
sociopolitice; ipoteza unei literaturi aflate în avan-
garda societății nu intră în vederile criticului-soci-
olog. Teoria sincronismului și teoria mutației valo-
rilor estetice reprezintă, în fond, cele mai curajoase
demersuri speculative ale criticului, atestând o
apetență a dubiului relativist care-l ferește de exce-
sele narațiunilor întemeietoare, dar nu-l oprește de
la a livra el însuși una – conceptul și filosofia
modernismului. Sursă a unui veritabil stil proble-
matizant ce reușește să provoace reacții prin sim-
plul montaj al deja-zisului sau prin răsturnarea
perspectivei asupra unor argumente care-și atinse-
seră cota de epuizare (teoria formelor fără fond,
perenitatea valorilor estetice etc.), cele două teorii
l-au expus din plin pe L. contestărilor imediate și
unei posterități critice nu mai puțin tumultuoase,
care leagă până astăzi teoria mutației valorilor de
prezicerea – ratată – a neviabilității operei lui I.L.
Caragiale, iar teoria sincronismului de negarea
„fondului nostru nelatin”, a influențelor orientale și
a ortodoxiei, în favoarea unei presupuse esențe
latine. Teoria sincronismului a fost combătută,
între alții, de G. Călinescu și de Ion Barbu, iar teoria
mutației valorilor a intrat în vizorul lui Camil
Petrescu (Eugen Lovinescu subt zodia seninătății
imperturbabile, 1933). Atât teoria sincronismului,
cât și teoria mutației valorilor estetice au, în afara
deschiderii lor abstracte, prin care criticul român
tinde spre nivelul cognitiv al teoriei și esteticii
europene a începutului de secol XX, un puternic
accent militant, de stimulare a direcției moder-
niste autohtone. Deși teoria mutațiilor – în contu-
rarea căreia L. apelează la istoria mare, a valorilor
universale (Homer) sau naționale (Eminescu,
Caragiale) – nu condiționează modificarea sensi-
bilității de acumularea unui anumit interval isto-
ric, e vizibilă totuși încrederea în forța acestei
teorii de a explica dreptul la existență și, mai mult,
necesitatea unei literaturi care să exprime acele
valori consolidate după formarea civilizației
române moderne, adică a unui modernism care să
confirme, pe plan cultural, procesul de moderni-
zare civilizațională. Teoriile lui L. nu se restrâng
însă la relevanța națională, cazul românesc nefi-
ind unic în istoria lumii, ci o speță aflată sub inci-
dența unui complex de legi, a unei „fatalități soci-
ologice”. Mai mult decât oricare alt critic român
Dicționarul general al literaturii române 832
din prima jumătate a secolului al XX-lea (cu excep-
ția, poate, a criticilor „științifici” sau determiniști
ca Ibrăileanu sau Dobrogeanu-Gherea, dar cu mai
multă viziune sistemică decât aceștia), L. este
autonomistul estetic pasionat de întemeierea –
totuși – științifică a verdictului literar.
Poezia nouă (1923), primul studiu „unitar şi
inedit” despre acest subiect, cum îl anunță autorul,
sudează texte de întâmpinare mai vechi sau mai noi
a operei poeților simboliști și post-simboliști, de la
Ion Minulescu la Ion Barbu. Elocvent pentru spiri-
tul de sinteză și pentru disponibilitatea de a ridica
la concept și de a întrezări direcții în amorful vieții
literare curente, studiul pare interesat în primul
rând de lămurirea sorții simbolismului pe teren
autohton, judecățile și terminologia critică făcân-
du-se prin raportare la acest curent. Modernismul
nu figurează aici ca direcție literară distinctă, ca în
Istoria literaturii…, dar lectura făcută „poeziei noi”
și bagajul conceptual care-i delimitează pe unii
poeți de alții vor facilita fixarea ulterioară a terme-
nului. Astfel, jocul de contraste prin care simboliști-
lor (caracterizați de „adâncirea lirismului”) le sunt
contrapuși „falșii simboliști”, „imagiștii” sau „poeții
de notație” trimite la existența unei mișcări global
antisimboliste în poezia românească, intrată
într-un proces de „intelectualizare” (cerebralizare,
obiectivare) a emoției, deci într-o zodie contrară
simbolismului, de „disoluție a lirismului”. Admi-
țând că „poezia nouă” se îndreaptă, ca și literatura,
spre obiectivarea discursului, L. își reglează con-
ceptele opunând mici rețete de poezie altora, dis-
tingând, în cadrul poeziei postsimboliste, mai
multe direcții (falsul simbolism, imagismul, nota-
ția, chiar tradiționalismul sau, în fine, „alte” încă
neelucidate „aspecte”). Trecându-și textele din
Poezia nouă în Istoria literaturii…, unde acestea
acoperă mare parte din secțiunile dedicate poeziei
simboliste și moderniste, L. păstrează aparatul teo-
retic și analitic exersat anterior pentru argumenta-
rea obiectivării poeziei, însă, așa cum în studierea
poeziei mecanismul conceptual funcționa prin
perechi de opoziții în interiorul genului liric (unde
simbolismul se opune romantismului, pentru ca,
ulterior, ambelor să le fie opus antisimbolismul
modernist, dispus la rândul lui în mai multe sub-cu-
rente), Istoria literaturii… păstrează și ea cadrul
dialectic, dar îl așază sub jurisdicția genurilor lite-
rare. Astfel ia naștere acea „aparentă contradicție”,
de care pomenea chiar L., între Evoluția poeziei
833 Dicționarul general al literaturii române
lirice (1927), volumul al treilea al Istoriei literatu-
rii…, care, păstrând scheletul din Poezia nouă,
merge pe ideea obiectivării poeziei, și Evoluția
„prozei literare” (1928), al patrulea volum al Istoriei
literaturii…, care, deplasând schema dialectică
spre clasica opoziție proză (obiectiv)/ poezie
(subiectiv), retractează ideea obiectivării generale a
literaturii, deci și a poeziei, rezervând-o strict
prozei. Ca atare, deși practic probează mersul poe-
ziei spre obiectivare, Istoria literaturii… conchide,
teoretic, mersul ei spre subiectivare. Tudor Arghezi,
Ion Barbu, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Adrian
Maniu, Ion Pillat ș.a. devin agenții acestui nou tip
de poezie și de sensibilitate care, indiferent de
avatarurile încadrării și evaluării ei, se impune ca
literatură a prezentului. Ostil respingerii simbolis-
mului pe criteriul neadaptării la „rasă”, dar și repre-
zentării lui ca „început al literaturii noastre”, L. a
reușit, în Poezia nouă și în Istoria literaturii…, să
Lovinescu
depășească punerea unei mișcări literare exclusiv
în termeni de relevanță națională și a făcut din
meditația pe marginea simbolismului un preambul
al introducerii modernismului ca pur „fenomen de
sincronism” sau, mai aproape de Istoria civiliza-
ției…, ca „fond” literar cerut de „formele” unei civi-
lizații românești intrate de cel puțin o jumătate de
veac în sistemul modernității europene. Descrierea
universului poetic și a psihologiei simbolistului
George Bacovia, în continuarea unui articol din
1922 („Există o atmosferă bacoviană: o atmosferă
de copleșitoare dezolare, de toamnă cu ploi putrede
și arbori cangrenați […]. Poezia lui Bacovia e expre-
sia celei mai elementare stări sufleteşti; [...] cineste-
zie profund animalică; secreţiune a unui organism
bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor
umede…”), a lansat o abordare nouă în aria criticii
de poezie, în care G. Călinescu, cucerit de „extraor-
dinarul talent” lovinescian de a exprima „stări inte-
lectuale” și „inefabile”, a remarcat „un poem critic
subiacent” și o „metodă a reconstrucției muzicale”
a universului poetic (Masca apoloniană a lui E.
