Ion Barbu

Ion Barbu (n. Dan Barbilian, 18 martie 1895, Câmpulung-Muscel, d. 11 august

1961, București) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este
cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți
români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. Dan Barbilian
era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele inițial
„Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu.

Matematicianul[modificare | modificare sursă]

Pregătirea[modificare | modificare sursă]

Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian
publică remarcabile contribuții în revista Gazeta matematică. În tot acest timp,
Barbilian își dezvoltă și pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază
matematica la Facultatea de Științe din București, studiile fiindu-i întrerupte de
perioada în care își satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial.

I-a avut ca profesori pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel,

Traian Lalescu și Anton Davidoglu.

În perioada 1921 -1924, și-a continuat studiile la Göttingen, Tübingen și Berlin. A

avut ca prieteni, între alții, pe matematicienii: Wilhelm Blaschke, Heinrich Grell,
Helmut Hasse, Emil Artin și alții.

Cariera matematică continuă cu susținerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu

participă la diferite conferințe internaționale de matematică, cum ar fi Congresele
Internaționale de Matematică la Hamburg (1936), Göttingen și Viena (1938), Oslo
(1936), Praga (1934).

Contribuții[modificare | modificare sursă]

În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Științe din

București. Publică diferite articole în reviste matematice. De deosebită importanță
sunt două dintre contribuțiile lui: o scurtă lucrare de două pagini apărută în
Casopis Matematiky a Fysiky (1934-1935), în care definește o procedură de
metrizare care va fi numită de Leonard M. Blumenthal „spații Barbilian”, și două
lucrări în Jber. Deutsch. Math. Verein., apărute în 1940 și respectiv în 1941,
intitulate Zur Axiomatik der Projectiven ebenen Ringgeometrien, și care au
inspirat o direcție de cercetare în geometria inelelor, direcție asociată azi în
literatura de specialitate cu numele său, al lui Hjelmslev și al lui Klingenberg.

După 1933, Barbilian s-a manifestat în domeniul matematicii în special ca

geometru, reprezentant al programului de la Erlangen al lui Felix Klein și astfel au
trecut la fondarea axiomatică a geometriei algebrice și a mecanicii clasice.

Dan Barbilian s-a mai ocupat și de teoriile algebrei moderne (1946 - 1951), de
teoria algebrică a numerelor (1951 - 1957), de teoria determinismului și deține
prioritatea mondială în precizarea unei clase largi de funcții distanță.

În 1938 devine membru al asociației Deutsche Mathematische Vereinigung

(Uniunea matematică germană).

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20

decembrie 1936[2].

Scrieri științifice[modificare | modificare sursă]

Teoria spațiilor Barbilian a fost amplu dezvoltată în patru lucrări:

Asupra unui principiu de metrizare, Stud. Cercet. Mat. 10 (1959), 68-116,

Fundamentele metricilor abstracte ale lui Poincaré și Carathéodory ca aplicație a

unui principiu general de metrizare (lucrare prezentată la Institutul de
matematică în data de 4 iunie 1959), apărut în Studii și cercetări matematice, vol.
10 (1959), 273-306;

J-metricile naturale finsleriene, apărută în aceeași revistă în vol. 11 (1960), 7-44;

J-metricile naturale finsleriene și funcția de reprezentare a lui Riemann,lucrare

scrisă împreună cu Nicolae Radu și apărută postum, publicată tot în Studii și
cercetări matematice, vol. 12 (1962), 21-36.
Ultima lucrare a fost depusă la redacție de Nicolae Radu pe 20 octombrie 1961;
Barbilian se stinsese pe 11 august, în același an. Originalitatea ideii matematice a
lui Barbilian constă în reexaminarea modelului Poincaré al geometriei
neeuclidiene a lui Lobacevski. Acest model generează în mod natural o distanță
care poate fi reprezentată ca oscilație logaritmică.

Contribuția lui Dan Barbilian a fost de a analiza cât de generală e această

procedură de a construi o distanță și de a stabili o teorie a spațiilor metrice dotate
cu această distanță. În lucrarea din 1934, a definit o metrică în interiorul unei
regiuni planare oarecare, generalizând astfel ideea modelului Poincaré, care este
definit doar în interiorul discului unitate. Cu acea metrică, interiorul mulțimii
devenea un model de geometrie neeuclidiană.

