Ion Barbu


De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Pentru alte sensuri, vedeți Ion Barbu (dezambiguizare).

Ion Barbu

Date personale

Nume la
Dan Barbilian
naștere

Născut 18 martie 1895
Câmpulung-Muscel, România

Decedat 11 august 1961 (66 de ani)

București, Republica Populară Română

Înmormântat Cimitirul Bellu[1] 

Părinți Constantin Barbillian, Smaranda, născută

Șoiculescu

Căsătorit cu Gerda Barbu

Naționalitate  România

Cetățenie  România 

Ocupație poet, matematician

Limbi vorbite limba română[3]

limba germană
limba engleză[2] 
 Pseudonim Ion Barbu

Studii Facultatea de Științe din București și studii

la Göttingen, Tübingen și Berlin

Activitatea literară

Activ ca
1919 - 1961
scriitor

Mișcare/ parnasianism, Ermetism, expresionism, șar
curent literar adism

Patronaj Universitatea din București[2]

Colegiul Național „Spiru Haret” din
București[2]
Colegiul Național „Cantemir Vodă” din
București[2]  

Operă de
1919 - poezie în Sburătorul
debut

Opere
„Joc secund” Literatura română
semnificative

Pe categorii
Influențe[ascunde]
Istoria literaturii române
Anton Pann

Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
 Membru post-mortem al Academiei Române Secolul 18 - Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană
Curente în literatura română

 Membru al Academiei de Științe din România
Umanism - Clasicism
Romantism - Realism
Modifică date / text  Parnasianism - Simbolism
Naturalism - Modernism
Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism
Ion Barbu (pseudonimul lui Dan Barbilian; n. 19 Suprarealism - Proletcultism
martie 1895, Câmpulung, Muscel, România – d. 11 Neomodernism - Postmodernism

august 1961, București, România) a fost un poet și Scriitori români

matematician român. Ca matematician este cunoscut

sub numele Dan Barbilian. Listă de autori de limbă română
Scriitori după genuri abordate
Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
A fost unul dintre cei mai importanți poeți români Poeți - Eseiști
interbelici, reprezentant al modernismului literar Nuveliști - Proză scurtă
Literatură pentru copii
românesc, fiind, de asemenea participant la avangarda
Portal România
artistică românească, dar și un afiliat al gândirismului.
Portal Literatură
Activitatea
matematică[modificare | modificare sursă] Proiectul literatură

 v • d • m 
Era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele de familie inițial
„Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu.
Pregătire, educație[modificare | modificare sursă]
Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică
remarcabile contribuții în revista Gazeta matematică. În tot acest timp, Dan Barbilian își
dezvoltă și pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la
Facultatea de Științe din București, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care își
satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial.
I-a avut ca profesori pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian
Lalescu și Anton Davidoglu.
În perioada 1921 -1924, și-a continuat studiile la Göttingen, Tübingen și Berlin. A avut
ca prieteni, între alții, pe matematicienii:Heinrich Grell, Helmut Hasse, Emil
Artin, Wilhelm Blaschke și alții.
Cariera sa în matematică a continuat cu susținerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu
a participat la diferite conferințe internaționale de matematică, cum ar fi Congresele
Internaționale de Matematică la Hamburg (1936), Göttingen
și Viena (1938), Oslo (1936), Praga (1934).
Anii petrecuți de Dan Barbilian în Germania, prieteniile din acea perioadă, sunt descriși
cu lux de amănunte în cartea de excepție[judecată de valoare] a soției acestuia, Gerda Barbilian.
[7]
 Inițial, cum scrie însuși Barbilian, acesta se orientase spre contacte cu
matematicianul german Edmund Landau, dar ulterior, probabil cucerit de faima școlii
lui David Hilbert, intenționa să colaboreze cu grupul acestuia, însă într-un
moment Gheorghe Țițeica l-a reorientat spre Wilhelm Blaschke. Însuși Barbilian îl
menționează printre prieteni matematicieni pe Gottfried Beck, dar, în realitate, toate
lucrările lui Barbilian din perioada germană au apărut fără coautori. În cartea biografică
a soției lui Dan Barbilian, aceasta descrie situația economică foarte grea a Germaniei în
anii '20 ai secolului XX. Printre altele, în acei ani leul românesc era mai puternic
decât marca germană, și, uneori, Barbilian ii invidia pe români, pentru situația
economică foarte buna din România. În definitiv, Dan Barbilian s-a manifestat ca
matematician mai ales contribuind la „programul de la Erlangen”, formulat de Felix
Klein[8]
Contribuții[modificare | modificare sursă]
În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Științe din București.
Publică diferite articole în reviste matematice. De deosebită importanță sunt două dintre
contribuțiile lui: o scurtă lucrare de două pagini apărută în Casopis Matematiky a
Fysiky (1934-1935), în care definește o procedură de metrizare care va fi numită de
Leonard M. Blumenthal „spații Barbilian”, și două lucrări în Jber. Deutsch. Math. Verein.,
apărute în 1940 și respectiv în 1941, intitulate Zur Axiomatik der Projectiven ebenen
Ringgeometrien, și care au inspirat o direcție de cercetare în geometria inelelor, direcție
asociată azi în literatura de specialitate cu numele său, al lui Hjelmslev și al lui
Klingenberg.
După 1933, Barbilian s-a manifestat în domeniul matematicii în special ca geometru,
reprezentant al programului de la Erlangen al lui Felix Klein și astfel au trecut la
fondarea axiomatică a geometriei algebrice și a mecanicii clasice.
Dan Barbilian s-a mai ocupat și de teoriile algebrei moderne (1946 - 1951), de teoria
algebrică a numerelor (1951 - 1957), de teoria determinismului și deține prioritatea
mondială în precizarea unei clase largi de funcții distanță.
În 1938 devine membru al asociației Deutsche Mathematische Vereinigung (Uniunea
matematică germană).
A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20
decembrie 1936[9].
Scrieri științifice[modificare | modificare sursă]
Teoria spațiilor Barbilian a fost amplu dezvoltată în patru lucrări:

 Asupra unui principiu de metrizare, Stud. Cercet. Mat. 10 (1959), 68-116,

 Fundamentele metricilor abstracte ale lui Poincaré și Carathéodory ca aplicație a unui
principiu general de metrizare (lucrare prezentată la Institutul de matematică în data de 4
iunie 1959), apărut în Studii și cercetări matematice, vol. 10 (1959), 273-306;
 J-metricile naturale finsleriene, apărută în aceeași revistă în vol. 11 (1960), 7-44;
 J-metricile naturale finsleriene și funcția de reprezentare a lui Riemann, lucrare scrisă
împreună cu Nicolae Radu și apărută postum, publicată tot în Studii și cercetări matematice,
vol. 12 (1962), 21-36.
Ultima lucrare a fost depusă la redacție de Nicolae Radu pe 20 octombrie 1961;
Barbilian se stinsese pe 11 august, în același an. Originalitatea ideii matematice a lui
Barbilian constă în reexaminarea modelului Poincaré al geometriei neeuclidiene a lui
Lobacevski. Acest model generează în mod natural o distanță care poate fi
reprezentată ca oscilație logaritmică.
Contribuția lui Dan Barbilian a fost de a analiza cât de generală e această procedură de
a construi o distanță și de a stabili o teorie a spațiilor metrice dotate cu această distanță.
În lucrarea din 1934, a definit o metrică în interiorul unei regiuni planare oarecare,
generalizând astfel ideea modelului Poincaré, care este definit doar în interiorul discului
unitate. Cu acea metrică, interiorul mulțimii devenea un model de geometrie
neeuclidiană.
Alte scrieri:

 Curs de matematici generale (1937 - 1940)

 Teoria lui Galois a ecuațiilor în axiomatizarea lui Steinitz
 Axiomatizarea mecanicii clasice (1943)
 Curs de algebră axiomatică (1944, 1947, 1950)
 Teoria aritmetică a idealelor în inelele necomutative (1956)
 Grupuri cu operatori (teoremele de descompunere ale algebrei) (1960)

Activitatea literară[modificare | modificare sursă]