Lovinescu, 1930). (Aceste calități n-au compensat
însă gestul valorizării superioare a poeziei lui Camil
Baltazar, reproșat consecvent de contestatarii gus-
tului lovinescian.) Tot în studiul Poezia nouă se cris-
talizează și deprinderea de a depista semnele
modernismului mai întâi – și apoi exclusiv – în
poezie, nu în alte genuri, fapt culminat ulterior cu
descurajarea prozei „moderniste”, considerată lirică
și deci incompatibilă cu mersul prozei spre obiecti-
vare. Primele două volume ale Istoriei literaturii…,
unul tratând ideologia literară, iar celălalt critica de
după 1900, expun, conform doctrinei sincroniste
din Istoria civilizației…, conflictul dintre forțele
novatoare ale modernismului și reacțiunea sămă-
nătoristo-poporanistă, căreia L. îi impută „anacro-
nismul estetic” și „decadent”, fondat pe confuzia
esteticului cu etnicul și eticul. Evoluția ideologiei
literare discută conceptele de sămănătorism, popo-
ranism, mișcare modernistă, simbolism, tradițio-
nalism – ancorate în dezbaterile epocii și arondate
unor cercuri, grupări și reviste literare („Sămănăto-
rul”, „Viața românească”, „Vieața nouă”, „Sburăto-
rul”, „Gândirea”). Evoluția criticei literare scoate în
relief reprezentanți ai acestor direcții de gândire și
relațiile lor de asociere/ disociere. Textele din aceste
volume au o dispoziție accentuat polemică, mar-
când distanța lui L. atât față de heteronomiștii de
tradiție junimisto-eminesciană (N. Iorga, Simion
Lovinescu Dicționarul general al literaturii române 834

Cenaclul Sburătorul, 1942. De la stânga la dreapta: Sorana Ţopa, Ana Luca, Ion Ojog, Ioana Postelnicu, Lucia
Demetrius, E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Monica Lovinescu, Vladimir Streinu, Ştefania Zottoviceanu-Rusu,
Dan Petraşincu, Maura Prigor, Ion Larian Postolache

Mehedinți) sau gheristă (G. Ibrăileanu, C. Stere,
Mihai Ralea), cât și față de autonomiștii grupați în
critica simbolistă ori estetistă (Ovid Densusianu,
Pompiliu Păltănea, D. Caracostea, N. Davidescu, M.
Dragomirescu). Afini­ tatea criticului merge spre
ideologia și valorile simboliste, însă nu acceptă
optica lui Davidescu și Densusianu asupra acestui
curent și nici lista de autori promovați de acesta
din urmă în „Vieața nouă”. Conștient de tensiunea
dintre exigența sincronizării, conform căreia ope-
rele care exprimă sensibilitatea momentului ar fi
din principiu preferabile („Modernismul” ar fi sin-
gura poezie „sincer sincronizată”, care „poate răs-
punde – principial – sensibilității noastre”) și, pe de
altă parte, principiul autonomiei esteticului, după
care inovația și sincronizarea n-ar trebui să hotă-
rască în aprecierea calității estetice, L. readuce în
discuție cuplul imitație–diferențiere, propus în
Istoria civilizației… Dacă legea sincronismului sus-
ține imitația, diferențierea înseamnă activarea cri-
teriului estetic, dintr-o serie de „sincronizați” fiind
aleși doar autorii realizați estetic. Față de Istoria
civilizației…, unde procesul diferențierii e delegat
unui viitor probabil (crearea unei arte naționale),
Istoria literaturii… arată ce înseamnă acest con-
cept în practica criticii literare lovinesciene: dife-
rențierea nu se raportează la sursele imitate, ci la
predecesorii autohtoni. L. salută, de pildă, în
poezia tradiționalistului Ion Pillat, soluția imitației
(„infuzia de sânge” nou, prin influența lui Francis
Jammes și Rainer Maria Rilke), dar nu arată prin ce
se diferențiază, în afară de „rasă” și, desigur, de
limbă, poezia lui Pillat în raport cu poeții străini; el
e „diferențiat” doar în raport cu Vasile Alecsandri.
La fel, Octavian Goga e diferențiat în raport cu ante-
cesorii sămănătoriști și cu epigonii lui Eminescu.
Evoluția poeziei lirice conservă analizele ce ser-
veau, în Poezia nouă, concluzia obiectivării poeziei.
Teoria lui L. asupra poeziei afirmă în acest moment
că, adâncind lirismul, simbolismul „a fost depășit
în propria lui direcție de expresionism”, iar în „direc-
ția potrivnică” (a disoluției lirismului și, deci, a
obiectivării) „a întâmpinat o reacțiune prin încerca-
rea de intelectualizare a emoțiilor”. Astfel, în poezia
lui Arghezi, inaderența la misticism și „lupta pentru
certitudini” ar caracteriza un spirit eminamente
secularizat, care reușește să creeze un stil intelec-
tual prin „materializarea abstractului” (demers
835 Dicționarul general al literaturii române
similar raționalizării intuițiilor în critica literară) și
prin expunerea fragmentară, discontinuă („elipsa
de cugetare și de expresie” este un argument „inte-
lectualist” recurent, folosit și în interpretarea prozei
lui F. Aderca sau a poeziei lui Adrian Maniu). Între
falsul misticism, descoperit de L. peste tot în poezia
noastră tradiționalistă, și obiectivarea discursului
există o relație naturală: pe de o parte, discursul
cenzurat de intelect nu predispune în genere la
transă mistică autentică; pe de altă parte, la tradiți-
onaliști (cu excepția lui Blaga), profilul mistic
rămâne la stadiul formal, de ideologie „facsimilată”
după model apusean. În unele poeme argheziene
însă, falsul misticism nu e trădat de aspectul formal,
cosmopolit al trăirii, ci de un efect de stil voluntar.
Psihologia misticului din Duhovnicească, de pildă,
„fixată obiectiv de un mare artist”, nu coincide cu
psihologia poetului; nu poetul Arghezi e mistic, ci
personajul din poemul său, „călugărul halucinat”,
poetul introducând între el și personaj o „distanță”.