Alte scrieri:

Curs de matematici generale (1937 - 1940)

Teoria lui Galois a ecuațiilor în axiomatizarea lui Steinitz

Axiomatizarea mecanicii clasice (1943)

Curs de algebră axiomatică (1944, 1947, 1950)

Teoria aritmetică a idealelor în inelele necomutative (1956)

Grupuri cu operatori (teoremele de descompunere ale algebrei) (1960).

Poetul[modificare | modificare sursă]

În anul 1919, Dan Barbilian începe colaborarea la revista literară Sburătorul,

adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele
bunicului său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaște pe viitorul critic literar
Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi și mai frumoase
prietenii literare.

Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o
excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va
scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest
"pariu", Dan Barbilian își descoperă talentul și iubirea față de poezie. Dan
Barbilian spunea că poezia și geometria sunt complementare în viața sa : acolo
unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și
imaginație.

Criticul și prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi cea

mai completă până în ziua de azi.[judecată de valoare] Una din cele mai
cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în 1921 în revista Viața
Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-și continua
studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o
viață boemă, se întoarce în țară.

Scurtă prezentare a spațiilor poeziei lui Ion Barbu[modificare | modificare sursă]

Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferență al Poeziei cu

Matematica, de aceea poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi și
Blaga, mai ales din pricina caracterului ei ermetic. Mai exact spus, înțelegerea
poetului asupra a ceea ce trebuie să fie poezia e mai aproape de concepția unor
poeți moderni și singulari ca Stephane Mallarmé sau Paul Valéry, decât de
concepția mai generală, impusă de romantism. Apoi nu trebuie uitat că poetul a
fost dublat de un matematician și că modul lui de a gândi în spiritul abstract al
matematicii s-a impus și în planul reprezentărilor poetice. Ion Barbu însuși afirmă:
"Ca și în geometrie, înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea
formelor posibile de existență… Pentru mine poezia este o prelungire a
geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al
geometriei."[necesită citare]

Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, din 1927, creația lui Ion Barbu era
împărțită de acesta în patru etape: parnasiană, antonpanescă, expresionistă și
șaradistă.[necesită citare] În studiul din 1935, Introducere în poezia lui Ion Barbu,
Tudor Vianu reducea această clasificare la doar trei etape: parnasiană, baladică-
orientală și ermetică.[necesită citare] Această din urmă împărțire a devenit
clasică.

Etapa parnasiană[modificare | modificare sursă]

Prima etapă este cea a versurilor publicate între 1919 - 1920 în revista Sburătorul,
perioadă numită convențional de unii critici "parnasiană", deși lirica barbiană din
faza debutului depățește cadrul limitat al parnasianismului, întrunind
caracteristici ale poeziei pure dublate de un nestăvilit elan romantic. Dintre ele
amintim: Lava, Munții, Copacul, Banchizele, Pentru Marile Eleusinii, Panteism,
Arca, Pytagora, Râul, Umanizare ș.a.m.d.

Scurte și riguroase ca formă - câteva sunt sonete -, poeziile propun un univers

tematic divers. Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale
florei , evocă zeități mitologice sau surprinde procese de conștiință, cum ar fi
solemnul legământ al lepădării de păcatul contemplației abstracte în favoarea
voinței de a trăi cu frenezie, într-o totală consonanță cu ritmurile vii ale naturii.

Evitând poezia - confesiune, exprimarea directă a năzuințelor sufletului său, Ion

Barbu le transferă unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, munții,
pământul ceea ce indică o tendință de a folosi simboluri " obiective". Peisajele ,
pasteluri exotice și imaginare, închid în ele elanuri și încorsetări ale ființei umane,
aspirații patetice și încrâncenate refuzuri, ca în aceste solemne strofe din Copacul
:

"Hipnotizat de - adânca și limpedea lumină

A bolților destinse deasupra lui, ar vrea

Să sfărâme zenitul și - ncremenit să bea

Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină"

sau din Banchizele:

"Din aspra contopire a gerului polar

Cu verzi și stătătoare pustietăți lichide,

Sinteze transparente , de străluciri avide,

Zbucnesc din somnorosul noian originar."

