Apostol Cristina Bianca

APIE, anul I
An universitar: 2020-2021

 
George Călinescu

George Călinescu face parte din seria

personalităţilor de formaţie enciclopedică,
deschisă în cultura română de Dimitrie
Cantemir şi continuată de I.H.Rădulescu,
B.P. Hasdeu, N.Iorga. Personalitate
fascinantă, Călinescu a fost o plăsmuire de
geniu a pământului românesc şi a acestui
popor, una dintre cele mai fertile şi inspirate
minţi de cărturar de la Dimitrie Cantemir
până în zilele noastre - cum îl caracteriza
Geo Bogza. Umanist de formaţie
renascentistă, posedat de setea erudiţiei, de
tentaţia armoniei şi de tendinţa spre
enciclopedic, dar şi spre exhaustiv, George
Călinescu a aspirat să fie un creator total,
afirmându-se, concomitent, ca poet şi prozator, critic şi istoric literar, dramaturg
şi eseist, publicist şi profesor universitar. 
George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965,
Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român,
personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii
critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat
drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile,
alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna
articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada
interbelică.
Pe 19 iunie 1899 se naște la București ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei
Vișan. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu și de soția
sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu,
împreună cu „femeia în casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul
Călinescu este transferat la Iași. Aici în 1906, Gheorghe Vișan (viitorul scriitor)
e înscris la Școala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vișan
Apostol Cristina Bianca
APIE, anul I
An universitar: 2020-2021

(mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze.
De acum, se va numi Gheorghe Călinescu (și trebuie menționat că acesta a
rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent
de scriitorul însuși –, atât în exprimarea orală, cât și în scris, a prenumelui
„George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este o ispravă
a posterității: tolerată și în cele din urmă acceptată, ea se explică foarte probabil
prin interpretarea, bine intenționată, însă eronată, a pseudonimului „G.
Călinescu“ ). Se mută la București în 1908, an în care se înscrie la gimnaziul
Gheorghe Șincai. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura
mediocrității.
Primele două clase primare le face la Iași, la Colegiul Carol I, celelalte
două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir
la București, și își încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr și pe cele
universitare la Bucureşti, la Facultatea de Litere și Filozofie. Își ia licența în
Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine
profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi
pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă oferită de Academia din România,
instituție de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul
Vasile Pîrvan.
În anii lui de studenție au fost doi profesori care i-au marcat existența,
aceștia fiind Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană la Facultatea de
Litere și Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic
interbelic, de la Universitatea din București.

Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strînsă

amiciție. Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită
acestui fin intelectual și-a însușit o „educație literară” de excepție: „Cu el m-am
deprins a scrie cărți, cu el am deprins meșteșugul informației literare și al
construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot ce știu”. Sub îndrumarea
lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană. În timpul studenției a
tradus romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârșit, și o nuvelă din romanul lui
Giovanni Boccacio, Decameronul (1921).

Tot la îndemnul profesorului Ortiz își începe colaborarea la revista Roma,

primul număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, și călătorește cu colegii de
facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în limba italiană, Alcuni
Apostol Cristina Bianca
APIE, anul I
An universitar: 2020-2021

missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII a apărut în
1925 și tratatează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de modalitate de
a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de documente diferite
descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului.

Evident o influență indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu

Maiorescu și, de ce nu, cele ale lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia mai
apoi în deceniul următor.

  Dacă în București, alături de profesorul Ortiz, a avut revelația vocației

sale creatoare, în capitala Italiei, atenția lui G. Călinescu s-a focalizat asupra lui
Vasile Pârvan, directorul Școlii Române, actualmente Accademia di Romania.
Pârvan a reprezentat cel de-al treilea pilon în formarea adevăratei personalități a
lui Călinescu, după Titu Maiorescu și Ramiro Ortiz. Tînărul a fost deopotrivă
captivat de erudiția și puterea de muncă, dar și de concepția despre existență a
savantului. Spre acest „părinte” spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de
cîte ori greutățile vieții păreau să-l îngenuncheze. El a observat că Pârvan avea o
înzestrare intelectuală obișnuită, dar în ciuda „normalității” ei, mintea îi era
„exercitată în toate potențele” sale, munca pentru el semnifica „asceza”, iar
truda constantă pentru atingerea unui ideal se transformă într-o filozofie
existențială. Viața este pieritoare, dar omul poate înfrînge moartea și uitarea prin
creație, iar cel ce urmărește atingerea unui anume țel în vremelnica-i existență
pământeană trebuie luat ca îndemn și simbol de suflet ardent: „… dacă nu
fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă
la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleași renunțări”.

