George Calinescu- Viata si opera

Prof.Stoicea Liliana
George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București — d. 12 martie 1965, Otopeni ) a fost un critic,
istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și
literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau
umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate
timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Își semnează întotdeauna articolele cu
pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspîndită în perioada interbelică. S-a născut
la Bucureşti cu numele de Gheorghe Vişan la 19 iunie 1899, ca fiu al Mariei Vişan, menajera
familiei impiegatului CFR Constantin Călinescu şi a soţiei sale, Maria. Familia Călinescu
împreună cu menajera acestora şi cu copilul s-a mutat mai întâi la Botoşani, apoi la Iaşi unde
Gheorghe Vişan, viitorul scriitor, a fost înmatriculat la Şcoala „Carol I”. Neavând copii, familia
Călinescu s-a oferit să îl adopte formal pe băiatul Mariei Vişan care a luat mai apoi numele de
Gheorghe Călinescu.
Primele două clase primare le face la Iași, la Colegiul Carol I, celelalte două la București, la
Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, și își încheie studiile
medii la Liceul Gheorghe Lazăr și pe cele universitare la Bucureşti, la Facultatea de Litere și
Filozofie. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci..
Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană
la Facultatea de Litere și Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic
interbelic, de la Universitatea din București.
Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strânsă amiciție. Peste ani,
studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual și-a însușit o
„educație literară” de excepție: „Cu el m-am deprins a scrie cărți, cu el am deprins meșteșugul
informației literare și al construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot ce știu”. Sub
îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană. În timpul studenției a tradus
romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârșit, și o nuvelă din romanul lui Giovanni
Boccacio, Decameronul (1921). Tot la îndemnul profesorului Ortiz își începe colaborarea la
revista Roma, primul număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, și călătorește cu colegii de
facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în limba italiană, Alcuni missionari catolici
italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII a apărut în 1925 și tratează propaganda
Vaticanului în Moldova ca un soi de modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a
publicat 68 de documente diferite descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului.
Evident o influență indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu și, de ce nu, cele ale
lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia mai apoi în deceniul următor.
Dacă în București, alături de profesorul Ortiz, a avut revelația vocației sale creatoare, în capitala
Italiei, atenția lui G. Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan, directorul Școlii Române,
actualmente Accademia di Romania. Pârvan a reprezentat cel de-al treilea pilon în formarea
adevăratei personalități a lui Călinescu, după Titu Maiorescu și Ramiro Ortiz. Tînărul a fost
deopotrivă captivat de erudiția și puterea de muncă, dar și de concepția despre existență a
savantului.
Spre acest „părinte” spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de câte ori greutățile vieții
păreau să-l îngenuncheze. El a observat că Pârvan avea o înzestrare intelectuală obișnuită, dar în
ciuda „normalității” ei, mintea îi era „exercitată în toate potențele” sale, munca pentru el
semnifica „asceza”, iar truda constantă pentru atingerea unui ideal se transformă într-o filozofie
existențială. Viața este pieritoare, dar omul poate înfrânge moartea și uitarea prin creație, iar cel
ce urmărește atingerea unui anume țel în vremelnica-i existență pământeană trebuie luat ca
îndemn și simbol de suflet ardent: „... dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare
vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleași renunțări”

Redescoperirea literaturii române

În 1926 citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se
căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul foarte amuzant al
primei întâlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunții.
Editează, de asemenea, revistele Sinteza în 1927, în colaborare cu alți scriitori, și două numere
din revista sa personală Capricorn în 1930. Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu
un eșec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii
române. Cele două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai
fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața românească, începând cu 1931, revista fiind
coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură
română. În 1933 va inaugura în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica
mizantropului, care va da titlul unei cărți de eseuri.
Doctoratul în literatură
Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iași cu o teză despre Avatarii faraonului Tla,
o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el.
De fapt își extrăsese un capitol din propriul său volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl
dactilografiase în cinci exemplare și îl trimisese membrilor comisiei de examinare. Apoi va fi
numit conferențiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universității din Iași, după ce
trece cu nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la
Universitatea din București.
Colaborări la revistele literare
În 1926 debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viața
literară și Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în paginile revistei proprii, Capricorn. În
perioada 1933 și 1934 a făcut parte din comitetul de conducere al revistei Viața românească,
revista înființată, la Iași, in 1906. La București colaborează cu prestigioasa Revistă a Fundațiilor
Regale, condusă de Alexandru Rosetti și de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui
și al desființării revistei. Fondează la Iași Jurnalul literar în 1939. A condus revistele Jurnalul
literar și Lumea și ziarele Tribuna poporului și Națiunea. După 1947 publică în revistele Gazeta
literară (devenită mai apoi România literară) și Contemporanul. A mai colaborat la
revistele Roma și Sburătorul. .
A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași și la Facultatea de Litere și Filozofie
din București, în două etape. Devine conferențiar al Facultății de Litere al Universității din Iași în
1937, la un an după moartea predecesorului său, Garabet Ibrăileanu, unde predă cursuri
de literatură și de estetică. În 1944 devine profesor titular la Universitatea din Iași și un an mai
târziu, din 1945, devine profesor titular și la Facultatea de Litere a Universității din București.
După 1947 aceasta din urmă și-a schimbat numele în Facultatea de Filologie. Va fi totuși scos
de la catedră în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual
democrat, cu idei de stânga, iar în anii '50 devine director al Institutului de Teorie literară și
Folclor, care după moarte îi va purta de altfel numele. Va coordona revista Institutului, Studii și
cercetări de istorie literară și folclor (1952-1965). Va fi rechemat ca profesor la Facultatea de
Litere din București abia în 1961. Din epocă datează mai multe studii ale sale, preocupările sale
vizează teme foarte diverse, estetica basmului, literatura spaniolă etc.
Activitatea de critic literar
Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera
lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, după 1945, studii și eseuri privind
literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica
basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de
folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate
lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii
romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau
radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și
după aceea, până în anul morții, în 1965.
Romancierul, poetul și dramaturgul
Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia,
denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului
românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc
acțiunea romanului. Enigma Otiliei, narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix și
Otilia, Cartea nunții este un roman despre căsătorie, Bietul Ioanide și Scrinul negru au în centru
figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul Ioanide și apoi și în Scrinul negru), iar
acțiunea lor are loc în perioada interbelică și imediat după aceasta, în epoca Republicii Populare
Române. Ca fapt divers, titlul romanului Scrinul negru provine de la un obiect de mobilier real,
un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a descoperit arhiva
unei familii. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie;
publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.
Activitatea civică și politică după 1947
Intelectual cu idei mai curând de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al II-
lea publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, George
Călinescu a aderat, încă de la sfârșitul lui 1944, la noua ideologie. El a fost directorul a trei dintre
cele mai incisive publicații procomuniste din primii ani postbelici- "Tribuna Poporului",
"Națiunea" și "Lumea".
George Călinescu a fost deputat în Marea Adunare Națională în legislaturile din perioada 1946-
1965.
A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova,
Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953), publicându-și impresiile
de călătorie în aceste două volume.
Ultimii ani de viață
În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12
martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsând „o operă fundamentală pentru
cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).
Posteritatea lui Călinescu după 1990
După 1989 activitatea sa publicistică postbelică este pusă sub semnul întrebării, Călinescu fiind
acuzat de colaboraționism de către anumiți autori, inclusiv unul dintre foștii săi asistenți, Adrian
Marino (fost colaborator al Securității comuniste). Aceștia încep un veritabil proces de presă
despre George Călinescu, o controversată reevaluare a operei și vieții sale.