Poezia Umanizare scoate în evidență un conflict dramatic al ființei umane, care, în
aspirația ei spre absolut, trebuie să opteze între două principii: intelectual și
senzual, între contemplația " apolinică" și trăirea "dionisiacă". Poezia, declara Ion
Barbu, le împacă pe amândouă într-un proces unic, într-o sinteză în care Gândirea
se transfigurează luând forme concrete de " sunet, linie, culoare ".

Ideea devine "muzică a formei în zbor, Euritmie", deci intuiție a esenței lumii.
Aspirația spre cunoaștere are, în prima perioadă, un caracter cam abstract, de
unde și, frecvent, răceala versurilor. Încercarea de concretizare se sprijină pe
împrumuturi din mitologie, care lasă de obicei o impresie puternică de livresc.
Recurgerea la elemente mitologice grecești și preocuparea deosebită pentru
expresie i-au făcut pe unii cercetători (E. Lovinescu) să vorbească de un
parnasianism al începuturilor literare ale lui Ion Barbu.

Dacă poezia parnasiană franceză, reprezentată prin Leconte de Lisle sau José
Maria de Hérédia, era fundamental decorativă și antiromantică în conținut
neîngăduind elanuri sufletești, pe când la Ion Barbu, sub împietrita și recea
marmură a versului, se răsucesc pasiuni violente, neliniști și aspirații tulburi, ceea
ce denotă o structură romantică . Probabil că aceasta este și cauza pentru care și
le-a refuzat mai târziu, socotindu-le că " decurg printr-un principiu poetic
elementar ". El tinde spre o altă formulă poetică, depărtată de romantism, spre
"un lirism omogen, instruind de lucrurile esențiale, delectând cu viziuni
paradisiace ", pe care a realizat-o în următoarele etape ale creației sale.

Etapa baladică-orientală[modificare | modificare sursă]

Aceasta indică orientarea spiritului poetului spre concretul lumii, cum și anunțase
în Umanizare. Aici pot fi integrate poeme ca: După melci, Riga Crypto și lapona
Enigel, Domnișoara Hus, Isarlâk, Nastratin Hogea la Isarlâk, publicate din a doua
jumătate a lui 1921 până în 1925, în Viața românească și Contimporanul lui Ion
Vinea. Mai toate sunt lungi, datorită în mare măsură pasajelor descriptive,
consecință imediată a preocupării de concret; au un caracter narativ, "baladic" ,
pentru că în ele "se zice" o poveste; în sfârșit evocă o lume pitorească, de
inspirație autohtonă sau balcanică, asemănătoare cu cea din viziunea lui Anton
Pann. Excepțională este acum sugestia picturală. Expresia este proaspătă și
pregnantă dezvăluind în I. Barbu un poet al cuvântului , nu numai al ideii și
viziunii, cum îl cunoaștem la început. Descripția însă nu există exclusiv pictural, ci
fixează o atmosferă adecvată. Teoria baladescului avea să fie reluată în estetica
Cercului literar de la Sibiu de poeți ai acestui curent cum ar fi Radu Stanca și
Ștefan Augustin Doinaș.

Isarlâk, (inima mea), spre exemplu, este o cetate ideală, "dată-n alb ca o raia"
așezată "la mijloc de Rău și Bun", populată cu oameni care trăiesc deopotrivă
deliciile spiritului și pe cele ale vieții " într-o slavă stătătoare": univers fabulos în
care se echilibrează totul. De o deosebită forță de sugestie, sub raportul invenției
verbale, este Domnișoara Hus a cărei valoare stă aproape în întregime în expresie.
Poezia vorbește despre povestea unei iubiri pătimașe cândva și nefericite și a unei
tragicomice eroine, cadână "pezevenche" ce-și cheamă de pe lumea cealaltă, prin
descântece, iubitul care a uitat-o.