Finețea unor asemenea disocieri atestă în critica lui
L. un spirit care, mânat de urgențe polemice și de
satisfacerea „legilor” mari ale istoriei și ale civiliza-
ției, nu scapă totuși din vedere imanența textului
literar. „Intelectualizarea emoției” – ca obiectivare a
discursului și sacrificare a lirismului – e remarcată
și în poezia lui Blaga, Ion Barbu, Maniu, Camil
Petrescu sau Vinea. Evoluția „prozei literare”, intitu-
lată astfel fiindcă include, pe lângă ceea ce L.
numește „poezia epică”, și proza „lirică” a moder-
niștilor, afirmă mersul prozei de la rural la urban și
de la subiectiv la obiectiv. În acest nou sistem de
polarizare, în care lirica se opune epicii, evoluția
poeziei s-ar face în sensul „adâncirii în subiect”.
Dacă urbanizarea literaturii se susține ca pur feno-
men de sincronizare cu faza „de evoluție a civiliza-
ției noastre”, adică burghezia, drumul prozei de la
subiectiv la obiectiv se „confundă cu însuși proce-
sul de maturizare a poeziei epice”, în logica hegeli-
ană a genurilor literare, care, prin universalismul
dicotomiei subiectiv–obiectiv, stă deasupra „spiri-
tului veacului”. Militant încă din primii ani ai seco-
lului al XX-lea pentru intelectualizarea literaturii, L.
înregistrează acum cu satisfacție diversificarea și
adâncirea psihologiei, precum și obiectivarea scri-
sului în proza Hortensiei Papadat-Bengescu, care
denotă atât „traiectoria literaturii române înseși” de
la „subiectiv la obiectiv”, cât și tipul de proză –
urbană și burgheză – cerut de vârsta civilizației
noastre („floarea unei civilizații coapte”). Dacă în
Lovinescu
primele scrieri ale autoarei L. subliniase spiritul
analitic și totuși liric prin intensitatea introspecției,
Concert din muzică de Bach este considerat vârful
deplinei obiectivări în proza acesteia și totodată
romanul care creează, în literatura română, un
„gen” – genul urban: „marea frescă a vieții noastre
orășenești, unde toate straturile sunt reprezentate”.
Raportat la tipologia romanului european al
momentului, dezideratul lovinescian al obiectivării
trimite mai degrabă spre Balzac, decât spre Marcel
Proust, receptivitatea pentru literatura de analiză
surclasată însă de neta preferință pentru creația
obiectivă (în fond, pentru realismul de secol XIX)
apropiindu-l de vederile lui Ibrăileanu din Creație și
analiză (1926). L. apreciază, astfel, „virilitatea”
introspecției din primele scrieri ale Hortensiei
Papadat-Bengescu, dar numai întrucât relevă o
autoscopie fără subiectivitate, „cinică”, netributară
„metodei proustiene”. Soluțiile proustiene (descrie-
rea „bolii” lui Maxențiu sau „psihologismul acut și
proustian” din Femeia în fața oglinzei) sunt privite
cu rezervă. Aceeași optică și în aprecierea evoluției
„inverse” a lui F. Aderca, de la „obiectiv la subiectiv”,
căruia i se recomandă evitarea „ultimei noutăți” a
„psihologiei proustiene” și întoarcerea la „epicul
pur” exersat în Domnișoara din strada Neptun. Un
element important în perspectiva lui L. asupra
prozei este „atitudinea” autorului față de personaj
și, în genere, față de universul ficțiunii sale. Necon-
fundându-se cu „tendința” din textele lui Dobro-
geanu-Gherea sau ale lui Ibrăileanu decât în măsura
în care pledoaria lovinesciană pentru urbanizarea
literaturii e la fel de tendențioasă ca pledoariile
pentru specific național sau pentru ruralism, „ati-
tudinea” autorului devine la el un criteriu emina-
mente naratologic, de apreciere a obiectivității dis-
cursului și, în consecință, a modernității sale, din-
colo de tematica urbană sau rurală ilustrată. Entu-
ziasmul cu care primește, de pildă, romanul Ion al
lui Rebreanu e dovada acestei noi filosofii asupra
prozei. În aceeași ordine de idei, dacă în Istoria civi-
lizației…, satira lui Caragiale e declarată potrivnică
sensului de evoluție al societății și al prozei noastre
(burgheze), în Istoria literaturii… clasicul junimist
va fi supus unei grile a obiectivării discursului (a
maturizării epicului) care-l coboară în raport cu
Gh. Brăescu din pricina abuzului de comentariu
auctorial – „un procedeu intelectual” ce refuză lec-
torului „contemplația nemijlocită”. Atât în poezie
(Vinea, Maniu), cât mai ales în proză, criticul
Lovinescu
respinge ca neobiectivă „atitudinea” negativă, sar-
castică, satirică sau ironică, a autorului față de per-
sonaje (cu atât mai mult când e vorba de tipuri bur-
gheze) și preferă o „comunicare simpat(et)ică” a
acestuia cu eroii săi sau o atitudine dezimplicată, ca
în proza Hortensiei Papadat-Bengescu sau a lui
Rebreanu. Ocupând, singur, capitolul Creația obiec-
tivă, Rebreanu înscrie, prin Ion, „o dată, istorică am
putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii
noastre epice” – un roman balzacian prin deschide-
rea către o Comedie umană națională și stendhalian
prin profilul psihologic al protagonistului. „Vast
panou curgător”, care „creează impresia vieții în
toate dimensiunile ei” prin „îngrămădirea de
imponderabile”, Ion stimulează în critica lovinesci-
ană reflecția asupra romanului realist ca mimesis
sau ca „efect de real” (cum va spune mai târziu
Roland Barthes), dar și ca univers autarhic, care-și
provoacă propria realitate – o creație „fără cauze
eficiente și finale vizibile” și, deci, fără altă teză
decât creația în sine. Dacă Ion confirmă mersul
prozei spre obiectivare prin „indiferența obiectivă a
scriitorului”, ca „nepăsarea însăși a naturii față de
fenomenele biologice”, Pădurea spânzuraților – „cel
mai bun roman psihologic român” – servește și
obiectivul tematicii intelectualiste. Acelui L. care
visa, în primii săi ani de critică, la o literatură de psi-
hologii frământate, după modelul prozei rusești,
unde misticul și revoluționarul transcend, prin uni-
versalismul reflecției, mizele romantismului decli-
nant, Rebreanu îi oferă, prin Apostol Bologa, pro-
blema „intelectualului ardelean” străbătută de
cazuistici diverse, de la cinismul datoriei, trecut
prin puseuri acute de raționalism și misticism,
până la iraționalul profund întemeiat al opțiunii
tragice. Dacă Istoria literaturii române contempo-
rane din 1937 – în capitolul dedicat criticii moder-
niste și unicului său reprezentant, așa cum se con-
sideră L. – afirmă că „sincronismul implică moder-
nismul ca factor de progres”, tabla de materii a
compendiului probează, de fapt, o restrângere la
