George Călinescu

14 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Unelte



















De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pentru alte persoane purtând același nume de familie, vedeți Călinescu
(dezambiguizare).
George Călinescu
 Date personale

Nume la naștere Gheorghe Vișan

Născut 19 iunie 1899[1][2]

București, România

Decedat 12 martie 1965 (65 de ani)[3][4][2]

Otopeni, Ilfov, România

Înmormântat Cimitirul Bellu

Căsătorit cu Alice Vera

Cetățenie România

Religie Biserica Ortodoxă Română

Ocupație istoric
scriitor
jurnalist
istoric literar[*]
critic literar[*]
biograf[*]
dramaturg

Limbi vorbite limba română[5]

Partid politic Liderul Partidului Național Popular

Studii Facultatea de Litere a Universității din

București
 Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”
din București
Colegiul Național „Cantemir Vodă”
din București

Activitatea literară

Activ ca scriitor 1932 - 1965

Limbi limba română

limba italiană

Mișcare/curent
Modernism
literar

Patronaj Universitatea din București

Subiecte Studii de estetică literară

Specie literară roman, poezie, piese de

teatru, eseu, biografie, monografie

Operă de debut 1932 - „Viața lui Mihai Eminescu"

Opere „Istoria literaturii române",

semnificative „Enigma Otiliei"

Influențe[ascunde]

Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, Garabet Ibrăileanu,

A influențat pe[ascunde] Literatura română

Alexandru Piru, Adrian Marino, Dinu Pillat, Eugen Pe categorii
Simion, Nicolae Manolescu etc.
Istoria literaturii române
Evul mediu
Membru titular al Academiei Române Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 - Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană
Prezență online
Curente în literatura română
Internet Movie Database
Umanism - Clasicism
Romantism - Realism
Modifică date / text
Parnasianism - Simbolism
Naturalism - Modernism
George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism
d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric Suprarealism - Proletcultism
Neomodernism - Postmodernism
literar, scriitor, publicist, academician român,
personalitate enciclopedică a culturii și literaturii Scriitori români
române, de orientare, după unii critici, Listă de autori de limbă română
clasicizantă, după alții doar italienizantă sau Scriitori după genuri abordate
Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
umanistă. Este considerat drept unul dintre cei Poeți - Eseiști
mai importanți critici literari români din toate Nuveliști - Proză scurtă
timpurile, alături de Titu Maiorescu și Eugen Literatură pentru copii
Portal România
Portal Literatură
Proiectul literatură