George Călinescu se mută în chirie în 1926, într-o casă din București și

obține o detașare la Liceul Gh. Șincai. Tot în acelasi an, citește pentru prima
oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătorește cu
Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul foarte amuzant al
primei întâlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux de amănunte în romanul
Cartea nunții. Editează, de asemenea, revistele Sinteza în (1927), în colaborare
cu alți scriitori, și două numere din revista sa personală Capricorn în (1930).
Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec financiar, dar în
paginile acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele
două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai
fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața românească, începând cu
Apostol Cristina Bianca
APIE, anul I
An universitar: 2020-2021

1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine
profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul literar și
artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul cărții de eseuri.

  În anul 1936 devine doctor în litere la Universitatea din Iași cu o teză

despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu,
descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el. De fapt își extrăsese un
capitol din propriul său volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl
dactilografiase în cinci exemplare și îl trimisese membrilor comisiei de
examinare. Apoi va fi numit conferențiar de literatură română la Facultatea de
Litere a Universității din Iași, după ce trece cu nota maximă, 20, concursul
pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din București.

Din 1949 este membru al Academiei și directorul Institutului de istorie

literară și folclor.

Opera lui e vastă. Și-a

încercat condeiul în toate
genurile literaturii. Este primul
eminescolog după al doilea
război mondial care se apleacă
cu minuțiozitate pe manuscrisele
eminesciene, scriind „Viața lui
Eminescu” și ”Opera lui
Eminescu” Pentru a cunoaște
bine pe Eminescu , el a privit de sus ca un vultur literatura română de la origini
și până în prezent, cu munții și reliefurile ei, pentru a-i vedea înălțimile și
căderile, scriind „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, o
lucrare monumentală care a stârnit controverse și polemici, dar care a rămas o
carte de referință până astăzi.

În anul apariţiei acestei capodopere, „Istoria literaturii române de la

origini până în prezent”, autorul spunea că a fost publicată în  „timpuri de
suferinţă naţională (1941), cu scopul de a da oricui încrederea că avem o
strălucită literatură, care slujeşte drept cea mai clară hartă a poporului român.”
Apostol Cristina Bianca
APIE, anul I
An universitar: 2020-2021

Opera lui George Călinescu este unitară, în sensul că aceleaşi modalităţi

estetice circulă de la proză la istorie literară, de la critică la poezie, într-un
univers literar coerent. George Călinescu a creat o metodă nouă în critica
literară, similară creaţiei, conform principiului conform căruia „a înţelege
înseamnă a crea din nou, a reproduce în tine momentul iniţial al operei”.
„Criticul - susţinea acesta - este şi el un poet în felul lui, un creator şi, de altfel,
numai criticii poeţi au înţeles cu adevărat poezia.”

Pentru George Călinescu, critica şi istoria literară sunt opere de creaţie,

ele fiind două momente ale aceluiaşi proces: „Nu poţi fi critic fără perspectiva
istorică, nu poţi face istorie literară fără criteriul estetic, deci fără a fi critic.”
„Istoria literaturii române de la origini până în prezent” este, aşa cum spunea
autorul însuşi, „o ştiinţă inefabilă şi o sinteză epică”. În această operă
fundamentală, de referinţă în cultura română, scriitorii devin personaje ca într-un
roman, grupate în trei categorii tipologice:

- tipul boierului generos, revoluţionar din inteligenţă, ideolog ardent,

fraternizând cu masele: M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Odobescu ş.a.; 

- tipul ruralului, ideolog pătimaş, alături de ţărani, cu repulsii faţă de aristocrat:

M. Eminescu, G. Coşbuc, L. Rebreanu ş.a.;

- tagma balcanicilor, a micilor târgoveţi sau boiernaşi: Anton Pann, I.L.