sfera poeziei a capacității reprezentative a moder-
nismului. Mai mult, secțiunea consacrată poeziei
lirice rezervă acestui concept doar virtuți de califi-
care formală (tradiționaliști, conceptiști, fanteziști
ca „fond”, unii poeți sunt moderniști doar prin
„formă”). Discuția amplă din 1927 despre moder-
nism ca „rezultantă a sincronismului” a fost agluti-
nată în capitolul despre simbolism. Majoritatea
poeților calificați drept moderniști în Istoria
Dicționarul general al literaturii române 836
literaturii… din 1927 sunt judecați acum prin
prisma altor criterii, de „fond”: Lucian Blaga și
Adrian Maniu devin „tradiționaliști”, Al. A. Phi-
lippide și N. Davidescu sunt „poeți de concepție”,
Camil Petrescu e poet descriptiv „de război”, iar Ion
Barbu se definește ca poet ermetic. L. predispune în
compendiu multe dintre judecățile și situările ope-
rate de Călinescu în Istoria… din 1941, de pildă tra-
tarea tradiționalismului ca modernism formal, în
baza dicotomiei fond–formă: moderniști ca formă,
poeții Pillat, Voiculescu sau Fundoianu sunt „tradi-
ționaliști” ca fond. În 1937 însuși Rebreanu ajunge
„sămănătorist ardelean”, tot pe criteriul fondului
rural. Dacă din acest punct de vedere se poate con-
stata deci o involuție a interesului criticului pentru
conceptul de modernism, Istoria… din 1937 este, în
schimb, mai bogat ilustrată în secțiunea prozei,
consemnând apariții editoriale importante și feno-
mene literare pe care volumul din 1928 nu le cunos-
cuse. La Mihail Sadoveanu, al cărui „materialism
liric” îl repudiase în faza Pașilor pe nisip, L. apreci-
ază acum tendința spre obiectivare în nou-apăru-
tele Zodia Cancerului și Frații Jderi – „adevărată
creație epică învăluită, firește, într-un lirism legi-
tim” –, iar în Baltagul distinge „suprapunerea reali-
tății pe mit […] punctul cel mai îndepărtat al artei
lui M. Sadoveanu, în care fuziunea liricului cu
epicul se face mai desăvârșit”. Nefavorabil literatu-
rii sadoveniene încă de la debuturile sale, dar ostil și
detractării eticiste a ei încercate de H. Sanielevici, L.
îl numără acum pe Sadoveanu („în latura lirică”)
printre vârfurile de canon ale prozei, alături de
Rebreanu („în latura ei pur obiectivă”) și de Horten-
sia Papadat-Bengescu („în latura analizei psiholo-
gice”). Principial decretată anacronică, epica sămă-
nătoristă îl include pe „cel mai mare creator epic al
literaturii noastre” – Liviu Rebreanu. Dacă predis-
poziția pentru criteriul de fond îl face pe istoricul
literar să-l includă pe Rebreanu printre sămănăto-
riști, cu tot meritul transcenderii lirismului printr-o
creație obiectivă indiscutabilă, „poezia epică
urbană” nu e nici ea întru totul acceptată. Epica
„modernistă” sau „lirică”, de pildă, reprezentată de
T. Arghezi, D. Anghel, Ion Vinea sau de Mateiu I.
Caragiale, deși urbană ca „fond”, e totuși criticată
pentru „dezlegarea de obiect” și „individualism”,
incompatibile cu dezideratul obiectivării prozei.
„Tocmai vigoarea însușirilor lui exclusiv lirice îi
refuza putința de a scrie romane, viziunea realității
în umilele ei componente fiindu-i structural
837 Dicționarul general al literaturii române
străină”, scrie L. despre prozatorul Arghezi, căruia îi
lăudase, în ipostaza de poet, capacitatea de prozai-
zare și de materializare a abstractului. Nici obiec-
tivă, dar nici subiectivă prin excelență (căci sepa-
rată de „memorialistică”, de epica „autobiografică”
sau „de analiză psihologică”), epica „modernistă”
s-ar susține doar prin virtuțile stilistice, prin acea
„fosforescență decadentă a limbii” observată în
proza lui Mateiu I. Caragiale. Dincolo de această
îngrădire semantică din ultima sa istorie literară,
modernismul lui L. este însă, înainte de toate, „un
concept creator. El a determinat o direcție literară,
indiscutabil cea mai importantă în epoca interbe-
lică” (Eugen Simion). „Epica narativă” urbană, idea-
lul prozastic al criticului, unind obiectivarea discur-
sului cu urbanizarea fondului într-o literatură fără
„psihologism” sau alte „intenții” și care merge
„direct la țintă – spre obiectiv” e, fatalmente, exem-
plificată în compendiu doar de autori notabili ca
Mihail Sebastian sau Victor Eftimiu ori de foști
sămănătoriști minori ca N. Batzaria sau Marcu
Beza. Vârfurile canonului lovinescian în aria prozei,
Liviu Rebreanu și Hortensia Papadat-Bengescu,
stau aici în compartimente diferite, primul – obiec-
tiv, dar nu urban, a doua – urbană, dar caracterizată
mai degrabă de „analiza psihologică” decât de scri-
sul obiectiv. De altfel, realitatea literară a vremii îl
constrânge pe L. să aloce spațiu și resurse interpre-
tative mai substanțiale altor direcții ale „epicii
urbane” decât narativul pur, aspecte mai degrabă
definitorii pentru evoluția prozei românești și a
limbajului critic începând cu anii ’30 ai secolului
trecut: epica „autobiografică” (E. Lovinescu, G.
Ibrăileanu, Anton Holban, Mircea Eliade) și epica
„de analiză psihologică” (Hortensia Papadat-Ben-
gescu, N. Davidescu, Camil Petrescu, M. Blecher,
Henriette-Yvonne Stahl, Gib I. Mihăescu). El identi-
fică prompt sursele străine ale acestui nou tip de
literatură (Giovanni Papini, André Gide, Aldous
Huxley, James Joyce, în cazul Eliade; „analiștii fran-
cezi” la Holban etc.) și o fixează în linii sigure, com-
prehensiv, dar convins în același timp că propensi-
unea tinerilor pentru „poză”, interiorizare și „indivi-
dualism” e doar o fază de tranziție spre epicul pur,
cu caractere și psihologii ferme, de esență balzaci-
ană. Cuprins de „febra generației” – tip de „narci-
sism” care exprimă altceva decât „spiritul veacului”
și de care L. se desparte –, alterat ideologic și pre-
epic prin tot ce scrisese înainte, Mircea Eliade reu-
șește, totuși, în Huliganii, „o serie de figuri bine
Lovinescu
definite”. Alături de romanele Hortensiei Papa-
dat-Bengescu în „epica de analiză psihologică”,
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
și Patul lui Procust de Camil Petrescu sunt „două
din cele mai bune romane de analiză ale literaturii
mai noi”. În primul, sensibil la indicii obiectivării,
criticul regăsește versurile de război ale autorului
transpuse în proză; în al doilea, în ciuda compozi-
ției „în genere arbitrară”, remarcă „ascuțimea anali-
zei și abilitatea inteligentă a tecnicei psihologice”.