Dar farmecul ei nu stă în ineditul pitoresc al întâmplării ci în extraordinara

incantație a versurilor și în sugestia de fantastic a descântecului. Substratul
simbolic al elementelor narative și descriptive din poeziile etapei a doua poate fi
întâlnit în După melci, poem lung în care se stilizează motive folclorice pentru a se
povesti o experiență de inițiere în tainele naturii, devenită dramă a cunoașterii
sau în Riga Crypto și lapona Enigel.

Etapa ermetică[modificare | modificare sursă]

Ultima etapă a poeziei lui Ion Barbu este una de încifrare a semnificațiilor, numită
din această cauză etapa ermetică. Dar mai întâi a existat un moment de tranziție,
reprezentat de Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunțile necesare sau Uvedenrode,
publicate între 1925 - 1926. În ele se păstrează încă legătura cu etapa anterioară
atât prin pasajele descriptive cât și prin cele narative, care fac poezia mai ușor de
înțeles și descifrat. George Călinescu susține că de fapt aici există ermetismul
autentic al poeziilor lui Ion Barbu, pentru că se bazează pe simboluri, cel din Joc
secund nefiind decât un ermetism de " dificultate filologică ", ținând de o sintaxă
poetică dificila.
Poeziile amintite se învârtesc, metaforic vorbind, pe ideea " nunții " înțeleasă ca
pătrundere în miracolul creației universale. "Oul dogmatic" este chiar un simbol al
misterului " nunții ", un soi de cosmoid, pentru că în structura lui duală se
reprezintă lumea dinaintea nuntirii, creația de dinaintea Genezei. Banalul ou
demonstrează că "mărunte lumi păstrează dogma", că macrocosmosul se repetă
în microcosmos. De aceea el este făcut să devină obiect de contemplație:

"E dat acestui trist norod Și oul sterp ca de mâncare, Dar viul ou la vârf cu plod
Făcut e să-l privim la soare!"

Văzut în lumina soarelui, oul relevă însăși esența universului, imaginea eternă a
increatului.

În Ritmuri pentru nunțile necesare sunt evocate trei căi de cunoaștere: prin eros (
sau senzuală), reprezentată astral prin Venus, prin rațiune, având simbol pe
Mercur, și prin contemplație poetică, care e tutelată de Soare. Fiecare experiență
este o "nuntă", adică o comuniune cu esența lumii, dar prin primele două
contopirea nu este perfectă. Senzațiile permit numai un contact fulgerant , iar
intelectul ignoră, pentru a face operațiile proprii cunoașterii logice, condiția
fundamentală a universului, care este devenire continuă.

Aspirația spre absolut se împlinește doar prin atingerea contemplației poetice,

prin viziunea directă a principiului universal când: "intrăm Să ospătăm În cămara
Soarelui Marelui Nun și stea, Aburi verde să ne dea, Din căldări de mări lactee, La
surpări de curcubee, În Firida ce scântee / Etern" În termeni mai simpli poezia
pune problema raportului dintre cunoașterea logică și cea metaforică așa cum o
pusese și Blaga în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

În Uvedenrode pe aceeași temă a nunții e reluată într-un material poetic, ideea

erosului ca încercare eșuată de cunoaștere. Titlul, inventat de poet, definește un
spațiu de coșmar, "o râpă a gasteropodelor ", reprezentare a purei vieți
vegetative. Faza de tranziție este de o puternică originalitate, derutantă pentru
cititor, căruia i se solicită un efort mult mai mare decât de obicei pentru sesizarea
semnificațiilor, a viziunii ample închise în imaginile concrete ale poemului.
Limbajul este dens, termenii neobișnuiți, mulți neologistici sau rari. Este un ultim
pas până la concentrarea extremă a expresiei din ciclul Joc secund.