Caragiale, I. Minulescu, I. Barbu, T. Arghezi, Urmuz ş.a.

În „Istoria literaturii române…” G. Călinescu face o critică completă:

sociologică, psihologică şi estetică, într-o viziune grandioasă, pornind de la
miturile naţionale şi terminând printr-o sinteză a specificului nostru naţional.
Vocaţia de istoric şi critic literar, pregătirea filozofică, talentul artistic şi
cunoaşterea literaturii universale sunt puse în evidenţă în această excepţională
operă, în care judecăţile despre cărţile analizate sunt profunde şi originale. În
analizele sale, G.Călinescu a folosit în mod prevalent interpretarea estetică, fără
să ocolească biografiile scriitorilor. Iată, de pildă, portretul lui Dimitrie
Cantemir: „Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de lume şi ascet de
bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de
Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier, …academician berlinez, prinţ rus,
Apostol Cristina Bianca
APIE, anul I
An universitar: 2020-2021

cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, D.

Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru.”

Portretul de orator al lui N. Iorga e viu şi dinamic, bazat pe o fină

observaţie psihologică. La cursuri universitare, Iorga este înfăţişat ca un
personaj fabulos, comparabil cu zmeul din poveste: „N. Iorga avea multe
afinităţi cu zmeul din poveste. După cum buzduganul acestuia îşi preceda
stăpânul, izbind în poartă, în uşă, spre a se aşeza apoi, singur, în cui, tot astfel,
glasul profesorului Iorga se auzea indistinct pe scări şi pe coridoare”…
Călinescu ilustrează în cel mai înalt grad acel stil critic rămas, pe drept cuvânt,
cu epitetul de „călinescian”: colorat, concis, îndrăzneţ, adesea paradoxal. Are
geniul definiţiilor, al asociaţiilor şi al etichetărilor plastice ce rămân întipărite în
memorie.

Despre I. Creangă susţinea că este „expresia monumentală a naturii umane

în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român sau, mai simplu, a poporului
român însuşi surprins într-un moment de genială expansiune.” G.Călinescu nu a
fost niciodată interesat, în biografia scriitorilor, de epuizarea datelor exterioare
ale vieţii acestora, ci de portretul lor spiritual. Sursa documentară cea mai
importantă a fost pentru G. Călinescu opera scriitorului, pentru că aici creatorul
îşi relevă cel mai adânc chipul moral. G. Călinescu respinge genul biografiei
romanţate, care inventează pe seama scriitorului fapte, cuvinte, gânduri
imposibil de verificat, întemeindu-se consecvent doar pe documente şi pe pagini
din operă cu caracter de document. În „Viaţa lui Ion Creangă”, de exemplu, G.
Călinescu descrie interiorul bojdeucii din Ţicău şi apoi îi pune pe Creangă şi pe
Eminescu să converseze astfel: „Eminescu, trecându-şi mâna prin păr, îi va fi
declamat cu glasul lui profund, privind în grindă, lucruri ce-l dureau şi pe
Creangă: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,/ Ce lumea o împarte în
mizeri şi bogaţi!”… Sau, văzând că s-a golit carafa de vin, poetul declama: „Ah,
garafă pântecoasă, doar de sfeşnic mai eşti bună!/ Şi mucoasa lumânare sfârâind
săul şi-l arde/ Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde,/ Bani n-a mai văzut
de-un secol, vin n-a mai băut de-o lună”. - „Curat, trebuie să fi zis Creangă,
minunat de potrivire - cum am fost eu sărac ieri şi alaltăieri şi săptămâna trecută
şi în an şi în toată viaţa, apoi nu am mai fost de când sunt eu”. Din exemplele
date se constată principalele caracteristici ale stilului lui G.Călinescu de istoric şi
critic literar pe care le reluăm într-un mod succint. Este un stil lapidar, uneori
Apostol Cristina Bianca
APIE, anul I
An universitar: 2020-2021

aforistic, intelectual şi artistic, incitant prin capacitatea speculativă. Fraza

uimeşte prin claritate şi prin vibraţie. Expresia e concisă, metaforele sunt
memorabile.