Cu o și mai mare disponibilitate e primită proza de
analiză a lui M. Blecher, unde L. oscilează între
„linia tăioasă”, dar nu suficient de „epică” expusă în
Întâmplări din irealitatea imediată și „progresul
epic” din Inimi cicatrizate, lipsit însă de calitățile
stilistice ale primei cărți. Nouă în raport cu Istoria
literaturii… din 1926–1929 (unde volumul V, desti-
nat dramaturgiei, nu va mai fi publicat) este și secți-
unea dedicată în compendiu dramaturgiei, cea mai
puțin solicitantă conceptual și canonic, întrucât,
„punct final în evoluția genurilor, literatura drama-
tică reprezintă o fază de maturitate pe care nu ne-o
puteau da cei abia o sută de ani de dezvoltare” și, pe
de altă parte (sau tocmai de aceea), lista autorilor
dramatici „nu ne dă valori egale” cu cele oferite de
proza sau de poezia românească de după război.
Sesizând absența unei literaturi românești autentic
dramatice, care să nu se confunde cu „teatrul poetic
sau eroic ce ține încă de lirism”, L. salută totuși scri-
erile dramatice ale lui Minulescu, Rebreanu, Blaga,
exaltă piesa Bătrânul a Hortensiei Papadat-Ben-
gescu, („una din cele mai mari creații din literatura
noastră”) și distinge în Camil Petrescu un „scriitor
prin esență dramatic”.
În Memorii și în Aqua forte L. schimbă registrul
și, în loc de opere și direcții, ia în vizor autorii în
concretul eului biografic și al mediului literar.
Onestitatea abstractă a criticului e înlocuită sau, în
orice caz, surclasată aici de finețea psihologică a
portretistului și de calitatea beletristă a expunerii,
care fac din Memorii o comedie umană sui-gene-
ris. Ca și în cazul ipostazei de istoric al contempo-
raneității, postura de memorialist înseamnă însă
cumpănirea unor „riscuri profesionale ale unui
gen ce implică aproape dubla postumitate a auto-
rului și a oamenilor zugrăviți”. Memorialistul are
apetență pentru faptul divers și pentru detaliul
revelator, obsesia reducerii individului sau a
„ambianței” literare la acea qualité maîtresse care-i
definește în fața prezentului, dar și a istoriei.
Lovinescu Dicționarul general al literaturii române 838
Teoretician al formei creatoare de fond și al unei
evoluții literare ce nu pretinde o dezvoltare orga-
nică, memorialistul nu mai așteaptă nici el dizolva-
rea prezentului în trecut; L. clasează deci și se cla-
sează pe loc, la rândul său, în galeria fizionomiilor
și fiziologiilor literare cercetate. Necreditat ca
romancier și contestat, în epocă, pentru calitatea
psihologiilor din Memorii, el se impune totuși prin
intensitatea beletristică a acestor „portrete”, „scene”,
„siluete” și a „faunei” de tipuri și de idei. Mihail
Sadoveanu – forța întemeietoare, cuvântul născut
din tăcerea primordială, homo faber în natură și
deopotrivă în cultură – e surprins, de pildă, în tușe
stihiale: „în nisipișurile spre care l-au dus cărările
lăturalnice, unde s-ar fi crezut că nu-l pot aștepta
decât lăcuste și stâlpul schimniciei, Sadoveanu a
durat casă de piatră, a tras brazdă de ogor mănos, a
păstorit un popor numeros de copii, cu patriahali-
tate, după zăplazuri înalte, între pometuri și colo-
nii de albine, totul din osteneli pur literare și cu o
conștiință ce ne-a înnobilat profesia; […] mai
presus de toate a ctitorit o întreagă meserie, dân-
du-i o fațadă socială. Ceea ce izbește la acest om de
o retorică pasională și evocatoare e blocul de tăcere
ce-l configurează, ermetică, definitivă, elementară,
în jurul căreia larma vieții se zdrumică în pulbere”.
Un portret cu virtuți epice, dar și un act critic subi-
acent, care redimensionează verdictul reticent
asupra sămănătorismului sadovenian – „lătural-
nic” în raport cu viziunea intelectualist-sincronistă
a lui L. –, înscriindu-l în raza unei opere mult mai
complexe. Primul volum din amintiri este o colonie Eugen Jebeleanu și E. Lovinescu
a zeilor tinereții sale universitare și publicistice –
Maiorescu, Pompiliu Eliade, Iorga, Pârvan, Faguet, rasei și, mai ales, „fără prejudecata rasei în materie
prințul Cantacuzino – față de care memorialistul de artă” – pe fondul naționalismului coleric al anilor
execută adesea reverențe impure, cu striații de ’30, în care antisemitismul se întâlnea cu „anti-mo-
ironie și distanță critică. Autorii sburătoriști, publi- dernismul”. Acoperind întreaga bibliografie a criti-
cați în revistă ori frecventatori ai cenaclului, domină cului, în intervalele 1900–1916 și 1916–1937, Memo-
în al doilea volum. Ironia nu lipsește nici aici: Ion riile conțin și un insistent demers autoexegetic, de
Barbu e tipul incomod, exploziv și pitoresc, Camil evidențiere a evoluției criticii lovinesciene, de la
Petrescu – vanitosul „șampion irezistibil în toate impresionismul din Pași pe nisip la dogmatismul
domeniile activității omenești”, cu „o spaimă admi- formal și la portretistica morală. Și dacă L. decon-
rativă” față de propria personalitate, Rebreanu are certează prin confesia din Creațiunea muzicală a
„scrisul somnolent”, iar vorba i „se agață de toate ideilor mele, unde Șerban Cioculescu descoperă
cioatele drumului”. Lângă „siluete de critici”, „de complexul de inferioritate al criticului nerealizat
scriitoare” ori lângă simple siluete „anonime” și ca beletrist, prin Natura bovarică a ideilor mele
„pitorești”, se ridică și „problema scriitorilor evrei în „revoluționare” și moderniste el reușește să
sânul literaturilor”, L. notând câteva „elemente de imprime un adevărat (și poate prea decis) model
psihologie evreiască” și precizând „poziția «Sbură- al receptării sale ca psihologie „bovarică”. Autoe-
torului» față de scriitorii evrei” – fără prejudecata valuat în ipostază de critic în Memorii, în
839 Dicționarul general al literaturii române
compendiu și în T. Maiorescu și posteritatea lui cri-
tică, L. nu și-a neglijat nici masca de prozator pur.
Astfel, Istoria literaturii… din 1937, în secțiunile pri-
vind memorialistica și „epica autobiografică”, îl înre-
gistrează, închizând cercul, și pe autorul cărții.