Opere[modificare | modificare sursă]

După melci, Editura Luceafărul, 1921

Joc secund, Editura Cultura Națională, 1930

Joc secund[modificare | modificare sursă]

Opera cea mai importantă a poetului Barbu o constituie volumul Joc secund,
publicat în anul 1930. Se pare că a publicat acest volum în urma unui pariu cu
Tudor Vianu că poate scrie poezie (alte surse povestesc despre o înțelegere: dacă
Barbu reușea să publice poezii, Vianu trebuia să îi analizeze critic creația). Poeziile
sunt dificil de înțeles, fiind o lirică ermetică cu limbaj abstract, inspirată de
poemele lui Stephane Mallarmé. În unele poezii, autorul folosește concepții
matematice, spre exemplu utilizează noțiunea de grup (o mulțime cu structură
matematică, ale cărei elemente se pot însuma conform unor legi specifice).

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,

Intrată prin oglindă în mântuit azur,

Tăind pe înecarea cirezilor agreste,

În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

În concepția lui Ion Barbu poezia are mult în comun cu geometria: există undeva,
în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde aceasta se întâlnește cu
poezia. [..] Ca și în geometrie înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru
reprezentarea formelor posibile de existență.[necesită citare] Această poezie
inițiatică este un elogiu adus inteligenței ca valoare universală supremă.
Proiecțiile astrale, călătoriile în timp, viziunile celeste și criptografia ermetică sunt
câteva dintre tehnicile folosite cu pricepere și har de poet. Abilitățile profetice ale
poetului sunt certificate de obiectivarea subtilelor concepte mentale utilizate.
Ciclul Joc secund a fost tradus în franceză și în maghiară. Există și traduceri ale
unor poezii în limba germană.

În seria de poezii din Joc secund, orientările fundamentale rămân cele două, mai
mult întâlnite spre prinderea sensului lumii ascuns de aparențe, de fenomene sau
dimpotrivă, spre fenomenalitatea imediată în care se intuiește esența lumii. Din
această perspectivă ciclul are două texte care pot fi socotite arte poetice: cel
intitulat chiar Joc secund (sau Din ceas dedus) și Timbru.

Jocul secund impresionează mai întâi printr-o sonoritate impecabilă, adevărată

"muzică a formelor în zbor ", dar nu - și dezvăluie sensul de la prima lectură. După
însăși mărturisirea poetului "poezia este lumea purificată în oglindă (deci
reflectare a figurii spiritului nostru) act clar de narcisism (de autoiubire deci de
autocunoaștere), semn al minții (deci act intelectual, un sentiment, afectivitate
lirică) ".[necesită citare] George Călinescu sintetizează excelent interpretarea
poemului: "Poezia ("adâncul acestei calme creste") este o ieșire ("dedus") din
contigent("din ceas") în pura gratuitate, mântuit azur, joc secund, ca imaginea
cirezii răsfirată în apă".[necesită citare]

Ideea fundamentală din acestă poezie este că arta e un joc secund, mai pur,
realitate sublimată, care pornește din viață, dintr-o trăire, dar nu se confundă cu
viața, constituindu-se ca un univers secund, posibil. Acest univers se ridică pe
anularea, pe "înecarea" celuilalt, nu e, cu alte cuvinte, o copie a lui, ci are un sens
propriu, intern, care-l justifică. Dacă lumea reală există sub zenit, în obiectivitate,
poezia trăiește sub semnul nadirului, în reflectare. Poetul transpune oglindirea din
conștiința sa în melodia cuvintelor, ascunzând în ele cântecul lui - creația,
asemenea mării care își ascunde cântecul ei sub clopotele verzi ale meduzelor.

În poezia Timbru, privirea poetului e fixată pe suprafața lumii, nu dincolo de ea

fascinat într-atât de lucruri (de piatră, de humă, de unda mării), încât le atribuie o
viață sufletească. Cum ele sunt mute, poezia este aceea care ar trebui să le
exprime, ceea ce presupune, pentru poet, o comunicare simpatetică cu ele,
identificarea (atitudinea e diametral opusă aceleia din Joc secund).
 Referinte Critice
Tudor Vianu spunea despre opera lui Ion Barbu astfel: „Cititorul care
străbate paginile volumului Joc secund, nu trebuie să uite niciodată că
se găsește în fața unui poet matematician. Chiar o simplă inventariere a
vocabularului său arată cât datorește Ion Barbu astronomiei, mecanicii
sau geometriei. (…) Viziunea matematicianului este atât de puțin
conexată cu activitatea simțurilor, atât de liberă de contingențele care
întinerează funcțiunea lor, încât lumea care i se relevează este resimțită
de el ca pură. Pe de altă parte, față de lumea experienței, aceea a
matematicei este a doua lume, o suprastructură ideală. Într-un
asemenea univers ideal dorește să se situeze viziunea lui Ion Barbu și
acesta este înțelesul expresiei joc secund, care intitulează volumul
său.”[necesită citare]