În perioada creaţiei ”Istoriei literaturii române”, criticul a trăit ca un

pustnic. Noaptea citea, dimineaţa şi după-amiază scria. Odihna însemna
câteva ore de somn la prânz. Atât de absorbit de munca sa, George
Călinesescu uita să mănânce.
Alice Vera marturisește în Jurnal faptul că „Câteodată, absorbit de lucru,
nu se ridica pentru masa de prânz. Eu sau servitoarea, dar mai ales eu
aşezam pe o măsuţă alăturată, cu cât mai puţin zgomot, tava cu mâncare.
Dacă mâncarea se răcea, era reîncălzită, şi dacă şi aşa rămânea neatinsă,
era înlocuită cu alte alimente mai uşoare”.
Cu toate acestea, cea mai cunoscută operă a sa rămâne, fără doar și
poate „Enigma Otiliei”, un roman balzacian și citadin, profund marcat de
numeroase influențe ale modernismului lovinescian.
Romanul reprezintă o frescă a burgheziei bucureștene de la începutul
secolului XX, prezentând în detaliu aspecte economice, scoiale și culturale
ale vremii. În plus, acesta poate fi perceput și ca un roman al experienției,
datorită parcursului evolutiv al personajului principal, Felix Sima, ce ajunge
în final să se maturizeze.
Titlul inițial al operei „Părinții Otiliei” reprezintă motivul balzacian al
paternității, o aluzie la felul în care fiecare personaj determină soarta
acesteia. Schimbarea titlului mută accentul pe misterul comportamentului ei.
Caretea a fost adaptată pentru prima dată în 1972 sub numele de Felix și
Otilia, de către studioul cinematografic „București”. În rolurile principale au
jucat Radu Boruzescu ca Felix, Julieta Szönyi în rolul Otiliei și Hermann
Chrodower (Costache Giurgiuveanu), iar în roluri secundare s-au remarcat
actori precum: Gheorge Dinică (Stănică Rațiu) și Sergiu Nicolaescu (Leonida
Pascalopol).

A scris 2 volume de poezii: Poesii (1937) si Lauda lucrurilor (1963), 3

volume de teatru: Şun, mit mongol sau Calea neturburată (1940), Ludovic al
XIX-lea (1964), Teatru (1965), 5 volume de proza: Cartea nunţii (1933), Enigma
Otiliei (1938), Trei nuvele (1949), Bietul Ioanide (1953), Scrinul negru (1965),
Apostol Cristina Bianca
APIE, anul I
An universitar: 2020-2021

2 volume cu impresii de calatorie: Kiev, Moscova, Leningrad (1949), Am fost în

China nouă (1953).

În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la

Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea
umbrelor, lăsând „o operă fundamentală pentru cultura poporului român”
(potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).
După 1989 activitatea sa publicistică postbelică este pusă sub semnul
întrebării, Călinescu fiind acuzat de colaboraționism de către anumiți autori,
inclusiv unul dintre foștii săi asistenți, Adrian Marino (fost colaborator al
Securității comuniste). Aceștia încep un veritabil proces de presă despre George
Călinescu, o controversată reevaluare a operei și vieții sale.
În finalul lucrării am atașat câteva citate celebre ale lui George Călinescu
care mi-au placut și care mi-au atras atenția.

„Îndoiala de sine e cea mai cumplită boală.”

„Numai cei care nu pot să iubească îmbătrânesc și mor.” 

„Spiritul de contradicție e personalitatea prostului.”

„Sinceritatea prea multă poate să fie și obrăznicie.”

„Nu cunoaștem niciodată bine pe oameni, ei au încăperi închise pentru
ochiul superficial.”
„Un om care se înțelege bine cu toată lumea este lipsit de personalitate.”

BIBLIOGRAFIE:
1. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Editura Minerva, 1982 Const. Ciopraga, Personalitatea literaturii
române, Iaşi, Editura Junimea, 1973
Apostol Cristina Bianca
APIE, anul I
An universitar: 2020-2021

2. https://www.unitischimbam.ro/george-calinescu/
3. Ion Bălu, G. Călinescu. Eseu despre etapele creației, 1970
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/George_C%C4%83linescu