Cerebralul capabil să se obiectiveze când scrie
despre alții, se contemplă și pe sine cu aceeași
umoare apolinică. Dacă, spune compendiul, L. își
realizează „poate în memorialistică latura sa esen-
țială și a rasei sale” –, aceea a „psihei” moldave –
autobiograful (autoficționarul, s-ar spune astăzi) e
văzut mai amănunțit. Sunt înșirate primele încer-
cări literare: Nuvele florentine din 1907, devenite
Crinul în 1912, „drama ibseniană” De peste prag
(1906), Scenete și fantezii (1911), romanul Aripa
morții (1913) și Lulu (1920). Este omisă piesa Cine
era? (1913), obiect al unui mai vechi scandal de
plagiat. „Adevărata activitate epică” a lui L. s-ar
limita însă la șase romane: Viața dublă din 1927
(închegat din Comedia dragostei și Lulu), Bizu,
Firu-n patru (1933) și Diana (1936) din ciclul Bizu,
iar Mite (1934) și Bălăuca (1935) din ciclul emi-
nescian. Le unește, arată criticul-istoric, tema
comună a inadaptatului și „unitatea de psihologie”
moldavă, fatalistă, inerțială, întâlnită de la Miorița
până la eroii lui Sadoveanu ori ai lui Cezar Petrescu.
L. arată că literatura sa „nu trebuie confundată
totuși cu sămănătorismul” sau cu ruralismul, și
aceasta din pricina caracterului „aliric”, analitic al
evocării și a inadaptării structurale, organice,
nemotivate social, a protagonistului Anton Klentze,
zis și Bizu. Judecățile asupra propriei opere de până
atunci – psihologie „deficitară”, lipsa „pastei epice”,
creație sterilă, „descărnată”, tonul „prea eseistic” –
au fost confirmate de-a lungul vremii de exegeți.
Dacă autorul miza pe o lectură de identificare
(„Identitatea punctului lui de vedere cu cel al citi-
torului constituie probabil singurul interes al
cărții”), Bizu, „scepticul fundamental” cu o „supe-
rioritate morală instinctivă”, a fost mai degrabă
întors spre autor și descoperit îndărătul paginilor
din Critice și din Istorii, într-un cerc vicios. Tipolo-
gia lui Bizu e prelungită în personajul Eminescu,
din romanțările Mite și Bălăuca, prin „același
abulic refuz al vieții”, cu „intenția idealizării” poe-
tului, în contrast cu „Eminescul” din monografia
lui G. Călinescu. După 1937 apar romanele Mili
(1936) și Acord final (1939, „Revista Fundațiilor
Regale”), întregind ciclul Bizu. Receptarea fără
entuziasm îl determină pe critic să inițieze un nou
Lovinescu
proiect epic prin Mălurenii, un roman-frescă a
începutului de secol XX construit în jurul persona-
jului Sergiu Mălureanu, strănepotul lui Pană Mălu-
reanu Celebiul. Sunt peste patru mii de pagini,
lăsate majoritatea în manuscris, doar în parte revă-
zute și rescrise de autor, din care au apărut antum
fragmente în „Vremea” și în „Curentul”, iar postum
în „Revista Cercului Literar” și în „Ființa româ-
nească”. Declarându-l „cea mai mare lucrare a
vieții” sale, L. a solicitat totuși prin testament nepu-
blicarea acestui roman, considerat nefinisat. Nein-
teresante prin tipologii – decât în măsura în care se
apropie de obiectivitatea balzaciană, arivistul cinic
Lică Scumpu din ciclul Bizu fiind aproape fără greș
remarcat de critică, așa cum L. însuși căuta, în lite-
ratura analiștilor, îndeosebi „figurile bine definite”,
lăsând deoparte zgura „metodelor” –, prozele lovi-
nesciene se disting totuși prin unele inovații teh-
nice: formula „teatrală, cinematografică aproape”,
cum arată chiar compendiul din 1937 sau metaro-
manul din Firu-n patru, etichetat ca atare de Nico-
lae Manolescu. Editat postum, cu titlul Sburătorul.
Agende literare (I–VI, 1993–2002), jurnalul intim al
criticului surprinde generozitatea preocupărilor
sale literare și diluarea oricărui existent dincolo de
literatură. Stilul e succint, punctat de calificative
neceremonioase livrate oaspeților care-i trec
pragul în calitate de cenacliști, de amici sau de
simpli aspiranți. Obsesia „fixării” unui caracter,
defulată în „figurine”, în „portretele” critice sau în
Memorii, se exercită și aici, cu vehemență și brevi-
tate sporită, la adăpostul scrisului privat. În genere
austere, notațiile jurnalului compun, totuși, o masă
critică suficientă pentru un tablou al vieții literare
și chiar al evoluției gustului și al formării aparatu-
lui critic lovinescian. Nuanțele receptării poeziei
lui Ion Barbu, în diferitele sale faze, devoalează, de
pildă, în paralel cu acumularea unui portret din
bucăți al omului – contradictoriu și niciodată cu
adevărat „fixat” –, ezitările și certitudinile unui L.
dezbrăcat de roba impersonală a criticului. Din-
colo de asceza morală impusă acestuia, s-ar zice că
personajul privat L. ar trebui să privească viața cu
mai multă relaxare, compensând prin refugiul în
anodin sau în cultul eului subteran. Nu este totuși
așa: jurnalul e scris de un spirit extrem de selectiv,
abstract și etic până la capăt; moartea lui Iorga,
adversarul cel mai teribil, e consemnată, de pildă,
cu revoltă și oroare metafizică – e reacția umanită-
ții la moartea unui om și reacția unui om la
Lovinescu
decăderea umanității. „Tăiat, s-ar dovedi absența
viscerelor”, scria Călinescu despre apolonianul L. –
afirmație cu atât mai justă în cazul jurnalului, care
„nu reține decât evenimentele și faptele omului de
hârtie” (Eugen Simion). O bogată bibliografie de
carte didactică și traduceri din limbile clasice
(Homer, Tacit, Horațiu, Virgiliu) se adaugă unei
opere de amploare, decisă să se pronunțe în
aproape toate genurile. După faza criticii culturale
reprezentate de Titu Maiorescu, L. este primul
dintre criticii noștri literari care atestă specializa-
rea analitic-estetică a disciplinei, autor al unei
table de valori păstrate în esență până astăzi, al unor
concepte teoretice – sincronismul și modernismul
– fundamentale în dezbaterea de idei a primei jumă-
tăți de secol XX și, nu în ultimul rând, creatorul unei
conduite intelectuale concretizate într-un profesio-
nalism al reflecției critice și al întemeierii verdictului
cunoscut sub numele de lovinescianism.