În anul 1919, Dan Barbilian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând
la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului, ca pseudonim numele bunicului
său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaște pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care
va fi legat prin una din cele mai lungi și mai frumoase prietenii literare.
Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie
la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet
de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan
Barbilian își descoperă talentul și iubirea față de poezie. Dan Barbilian spunea că
poezia și geometria sunt complementare în viața sa : acolo unde geometria devine
rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație.
Criticul și prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi una
dintre cele mai complete până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a
autorului, După melci, apare în 1921 în revista Viața Românească. Tot în acest an
pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-și continua studiile. După trei ani, în care a
făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viață boemă, se întoarce în țară.
Prezentare a spațiilor poeziei lui Ion Barbu[modificare | modificare sursă]
Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferență al Poeziei cu
Matematica, de aceea poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi și Blaga,
mai ales din pricina caracterului ei ermetic. Mai exact spus, înțelegerea poetului asupra
a ceea ce trebuie să fie poezia e mai aproape de concepția unor poeți moderni și
singulari ca Stephane Mallarmé sau Paul Valéry, decât de concepția mai generală,
impusă de romantism. Apoi nu trebuie uitat că poetul a fost dublat de un matematician
și că modul lui de a gândi în spiritul abstract al matematicii s-a impus și în planul
reprezentărilor poetice. Ion Barbu însuși afirmă: "Ca și în geometrie, înțeleg prin poezie
o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență… Pentru mine
poezia este o prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată
domeniul divin al geometriei."[necesită citare]
Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, din 1927, creația lui Ion Barbu era împărțită de
acesta în patru etape: parnasiană, antonpanescă, expresionistă și șaradistă. [necesită citare] În
studiul din 1935, Introducere în poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu reducea această
clasificare la doar trei etape: parnasiană, baladică-orientală și ermetică.
[necesită citare]
 Această din urmă împărțire a devenit clasică.
Etapa parnasiană[modificare | modificare sursă]
Prima etapă este cea a versurilor publicate între 1919 - 1920 în revista Sburătorul,
perioadă numită convențional de unii critici "parnasiană", deși lirica barbiană din faza
debutului depățește cadrul limitat al parnasianismului, întrunind caracteristici ale
poeziei pure dublate de un nestăvilit elan romantic. Dintre ele
amintim: Lava, Munții, Copacul, Banchizele, Pentru Marile
Eleusinii, Panteism, Arca, Pytagora, Râul, Umanizare ș.a.m.d.
Scurte și riguroase ca formă - câteva sunt sonete -, poeziile propun un univers tematic
divers. Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale florei , evocă
zeități mitologice sau surprinde procese de conștiință, cum ar fi solemnul legământ al
lepădării de păcatul contemplației abstracte în favoarea voinței de a trăi cu frenezie,
într-o totală consonanță cu ritmurile vii ale naturii.
Evitând poezia - confesiune, exprimarea directă a năzuințelor sufletului său, Ion Barbu
le transferă unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, munții, pământul ceea ce
indică o tendință de a folosi simboluri " obiective". Peisajele , pasteluri exotice și
imaginare, închid în ele elanuri și încorsetări ale ființei umane, aspirații patetice și
încrâncenate refuzuri, ca în aceste solemne strofe din Copacul :
"Hipnotizat de - adânca și limpedea lumină
A bolților destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfărâme zenitul și - ncremenit să bea
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină"
sau din Banchizele:
"Din aspra contopire a gerului polar
Cu verzi și stătătoare pustietăți lichide,
Sinteze transparente , de străluciri avide,
Zbucnesc din somnorosul noian originar."
Poezia Umanizare scoate în evidență un conflict dramatic al ființei umane, care, în
aspirația ei spre absolut, trebuie să opteze între două principii: intelectual și senzual,
între contemplația " apolinică" și trăirea "dionisiacă". Poezia, declara Ion Barbu, le
împacă pe amândouă într-un proces unic, într-o sinteză în care Gândirea se
transfigurează luând forme concrete de " sunet, linie, culoare ".
Ideea devine "muzică a formei în zbor, Euritmie", deci intuiție a esenței lumii. Aspirația
spre cunoaștere are, în prima perioadă, un caracter cam abstract, de unde și, frecvent,
răceala versurilor. Încercarea de concretizare se sprijină pe împrumuturi din mitologie,
care lasă de obicei o impresie puternică de livresc. Recurgerea la elemente mitologice
grecești și preocuparea deosebită pentru expresie i-au făcut pe unii cercetători (E.
Lovinescu) să vorbească de un parnasianism al începuturilor literare ale lui Ion Barbu.
Dacă poezia parnasiană franceză, reprezentată prin Leconte de Lisle sau José Maria
de Hérédia, era fundamental decorativă și antiromantică în conținut neîngăduind elanuri
sufletești, pe când la Ion Barbu, sub împietrita și recea marmură a versului, se răsucesc
pasiuni violente, neliniști și aspirații tulburi, ceea ce denotă o structură romantică .