Șerban Cioculescu spune despre el că „Ermetismul său i-a ucis orice

spontaneitate și i-a secat vâna. De vocație matematician, Ion Barbu s-a
folosit pentru ermetizarea primelor redactări de procesul matematic al
substituirii. Se știe că în algebră, cifra cantitativă e înlocuită cu un
simbol calitativ. Cuvântul obscur la Ion Barbu este necunoascuta
algebrică, prin care se substituie sensul clar, misterul.”[necesită citare]

În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu

spunea: „Din aceste experiențe care irită curiozitatea ca niște ghicitori,
făcând mai acut procesul rațional, se desprinde însă o suavă poezie,
remarcabilă pentru tristețea evenimentelor ce vor să se exprime,
enunțate prin simple întrebări și evaluări, de calitate pur emotivă, deci
inefabilă.
 Dupa melci
de Ion Barbu

Poemul ,,Dupa melci·· , a fost publicat in 1921, iar epitorul l-ailustrat ca pe o placheta pentru
copii, dovedind faptul ca nu a intelesmesajul textului.Ca substrat antropologic (sursa de
inspiratie) putem mentiona ointamplare din copilaria poetului, petrecuta la Stalpeni. Intr-o zi
agasit un melc inghetat ceea ce l-a determinat sa-si imagineze oadevarata drama petrecuta in
natura.La nivel compozitional, poemul este alcatuit dintr-un prolog,urmat de 3 parti narative,
numerotate cu cifre romane. Temapoemului o constituie magia cuvantului si cunoasterea.In
prolog ni se prezinta ,,personajul principal··, un copil, trezit laviata de primavara timpurie,
dornic sa exploreze imprejurimile si sadescopere lumea, precum si coordonatele spatio-
temporale: mediulrural si primavara devreme, mai precis luna februarie in
postulPastelui.Copilul simbolizeaza fiinta superioara, insetata de cunoastere,care incearca sa isi
depaseasca limitele, in aceasta incercare sedescopera pe sine , descopera lumea fiintelor
inferioare, ce-idetermina anumite valente tragice.Plecat impreuna cu alti copii sa hoinareasca
prin padure si saculeaga: ,,ierburi noi, craite, melci··, copilul descopera melcul cedormea tihnit
in cochilia sa. Melcul simbolizeaza fiinta inferioara cese va lasa pacalita de fiinta superioara, dar
v-a sfarsi tragic. Defaptaceasta este drama fiintelor inferioare care incearca sa-si depaseasca
limita.

Prin descantecul sau, copilul incearca sa descopere forta magicaa cuvintelor si instituie o lume
iluzorie. Prin descantec, melcul estetrezit la viata fiind ademenit de cuvintele amagitoare ale
copilului,care-i descriau o natura plina de soare si de verdeata. Melcul isidepaseste limita,
fortand ciclul obisnuit al naturii. Dupa ce rostestedescantecul, copilul este alungat acasa de
venirea serii candvegetatia padurii capata in imaginatia sa forme monstruoase ce ilsperie ,,mi-a
fost frica si-am fugit··.Peste noapte natura se dezlantuie, vine din nou vremea rea cuvifornita si
omat. Din adapostul caminului, copilul se uita speriat pegeam si se gandeste la bietul melc.
Pentru moment, crezuse cadescantecul sau si-a pierdut functia magica. Cuprins totusi
deremuscari, cand primavara isi reintra in drepturi, copilul merge dinnou in padure, unde il va
descoperi pe melc inghetat ,,o nuia ca dehingher, il tinea in zgarzi de ger··. Descantecul copilului
i-a formabocetului popular. Copilul incearce sa-l invinovateasca si pe melcpentru intamplarea
tragica, ,,melc, melc, ce-ai facut,/ din somn cumte-ai desfacut,/ ai crezut in vorba mea,/
prefacuta«. ea glumea··.Avem de a face cu doua drame. Pe de o parte drama copiluluicare
sufera, avand constiinta incarcata deoarece a ucis o fiintanevinovata. Pe de alta parte, drama
melcului, drama fiintelorinferioare de sfarsesc tragic atunci cand forteaza limitele impuse
denatura.
 Johan Huizinga
Johan Huizinga (n. 7 decembrie 1872, Groningen – d. 1 februarie 1945,
De Steeg, lângă Arnheim) a fost un istoric, profesor și eseist olandez. A
studiat literaturile orientale la Groningen, apoi la Leipzig, afirmându-se
în 1897 cu o teză despre teatrul indian. În 1897–1905 predă istoria la o
școală din Haarlem.