Cariera sa a străbătut toate etapele unei mari vocaţiuni,
cu o strădanie elaborată în forme diverse; de la cronică
a trecut la portret, de la studiu s-a îndreptat spre mono-
grafie şi construcţia de sinteză. Între primii săi Paşi pe
nisip şi Istoria civilizaţiei şi Istoria literaturii contempo-
rane şi-a creat o metodă, o tehnică a scrisului şi o ideolo-
gie de o prestanţă pe care n-am mai întâlnit-o de la Titu
Maiorescu în celelalte popasuri ale criticei naţionale. În
momentul de faţă, personalitatea sa domină genul prin
întinderea şi varietatea operei, prin formula unui stil şi
a unei structuri intelectuale, ca şi printr-un punct fix de
vedere teoretică. […] Opera sa afirmă prima etapă strălu-
cită a unei creaţii critice la nivelul modern al genului, pe
treapta posibilă a comparaţiei cu un Faguet, un Anatole
France, un Jules Lemaître.
POMPILIU CONSTANTINESCU
Criticul literar se dovedeşte cu deosebire neîntrecut. Nici
unul dintre înaintaşi sau urmaşi nu are puterea de percu-
ţie a observării critice şi a formulării ei. El este unic la noi
prin capacitatea de a cuprinde în fraza cea mai economic
restrânsă personalităţi oricât de arborescente. Prin limpe-
zime, proprietate şi concizie latină, chiar când scrisul lui, de
obicei dens şi lapidar, i se eliberează în lărgimi şi boltituri
sintactice, ca în ultima perioadă de activitate, marele critic
a dat stilului studiilor literare, între Maiorescu şi Călinescu,
o altă vârstă a maturităţii lui.
VLADIMIR STREINU
Revizuirea nu-i deci expresia unei elasticităţi morale, ci
opera unui spirit critic ieşit din comun, un act de asceză
spirituală. La nici un alt critic român nu se observă
un atât de dramatic efort de a smulge din operă inima
Dicționarul general al literaturii române 840
adevărului ei, o împresurare mai abilă şi mai stăruitoare
pentru a găsi o cale spre secretul artei.
EUGEN SIMION
SCRIERI: Paşi pe nisip, I–II, Fălticeni, 1906; De peste prag,
Ploieşti, 1906; Nuvele, Bucureşti, 1907; Jean-Jacques Weiss
et son œuvre littéraire, pref. Émile Faguet, Paris, 1909; Les
Voyageurs français en Grèce au XIX-ème siècle, pref. Gustave
Fougères, Paris, 1909; Critice, I–X, Bucureşti, 1909–1929;
ed. 2, I–IV, Bucureşti, 1920; ed. definitivă, I–VII, Bucureşti,
1925–1929; Grigore Alexandrescu. Viaţa şi opera lui, Bucu-
reşti, 1910; ed. 3 (Grigore Alexandrescu. Viaţa şi opera lui
şi corespondenţa lui cu Ion Ghica), Bucureşti, 1928; Sce-
nete şi fantezii, Bucureşti, 1911; Crinul, Bucureşti, 1912;
Costache Negruzzi. Viaţa şi opera lui, Bucureşti, 1913; ed.
2, Bucureşti, 1924; ed. 3, Bucureşti, 1940; Cine era?, Iaşi,
1913; Aripa morţii, Bucureşti, 1913; Pagini de război,
Bucureşti, 1916; Comedia dragostei, Bucureşti, 1919; Epi-
loguri literare, I, Bucureşti, 1919; În cumpăna vremii. Note
de război, Bucureşti, 1919; Lulu, Bucureşti, 1920; Antolo-
gie critică, Bucureşti, 1921; Gheorghe Asachi. Viaţa şi opera
lui, Bucureşti, 1921; ed. Bucureşti, 1927; Portrete literare,
Bucureşti, [1921]; Istoria civilizaţiei române moderne,
I–III, Bucureşti, 1924–1925; ed. îngr. şi introd. Z. Ornea,
Bucureşti, 1972; ed. Bucureşti, 1997; Figuri ardelene,
Arad, 1926; Istoria literaturii române contemporane, I–IV,
VI, Bucureşti, 1926–1929; Viaţa dublă, Bucureşti, 1927;
Memorii, vol. I, Bucureşti, 1930, vol. II, Craiova, 1932, vol.
III, Bucureşti, 1937; Bizu, Bucureşti, 1932; Firu-n patru,
Bucureşti, 1933; Mite, Bucureşti, 1934; Bălăuca, Bucureşti,
1935; Mili, Bucureşti, 1936; Diana, Bucureşti, 1936; Istoria
literaturii române contemporane. 1900–1937, Bucureşti,
1937; T. Maiorescu, I–II, Bucureşti, 1940; ed. pref. Alexan-
dru George, Bucureşti, 1972; Aqua forte, Bucureşti, 1941;
P.P. Carp, critic literar şi literat, Bucureşti, [1942]; T. Maio-
rescu şi posteritatea lui critică, Bucureşti, 1943; T. Maio-
rescu şi contemporanii lui, I–II, Bucureşti, 1943–1944; ed.
I–II, îngr. Z. Ornea şi Maria Simionescu, pref. Z. Ornea,
Bucureşti, 1974; Texte critice, îngr. şi introd. I. Negoiţescu,
Bucureşti, 1968; Scrieri, I–IX, îngr. şi introd. Eugen Simion,
Bucureşti, 1969–1982; Acord final, îngr. şi pref. Aurel Sasu,
Cluj-Napoca, 1974; Corespondenţă cu M. Dragomirescu şi
Elena Farago, îngr. şi introd. C.D. Papastate, Craiova, 1976;
Scrisori şi documente, îngr. şi pref. N. Scurtu, Bucureşti,
1981; Opere, I–IX, îngr. Maria Simionescu şi Alexandru
George, introd. Alexandru George, Bucureşti, 1982–1992;
Sburătorul. Agende literare, I–VI, îngr. Monica Lovinescu,
Gabriela Omăt, Alexandru George şi, de la vol. III, Marga-
reta Feraru, pref. Alexandru George, Bucureşti, 1993–2002;
Memorii. Aqua forte, îngr. Gabriela Omăt, Bucureşti, 1998;
Revizuiri, îngr. şi introd. Ion Simuţ, pref. Mircea Martin,
Piteşti, 2003. Antologii: Antologia ideologiei junimiste,
Bucureşti, 1943; Antologia scriitorilor ocazionali, Bucu-
reşti, 1943. Traduceri: Homer, Batracomiomahia, în Cri-
tice, I, Bucureşti, 1909, Odiseia, Bucureşti, 1935; Tacit,
Analele, I–II, Bucureşti, 1916, Pagini asupra epocii lui
841 Dicționarul general al literaturii române
Tiberiu, Arad, 1927; Horaţiu, Odele şi epodele, Bucureşti,
1923, Satire şi scrisori, Bucureşti, 1923; Vergiliu, Eneida,
Bucureşti, 1933; Eneida (versiune nouă), Bucureşti, 1938.