Probabil că aceasta este și cauza pentru care și le-a refuzat mai târziu, socotindu-le că
" decurg printr-un principiu poetic elementar ". El tinde spre o altă formulă poetică,
depărtată de romantism, spre "un lirism omogen, instruind de lucrurile esențiale,
delectând cu viziuni paradisiace ", pe care a realizat-o în următoarele etape ale creației
sale.
Etapa baladică-orientală[modificare | modificare sursă]
Aceasta indică orientarea spiritului poetului spre concretul lumii, cum și anunțase în
Umanizare. Aici pot fi integrate poeme ca: După melci, Riga Crypto și lapona
Enigel, Domnișoara Hus, Isarlâk, Nastratin Hogea la Isarlâk, publicate din a doua
jumătate a lui 1921 până în 1925, în Viața românească și Contimporanul lui Ion Vinea.
Mai toate sunt lungi, datorită în mare măsură pasajelor descriptive, consecință imediată
a preocupării de concret; au un caracter narativ, "baladic" , pentru că în ele "se zice" o
poveste; în sfârșit evocă o lume pitorească, de inspirație autohtonă sau balcanică,
asemănătoare cu cea din viziunea lui Anton Pann. Excepțională este acum sugestia
picturală. Expresia este proaspătă și pregnantă dezvăluind în I. Barbu un poet al
cuvântului , nu numai al ideii și viziunii, cum îl cunoaștem la început. Descripția însă nu
există exclusiv pictural, ci fixează o atmosferă adecvată. Teoria baladescului avea să fie
reluată în estetica Cercului literar de la Sibiu de poeți ai acestui curent cum ar fi Radu
Stanca și Ștefan Augustin Doinaș.
Isarlâk, (inima mea), spre exemplu, este o cetate ideală, "dată-n alb ca o raia" așezată
"la mijloc de Rău și Bun", populată cu oameni care trăiesc deopotrivă deliciile spiritului
și pe cele ale vieții " într-o slavă stătătoare": univers fabulos în care se echilibrează
totul. De o deosebită forță de sugestie, sub raportul invenției verbale, este Domnișoara
Hus a cărei valoare stă aproape în întregime în expresie. Poezia vorbește despre
povestea unei iubiri pătimașe cândva și nefericite și a unei tragicomice eroine, cadână
"pezevenche" ce-și cheamă de pe lumea cealaltă, prin descântece, iubitul care a uitat-
o.
Dar farmecul ei nu stă în ineditul pitoresc al întâmplării ci în extraordinara incantație a
versurilor și în sugestia de fantastic a descântecului. Substratul simbolic al elementelor
narative și descriptive din poeziile etapei a doua poate fi întâlnit în După melci, poem
lung în care se stilizează motive folclorice pentru a se povesti o experiență de inițiere în
tainele naturii, devenită dramă a cunoașterii sau în Riga Crypto și lapona Enigel.
Etapa ermetică[modificare | modificare sursă]
Ultima etapă a poeziei lui Ion Barbu este una de încifrare a semnificațiilor, numită din
această cauză etapa ermetică. Dar mai întâi a existat un moment de tranziție,
reprezentat de Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunțile necesare sau Uvedenrode,
publicate între 1925 - 1926. În ele se păstrează încă legătura cu etapa anterioară atât
prin pasajele descriptive cât și prin cele narative, care fac poezia mai ușor de înțeles și
descifrat. George Călinescu susține că de fapt aici există ermetismul autentic al
poeziilor lui Ion Barbu, pentru că se bazează pe simboluri, cel din Joc secund nefiind
decât un ermetism de " dificultate filologică ", ținând de o sintaxă poetică dificila.
Poeziile amintite se învârtesc, metaforic vorbind, pe ideea " nunții " înțeleasă ca
pătrundere în miracolul creației universale. "Oul dogmatic" este chiar un simbol al
misterului " nunții ", un soi de cosmoid, pentru că în structura lui duală se reprezintă
lumea dinaintea nuntirii, creația de dinaintea Genezei. Banalul ou demonstrează că
"mărunte lumi păstrează dogma", că macrocosmosul se repetă în microcosmos. De
aceea el este făcut să devină obiect de contemplație:
"E dat acestui trist norod Și oul sterp ca de mâncare, Dar viul ou la vârf cu plod Făcut e
să-l privim la soare!"
Văzut în lumina soarelui, oul relevă însăși esența universului, imaginea eternă a
increatului.
În Ritmuri pentru nunțile necesare sunt evocate trei căi de cunoaștere: prin eros ( sau
senzuală), reprezentată astral prin Venus, prin rațiune, având simbol pe Mercur, și prin
contemplație poetică, care e tutelată de Soare. Fiecare experiență este o "nuntă", adică
o comuniune cu esența lumii, dar prin primele două contopirea nu este perfectă.
Senzațiile permit numai un contact fulgerant , iar intelectul ignoră, pentru a face
operațiile proprii cunoașterii logice, condiția fundamentală a universului, care este
devenire continuă.
Aspirația spre absolut se împlinește doar prin atingerea contemplației poetice, prin
viziunea directă a principiului universal când: "intrăm Să ospătăm În cămara Soarelui
Marelui Nun și stea, Aburi verde să ne dea, Din căldări de mări lactee, La surpări de
curcubee, În Firida ce scântee / Etern" În termeni mai simpli poezia pune problema
raportului dintre cunoașterea logică și cea metaforică așa cum o pusese și Blaga în Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii.
În Uvedenrode pe aceeași temă a nunții e reluată într-un material poetic, ideea erosului
ca încercare eșuată de cunoaștere. Titlul, inventat de poet, definește un spațiu de
coșmar, "o râpă a gasteropodelor ", reprezentare a purei vieți vegetative. Faza de
tranziție este de o puternică originalitate, derutantă pentru cititor, căruia i se solicită un
efort mult mai mare decât de obicei pentru sesizarea semnificațiilor, a viziunii ample
închise în imaginile concrete ale poemului. Limbajul este dens, termenii neobișnuiți,
mulți neologistici sau rari. Este un ultim pas până la concentrarea extremă a expresiei
din ciclul Joc secund.