După succesul înregistrat cu volumul Originile orașului Haarlem (1905),

este numit profesor de istorie medievală și contemporană la
Universitatea din Groningen. Din 1915 până în 1942 este profesor la
Universitatea din Leiden. În 1938 este ales vicepreședinte al
Comitetului internațional pentru cooperare intelectuală al Ligii
Națiunilor. Arestat de naziști în 1941, este eliberat în 1942, dar i se
interzice să revină la Leiden. Moare la De Steeg, în februarie 1945.

Cuprins

Cărți publicate[modificare | modificare sursă]

Originile orasului Haarlem, 1905

Amurgul Evului Mediu, 1919

Erasmus, 1924

Explorări în istoria civilizației, 1929

Criza civilizației, 1935

Homo ludens, 1938

 Homo Ludens
In Homo ludens, carte scrisa spre sfarsitul vietii, Johan Huizinga reuseste sa
identifice elementul ludic in cultura. Pentru a-si sustine demonstratia, autorul
abordeaza jocul ca fenomen de cultura (cap. I), urmareste notiunea de joc la nivel
lingvistic (cap. II), jocul ca functie creatoare de cultura (cap. III), dupa care jocul
este raportat la justitie (cap. IV), la razboi (cap. V), la intelepciune (cap. VI), la
poezie (cap. VII), la imaginatie (cap. VIII). Autorul identifica ludicul in filosofic (cap.
IX), in arta (cap. X), urmarindu-l in diferite perioade (in Imperiul Roman, in cultura
medievala, baroca, renascentista, romantica -cap. XI), iar in ultimul capitol Johan
Huizinga se ocupa de prezenta elementului ludic in lumea moderna.

In pasajul selectat, Huizinga identifica trasaturile jocului: libertatea, pasiunea,

absenta interesului material, limitarea spatiala si temporala, ordinea (sau legile
proprii), stabilitatea unor relatii speciale, tipice, intre participantii la joc.

Functia jocului este lupta pentru ceva, lupta care poate fi transformata in
spectacol.

Jocul copilului este o alternativa, dorita in mod deliberat, la real. Prin joc copilul isi
poate depasi locul in ierarhia sociala sau, dimpotriva, poate regresa intr-un regn
inferior, de obicei animal.

Prin comparatie cu jocul copilului, autorul se opreste la ritualurile civilizatiilor

arhaice, care, din punct de vedere formal, pot fi considerate niste jocuri. Totusi,
fata de jocul copilului, aici apare un element important, inexistent pana acum:
componenta spirituala. Si ritualul are legile lui, este delimitat spatial si temporal,
dar pentru cei care participa la cult exista o intrepatrundere intre realitate si
ritual, in sensul in care efectul spiritual al acestuia se prelungeste si dupa ce
spectacolul sacru se termina.

Astfel, participantii percep realitatea cu o alta stare de spirit: mai siguri si mai
increzatori in ei insisi.
 Florin Iaru
Florin Iaru (pseudonimul lui Florin Râpă, n. 24 mai 1954, București) este un poet român.