v•d•m
Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de
răspândită în perioada interbelică. Prenumele lui adevărat, în actele de stare civilă, era
Gheorghe; în ultimele decenii, se folosește preponderent denumirea „George
Călinescu”, apocrifă și eronată, dar consacrată de uz.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Primii ani[modificare | modificare sursă]
Se naște la București ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan.[6] Copilul e crescut de
impiegatul CFR Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama
băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia din casă” și copilul,
se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iași. Aici în 1906,
Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala „Carol I”, de pe lângă Liceul
Internat. În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu
aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu (și trebuie
menționat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea –
evitată consecvent de scriitorul însuși –, atât în exprimarea orală, cât și în scris, a
prenumelui „George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este o
ispravă a posterității: tolerată și în cele din urmă acceptată, ea se explică foarte probabil
prin interpretarea, bine intenționată, însă eronată, a pseudonimului „G. Călinescu“). Se
mută la București în 1908, an în care se înscrie la gimnaziul Gheorghe Șincai. În
copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrității.
Anii de formare[modificare | modificare sursă]
După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte
două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la
București, își încheie studiile medii la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București și pe cele
universitare la Facultatea de Litere și Filozofie din București, la care intră în 1919. Își ia
licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine
profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă
la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din Roma, instituție de
propagandă culturală românească, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.
Modele. Ramiro Ortiz[modificare | modificare sursă]
Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura
italiană la Facultatea de Litere și Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit
enciclopedic interbelic, de la Universitatea din București.[7]
Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strânsă amiciție. Peste
ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual și-a
însușit o „educație literară” de excepție: „Cu el m-am deprins a scrie cărți, cu el am
deprins meșteșugul informației literare și al construcției critice pe substrat istoric, de la
el știu tot ce știu”. Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba
italiană. În timpul studenției a tradus romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârșit, și o
nuvelă din romanul lui Giovanni Boccacio, Decameronul (1921). Tot la îndemnul
profesorului Ortiz își începe colaborarea la revista Roma, primul număr al cărei a apărut
în ianuarie 1921, și călătorește cu colegii de facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va
fi scrisă în limba italiană, Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII
e XVIII a apărut în 1925 și tratează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de
modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de documente
diferite descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului.[8]
Evident o influență indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu și, de ce nu,
cele ale lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia mai apoi în deceniul următor.
Modele. Vasile Pârvan[modificare | modificare sursă]
Dacă în București, alături de profesorul Ortiz, a avut revelația vocației sale creatoare, în
capitala Italiei, atenția lui G. Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan, directorul
Școlii Române, actualmente Accademia di Romania. Pârvan a reprezentat cel de-al
treilea pilon în formarea adevăratei personalități a lui Călinescu, după Titu
Maiorescu și Ramiro Ortiz. Tînărul a fost deopotrivă captivat de erudiția și puterea de
muncă, dar și de concepția despre existență a savantului.
Spre acest „părinte” spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de câte ori greutățile
vieții păreau să-l îngenuncheze. El a observat că Pârvan avea o înzestrare intelectuală
obișnuită, dar în ciuda „normalității” ei, mintea îi era „exercitată în toate potențele” sale,
munca pentru el semnifica „asceza”, iar truda constantă pentru atingerea unui ideal se
transformă într-o filozofie existențială. Viața este pieritoare, dar omul poate înfrânge
moartea și uitarea prin creație, iar cel ce urmărește atingerea unui anume țel în
vremelnica-i existență pământeană trebuie luat ca îndemn și simbol de suflet ardent: „...
dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o
formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleași renunțări”.[9]
Redescoperirea literaturii române[modificare | modificare sursă]
În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh.
Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929,
se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul foarte
amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux de amănunte în
romanul Cartea nunții.
Editează, de asemenea, revistele Sinteza în 1927, în colaborare cu alți scriitori, și două
numere din revista sa personală Capricorn în 1930. Aventura de a avea propria sa
revistă se încheie cu un eșec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă rețeta
criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie astfel un soi de poligon de
încercări. Dar poate cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața
românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu.
Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul
literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul unei cărți de
eseuri.
Doctoratul în literatură[modificare | modificare sursă]
Devine în 1936 doctor în filozofie și litere la Universitatea din Iași cu o teză
intitulată Analiza literară a unui manuscris eminescian (Avatarii faraonului Tlà), o nuvelă
postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el.
De fapt își extrăsese un capitol de 100 de pagini din propriul său volum, Opera lui Mihai
Eminescu, pe care îl dactilografiase în cinci exemplare și îl trimisese membrilor comisiei
de examinare, formată din Orest Tafrali, decanul Facultății de litere și filozofie, Octav
Botez, referent, Iorgu Iordan, coreferent, Mihai Ralea și I. M. Marinescu.[10] Își susține
teza de doctorat în 23 noiembrie 1936. Apoi va fi numit conferențiar de Estetică și
critică literară la Facultatea de Filozofie și Litere a Universității din Iași, după ce trece cu
nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la
Universitatea din București.
Colaborări la revistele literare[modificare | modificare sursă]
În 1926 debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viața
literară și Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în paginile revistei
proprii, Capricorn. În perioada 1933 și 1934 a făcut parte din comitetul de conducere al
revistei Viața românească, revista înființată, la Iași, in 1906. La București colaborează
cu prestigioasa Revistă a Fundațiilor Regale, condusă de Alexandru Rosetti și de Camil
Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui și al desființării revistei. Fondează la
Iași Jurnalul literar în 1939. A condus revistele Jurnalul literar și Lumea și
ziarele Tribuna poporului și Națiunea. După 1947 publică în revistele Gazeta
literară (devenită mai apoi România literară) și Contemporanul. A mai colaborat la
revistele Roma și Sburătorul.[7]

Activitatea de cercetare academică. Criticul literar.

