George Călinescu

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric

literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii
române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă.
Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături
de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu,
după o modă destul de răspândită în perioada interbelică. Prenumele lui adevărat, în actele de
stare civilă, era Gheorghe; în ultimele decenii, în mod uzual, se folosește pentru a-l desemna
formula "George Călinescu", apocrifă și eronată, dar consacrată în mod solid de uzaj. e naște la
București ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan.[6] Copilul e crescut de impiegatul CFR Constantin
Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia
Călinescu, împreună cu „femeia din casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul
Călinescu este transferat la Iași. Aici în 1906, Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala
„Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții
Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu (și
trebuie menționat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea –
evitată consecvent de scriitorul însuși –, atât în exprimarea orală, cât și în scris, a prenumelui
„George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este o ispravă a posterității:
tolerată și în cele din urmă acceptată, ea se explică foarte probabil prin interpretarea, bine
intenționată, însă eronată, a pseudonimului „G. Călinescu“). Se mută la București în 1908, an în
care se înscrie la gimnaziul Gheorghe Șincai. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit
în aura mediocrității.

Anii de formare[modificare | modificare sursă]

După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte două la
București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, își încheie
studiile medii la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București și pe cele universitare la Facultatea de
Litere și Filozofie din București, la care intră în 1919. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de
licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee
bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română
din Roma, instituție de propagandă culturală românească, fondată de profesorul și
istoricul Vasile Pârvan.

Modele. Ramiro Ortiz[modificare | modificare sursă]

Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană
la Facultatea de Litere și Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic
interbelic, de la Universitatea din București.[7]
Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strânsă amiciție. Peste ani,
studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual și-a însușit o
„educație literară” de excepție: „Cu el m-am deprins a scrie cărți, cu el am deprins meșteșugul
informației literare și al construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot ce știu”. Sub
îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană. În timpul studenției a tradus
romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârșit, și o nuvelă din romanul lui Giovanni
Boccacio, Decameronul (1921). Tot la îndemnul profesorului Ortiz își începe colaborarea la
revista Roma, primul număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, și călătorește cu colegii de
facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în limba italiană, Alcuni missionari catolici
italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII a apărut în 1925 și tratează propaganda Vaticanului
în Moldova ca un soi de modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de
documente diferite descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului.[8]
Evident o influență indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu și, de ce nu, cele ale
lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia mai apoi în deceniul următor.