Opinii politice[modificare | modificare sursă]

Barbu a fost apolitic în viața sa, cu o excepție notabilă: în 1940 a devenit simpatizant
al Gărzii de fier (probabil din oportunism, sperând că va deveni profesor o dată cu
ascensiunea lor la putere), dedicând poezii lui Corneliu Zelea Codreanu și exprimându-
și idei antisemite. Tot în 1940, a scris o poezie în care îl lăuda pe Adolf Hitler.[10][11][12][13]

Opere[modificare | modificare sursă]
 După melci, Editura Luceafărul, 1921
 Joc secund, Editura Cultura Națională, 1930
Joc secund[modificare | modificare sursă]
Opera cea mai importantă a poetului Barbu o constituie volumul Joc secund, publicat în
anul 1930. Se pare că a publicat acest volum în urma unui pariu cu Tudor Vianu că
poate scrie poezie (alte surse povestesc despre o înțelegere: dacă Barbu reușea să
publice poezii, Vianu trebuia să îi analizeze critic creația). Poeziile sunt dificil de înțeles,
fiind o lirică ermetică cu limbaj abstract, inspirată de poemele lui Stephane Mallarmé. În
unele poezii, autorul folosește concepții matematice, spre exemplu utilizează noțiunea
de grup (o mulțime cu structură matematică, ale cărei elemente se pot însuma conform
unor legi specifice).
Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.
În concepția lui Ion Barbu poezia are mult în comun cu geometria: există undeva, în
domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde aceasta se întâlnește cu poezia. [..]
Ca și în geometrie înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea
formelor posibile de existență.[necesită citare] Această poezie inițiatică este un elogiu adus
inteligenței ca valoare universală supremă. Proiecțiile astrale, călătoriile în timp,
viziunile celeste și criptografia ermetică sunt câteva dintre tehnicile folosite cu pricepere
și har de poet. Abilitățile profetice ale poetului sunt certificate de obiectivarea subtilelor
concepte mentale utilizate.
Ciclul Joc secund a fost tradus în franceză și în maghiară. Există și traduceri ale unor
poezii în limba germană.
În seria de poezii din Joc secund, orientările fundamentale rămân cele două, mai mult
întâlnite spre prinderea sensului lumii ascuns de aparențe, de fenomene sau
dimpotrivă, spre fenomenalitatea imediată în care se intuiește esența lumii. Din această
perspectivă ciclul are două texte care pot fi socotite arte poetice: cel intitulat chiar Joc
secund (sau Din ceas dedus) și Timbru.
Jocul secund impresionează mai întâi printr-o sonoritate impecabilă, adevărată "muzică
a formelor în zbor ", dar nu - și dezvăluie sensul de la prima lectură. După însăși
mărturisirea poetului "poezia este lumea purificată în oglindă (deci reflectare a figurii
spiritului nostru) act clar de narcisism (de autoiubire deci de autocunoaștere), semn al
minții (deci act intelectual, un sentiment, afectivitate lirică) ". [necesită citare] George
Călinescu sintetizează excelent interpretarea poemului: "Poezia ("adâncul acestei
calme creste") este o ieșire ("dedus") din contigent("din ceas") în pura gratuitate,
mântuit azur, joc secund, ca imaginea cirezii răsfirată în apă". [necesită citare]
Ideea fundamentală din acestă poezie este că arta e un joc secund, mai pur, realitate
sublimată, care pornește din viață, dintr-o trăire, dar nu se confundă cu viața,
constituindu-se ca un univers secund, posibil. Acest univers se ridică pe anularea, pe
"înecarea" celuilalt, nu e, cu alte cuvinte, o copie a lui, ci are un sens propriu, intern,
care-l justifică. Dacă lumea reală există sub zenit, în obiectivitate, poezia trăiește sub
semnul nadirului, în reflectare. Poetul transpune oglindirea din conștiința sa în melodia
cuvintelor, ascunzând în ele cântecul lui - creația, asemenea mării care își ascunde
cântecul ei sub clopotele verzi ale meduzelor.
În poezia Timbru, privirea poetului e fixată pe suprafața lumii, nu dincolo de ea fascinat
într-atât de lucruri (de piatră, de humă, de unda mării), încât le atribuie o viață
sufletească. Cum ele sunt mute, poezia este aceea care ar trebui să le exprime, ceea
ce presupune, pentru poet, o comunicare simpatetică cu ele, identificarea (atitudinea e
diametral opusă aceleia din Joc secund).
Poezia creată acum nu mai e concentrare de esențe ci "un cântec încăpător", capabil
să cuprindă diversitatea infinită a lucrurilor, un imn de laudă a creației cosmice
asemănător aceluia pe care conform tradiției biblice, l-ar fi intonat în paradis îngerii,
când Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam.
Celelalte poezii din ciclu se așează sub una sau alta din cele două poetici, toate sunt în
fond niște descrieri diferențiate enorm de altele în limbaj.
Din cuprinsul volumului:

 [Din ceas, dedus...]

 Timbru
 înecatul
 Increat
 Lemn Sfânt
 Legendä
 Secol
 Suflet petrecut
 Oul dogmatic
 Falduri
 Riga Crypto și lapona Enigel
 Domnișoara Hus
 Nastratin Hogea la Isarlâk
 Isarlâk
 Uvedenrode
 In memoriam
Placă memorială montată pe Casa pe Str. Carol Davila nr. 8 (Casa Ion Barbu) București sect. 5

Criticii spun[modificare | modificare sursă]

Tudor Vianu spunea despre opera lui Ion Barbu astfel: „Cititorul care străbate paginile
volumului Joc secund, nu trebuie să uite niciodată că se găsește în fața unui poet
matematician. Chiar o simplă inventariere a vocabularului său arată cât datorește Ion
Barbu astronomiei, mecanicii sau geometriei. (…) Viziunea matematicianului este atât
de puțin conexată cu activitatea simțurilor, atât de liberă de contingențele care
întinerează funcțiunea lor, încât lumea care i se relevează este resimțită de el ca pură.
Pe de altă parte, față de lumea experienței, aceea a matematicei este a doua lume, o
suprastructură ideală. Într-un asemenea univers ideal dorește să se situeze viziunea lui
Ion Barbu și acesta este înțelesul expresiei joc secund, care intitulează volumul
său.”[necesită citare]
Șerban Cioculescu spune despre el că „Ermetismul său i-a ucis orice spontaneitate și i-
a secat vâna. De vocație matematician, Ion Barbu s-a folosit pentru ermetizarea
primelor redactări de procesul matematic al substituirii. Se știe că în algebră, cifra
cantitativă e înlocuită cu un simbol calitativ. Cuvântul obscur la Ion Barbu este
necunoascuta algebrică, prin care se substituie sensul clar, misterul.” [necesită citare]
În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu spunea: „Din
aceste experiențe care irită curiozitatea ca niște ghicitori, făcând mai acut procesul
rațional, se desprinde însă o suavă poezie, remarcabilă pentru tristețea evenimentelor
ce vor să se exprime, enunțate prin simple întrebări și evaluări, de calitate pur emotivă,
deci inefabilă.”[necesită citare]
Basarab Nicolescu zicea în opera sa Ion Barbu. Cosmologia Joc secund că „Prin
asocierea unui concept originar matematic cu un cuvânt afectiv, Ion Barbu declanșează
o mulțime de sugestii ce se adresează atât intelectului, cât și sensibilității.”