Scriitorul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Opera lui George Călinescu.
A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași și la Facultatea de Litere și
Filozofie din București, în două etape. Devine conferențiar al Facultății de Litere al
Universității din Iași în 1937, la un an după moartea predecesorului său, Garabet
Ibrăileanu, unde predă cursuri de literatură și de estetică. În 1944 devine profesor titular
la Universitatea din Iași și un an mai târziu, din 1945, devine profesor titular și
la Facultatea de Litere a Universității din București. După 1947 aceasta din urmă și-a
schimbat numele în Facultatea de Filologie. Va fi totuși scos de la catedră în ciuda
faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei
de stânga, iar în anii '50 devine director al Institutului de Teorie literară și Folclor, care
după moarte îi va purta de altfel numele. Va coordona revista Institutului, Studii și
cercetări de istorie literară și folclor (1952-1965). Va fi rechemat ca profesor la
Facultatea de Litere din București abia în 1961.[7] Din epocă datează mai multe studii
ale sale, preocupările sale vizează teme foarte diverse, estetica basmului, literatura
spaniolă etc.
Activitatea de critic literar[modificare | modificare sursă]
Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai
Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, după 1945,
studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori
străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și
istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului.[11] A
publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion
Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate,
numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice,
a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și
după aceea, până în anul morții, în 1965.
Romancierul, poetul și dramaturgul[modificare | modificare sursă]
Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a
treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra
romanului românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor,
unde are loc acțiunea romanului. Enigma Otiliei, narează povestea de dragoste
nefericită dintre Felix și Otilia, Cartea nunții este un roman despre căsătorie, Bietul
Ioanide și Scrinul negru au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul
Ioanide și apoi și în Scrinul negru), iar acțiunea lor are loc în perioada interbelică și
imediat după aceasta, în epoca Republicii Populare Române. Ca fapt divers, titlul
romanului Scrinul negru provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare
neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a descoperit arhiva unei familii. A
mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie;
publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile
optimistului.
Activitatea civică și politică după 1947[modificare | modificare sursă]
Intelectual cu idei mai curând de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al II-
lea publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, George
Călinescu a aderat, încă de la sfârșitul lui 1944, la noua ideologie. El a fost directorul a
trei dintre cele mai incisive publicații procomuniste din primii ani postbelici- "Tribuna
Poporului", "Națiunea" și "Lumea".
George Călinescu a fost deputat în Marea Adunare Națională în legislaturile din
perioada 1946-1965.[12]
A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova,
Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953), publicându-și
impresiile de călătorie în aceste două volume.
Perioada aceasta poate fi subdivizată în trei etape:
1. Perioada anilor 1948-1953, când criticul, deși raliat noului regim, este îndepărtat de la
catedră, dar numit director la Institutul de Teorie Literară și Folclor, creat special pentru
el, devenit după 1965 Institutul de Istorie și teorie literară-George Călinescu. Devine
membru al Academiei Republicii Populare Române în 1949.
2. Perioada 1953-1956, anii destalinizării hrușcioviene, în care însă România lui
Gheorghiu-Dej nu se grăbește să urmeze exemplul Moscovei.
Aceste evenimente politice îl găsesc pe Călinescu în faza încercării de creație a unor
opere în stilul epocii, dar limbajul trădează imposibilitatea unei adaptări totale la
stereotipiile din limba de lemn.
În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începând cu 1956 revine în publicistică
printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută în săptămânalul
cultural Contemporanul.
3. Începând cu anii 1955-1956 și până la moarte (12 martie 1965) se va bucura de
aprecieri exclusiv pozitive pentru angajarea sa civică și activitatea de intelectual
democrat din perioada interbelică. Își poate retipări aproape întreaga operă, cu
excepția Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său,
devenit între timp profesor, Alexandru Piru. Este înconjurat de onoruri, e premiat și
omagiat.
Ultimii ani de viață[modificare | modificare sursă]
În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni.
La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsând „o operă
fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo
Bogza).
Posteritatea lui Călinescu după 1990[modificare | modificare sursă]
După 1989 activitatea sa publicistică postbelică este pusă sub semnul întrebării,
Călinescu fiind acuzat de colaboraționism de către anumiți autori, inclusiv unul dintre
foștii săi asistenți, Adrian Marino (fost colaborator al Securității comuniste).[13] Aceștia
încep un veritabil proces de presă despre George Călinescu, o controversată
reevaluare a operei și vieții sale.
Afilieri[modificare | modificare sursă]
A fost liderul unui partid de buzunar, Partidul Național Popular, care prin fuziuni
succesive a intrat în Partidul Comunist.[14]. Inițial această funcție i-a fost propusă
lui Lucian Blaga de Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu Dej, dar pentru că acesta a
refuzat a fost îndepărtat de la catedra de filosofie a Universității din Cluj și numit
bibliotecar la B.C.U. filiala Cluj.
În 1946 a fost ales deputat în Parlamentul României, în circumscripția Botoșani, și a fost
reales în toate legislaturile, până la moartea sa. Aflat în spital, la sfârșitul lunii ianuarie
1965 a primit delegația circumscripției electorale Răcari. Alegătorii îl propuneau
candidat în Marea Adunare Națională.[15]

Opera lui George Călinescu