Repere bibliografice: Ibrăileanu, Opere, IV, 44–49, 63–96,
158–162, 489–499, V, 114–123, 150–154, 162–168, 180–192,
198–199, 212–218, 278–292, 384–435, 435–448; Aderca, Con-
tribuţii, I, 100–110, 255–257, 530–531, 544–548, II, 16–21,
58–61, 104–107, 371–372, 434–438, 442–447, 460–461, 506–
507; Perpessicius, Opere, II, 420–435, 440–446, III, 43–56,
196–200, 252–265, IV, 319–324, V, 263–267, VI, 50–54, VII,
107–108, 232–233, 329–330, IX, 55–78, 282–287, 379–384,
X, 78–84, 126–132, 159–163, XII, 527–528, 561; Constan-
tinescu, Scrieri, III, 305–462, IV, 259–263, 365–367; Căli-
nescu, Opere, I, 232–246, 480–487, 630, 631–632, 637–697,
1493–1496, II, 737–739, 814–817, 1056–1063, III, 525–529,
664–665, 744–759, 766–767, 769–781, 785–792, 929–932,
1094–1096, 1659–1665, 1683–1684, IV, 853–854, V, 137–140,
280–283, XII, 52–66; D. Caracostea, Un mare critic român
modernist: domnul Eugeniu Lovinescu, Bucureşti, 1927;
Cioculescu, Aspecte, 329–339, 563–574, 698–700, 704–705,
721–723; Camil Petrescu, Eugen Lovinescu subt zodia seni-
nătăţii imperturbabile, Bucureşti, 1933; Streinu, Pagini,
I, 136–149, 162–179, 202–208, III, 243–247, IV, 111–114,
186–201; Munteano, Panorama, 174–175, 201–203; Căli-
nescu, Ist. lit. (1941), 715–724, Ist. lit. (1982), 799–808; Vianu,
Opere, I, 227–233, III, 144–148, 416–417, V, 255–258; Şerban
Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Vladi-
mir Streinu, Tudor Vianu, E. Lovinescu, cu o schiţă biobi-
bliografică de Anonymus Notarius [E. Lovinescu], Bucu-
reşti, 1942; Simion, Orientări, 301–314; Ileana Vrancea, E.
Lovinescu critic literar, Bucureşti, 1965; Ileana Vrancea,
E. Lovinescu, artistul, Bucureşti, 1969; Adrian Marino, E.
Lovinescu și metoda impresionistă, ALIL, t. XVIII, 1967; I.
Negoiţescu, E. Lovinescu, Bucureşti, 1970; Eugen Simion, E.
Lovinescu, scepticul mântuit, Bucureşti, 1971; ed. 2, Bucu-
reşti, 1994; Florin Mihăilescu, E. Lovinescu şi antinomiile
criticii, Bucureşti, 1972; E. Lovinescu interpretat de..., îngr.
şi introd. Florin Mihăilescu, Bucureşti, 1973; Raicu, Struc-
turi, 15–25; Cioculescu, Itinerar, I, 210–213, II, 286–290, V,
406–431; Crohmălniceanu, Literatura, III, 119–159; Ileana
Vrancea, Confruntări în critica deceniilor IV–VII, pref.
George Macovescu, Bucureşti, 1975, passim; Alexandru
George, În jurul lui E. Lovinescu, Bucureşti, 1975; G. Ghe-
orghiţă, Sburătorul, Bucureşti, 1976; Papahagi, Exerci-
ţii, 147–177; Dobrescu, Foiletoane, I, 28–43, III, 207–216;
Raicu, Calea de acces, 135–183; Paleologu, Alchimia, 54–71;
Holban, Proza, 9–175; Papahagi, Critica, 39–57; Ciopraga,
Propilee, 214–235, 317–327; Negoiţescu, Ist. lit., I, 176–180;
E. Lovinescu, CC, 1993, 10–12 (număr special); Aurel Sasu,
Eul suveran. Paradigme lovinesciene, Cluj-Napoca, 1994;
Borbély, Grădina, 51–61; Simuț, Revizuiri, 235–242; Ghe-
orghe Grigurcu, E. Lovinescu între continuatori şi uzurpa-
tori, postfaţă Monica Lovinescu, Bucureşti, 1997; Dicţ. ana-
litic, III, 45–49; Valentina Marin Curticeanu, E. Lovinescu,
critic şi istoric literar, Bucureşti, 1998; I. Negoiţescu, Despre
Lovinescu
E. Lovinescu, îngr. Dan Damaschin, Piteşti, 1999; Monica
Lovinescu, La apa Vavilonului, I–II, Bucureşti, 1999–2001,
passim; Dicţ. esenţial, 457–461; Eugen Dimitriu, Lovineş-
tii, îngr. şi pref. Constantin Severin, Suceava, 2001, 39–72,
passim; Cioculescu, Lecturi, I, 149–164; Zaharia‑Filipaș,
Studii, 5–28; Grigurcu, De la un critic, 86–90, 141–145;
Manolescu, Istoria, 557–570; Terian, A cincea esență, 512–
552; Florescu, Aristarc, II, 137–166; Micu, Critici prozatori,
33–86; Ligia Tudurachi, Cuvintele care ucid. Memorie lite-
rară în romanele lui E. Lovinescu, Cluj-Napoca, 2010; Iovă-
nel, Evreul, 215–223; Simuț, Vămile, 119–175. T.D.
LOVINESCU, Horia
(20.VIII.1917, Fălticeni
– 15.IX.1983, Bucureşti),
dramaturg.
Este fiul Anei (n. Cetăţeanu), descendentă din fami-
lia lui Ion Budai-Deleanu, şi al lui Octav Lovinescu,
avocat; e frate cu filosoful şi eseistul Vasile Lovinescu
şi nepot de frate al criticului E. Lovinescu. Urmează
şcoala primară şi Liceul „Nicu Gane” (1932–1936)
din Fălticeni, ulterior devenind student la Faculta-
tea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti,
absolvită în 1942. Îşi ia doctoratul în 1946, la Univer-
sitatea din Iaşi, cu o teză despre poezia lui Arthur
Rimbaud, premiată de cenaclul Sburătorul; teza va
fi publicată peste decenii, în 1981. Lucrează la Insti-
tutul de Statistică din Bucureşti şi la Radiodifuziu-
nea Română. Debutează în 1953 cu piesa Lumina de
la Ulmi, apărută în „Viaţa românească”, pusă în
scenă în acelaşi an la Teatrul Municipal din Bucu-
reşti şi publicată în volum în anul următor. De acum
va scrie numeroase piese mari şi mai multe piese
într-un act, reprezentate și peste hotare, scenarii
radiofonice şi de film, traduce mai multe piese. În
1960 i se încredințează direcţia Teatrului „C.I.
Nottara” din Bucureşti, funcție în care va rămâne
mai bine de două decenii. Face parte repetat din
conducerea Uniunii Scriitorilor, va fi vicepreşedinte
al secţiei române a PEN-Club‑ului. I s‑au acordat
numeroase distincţii: Ordinul Meritul Cultural,
Ordinul Muncii, Ordinul Steaua Republicii, precum
şi premii: Premiul de Stat pentru Lumina de la Ulmi