Florin Râpă s-a născut la 24 mai 1954 (în București), fiind fiul lui Ilie Râpă și al Luciei (n. Iaru). A
absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București, în 1978. Este căsătorit cu
prozatoarea și publicista Cecilia Ștefănescu. A fost membru al Cenaclului de luni.

După absolvirea facultății, a fost profesor la Galați și la Bulbucata, până în 1982. A devenit
redactor al editurii Cartea Românească în anul 1990, iar în perioada 1991-1992 a fost redactor
la publicația Cotidianul.

Scriitorul Florin Iaru își face debutul literar în anul 1962, prin publicarea unor versuri în revista
Luminița. Devine membru al Cenaclului de luni din anul 1970, sub conducerea lui Nicolae
Manolescu.

În anul 1981, volumul sau Cântece de trecut strada se bucură de succes editorial, iar în 1982
contribuie la scrierea volumului Aer cu diamante.

Un membru extrem de important al Cenaclului de luni, personaj emblematic al generației anilor

'80 bucureștene, scenarist, Florin Iaru rămâne, conform spuselor marelui critic Nicolae
Manolescu, „făptura închipuită de ModPrezență în antologii[modificare | modificare sursă]

Testament - Antologie de Poezie Română Modernă / Testament - Anthology of Modern

Romanian Verse ediția a doua (versiune bilingvă română/engleză) - antologator și traducător
Daniel Ioniță, cu Eva Foster, Rochelle Bews, și Prof.Dr.Daniel Reynaud - Editura Minerva,
Ianuarie 2015. ISBN 978-973-21-1006-5

Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), -

"Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian
W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119

Volume colective

Prima mea beție, coord. de Gabriel H. Decuble; Ed. Art, 2009;

Prima dată, coord. de Laura Albulescu și Andra Matzal; Ed. Art, 2013;

Scriitori la poliție, coord. de Robert Șerban; Editura Polirom, 2016;

 Cum sa dai in mintea copiilor
Textul “Cum sa dai in mintea copiilor” de Florin Iaru prezinta viziuna omului
asupra jocului pe calculator. Realizati un eseu in care sa va prezentati viziunea
asupra omului surprins de Florin Iaru, in fragmentul dat.

Irealitatea din acest text “se implanta” inca de la inceputul textului. Omul surprins
de Florin Iaru face acelasi lucru peste tot unde merge inclusiv la munca, unde nu
se poate abtine sa nu apese pe mouse. Pentru el, oamenii care nu iubesc jocurile
ii sunt, intr-un fel, inferiori, chiar daca acesta nu semnifica decat schimbarea
temporara si partiala a comportamentului.

De fiecare data cand isi schimba viziunea asupra unor lucruri in viata, o face cu
gandul absolut departe de realitate. Mintea ii este absenta in realitatea pe care
noi toti o privim si o marcam in acest moment. Pana si sentimentele si trairile le
considera ireale, ceea ce demonstreaza ca nu le-a simtit cu adevarat, decat atunci
cand s-a jucat pe calculator. Pentru el, calculatorul reprezinta o “scapare”
temporara din lumea pe care n-o iubeste si n-o simte familiara. El o considera
cruda si nemiloasa, motivul pentru care vrea sa scape, sa treaca in cea in care el o
controleaza sau nu, cu ajutorul unor butoane sau a unui mouse.

Ii caracterizeaza pe chinezi ca fiind obsedati de munca, prinsi in “lumea” lor

proprie, dar dupa parerea mea, mult mai reala si pusa in practica in viata de zi cu
zi. Ei se retrag din lumea asta fiind obositi de atata munca, fumand si considerand
aceasta o relaxare. Omuletul nostru face si el in sfarsit o pauza din jucatul pe
calculator, dar specifica: “atunci cand va trebui sa intre ii va trebui cateva secunda
sa-si reintre in ritm, demonstrand ca exista o “poarta” de intrare in lumea ireala.
Acest lucru pot semnifica portile iadului sau portile raiului (pentru acest personaj
din text).

Irealitatea cu fictiunea se imbina din nou, demonstrand caracterul stilului artistic

prin surprinderea a celui stiintific si publicistic.
 J. K. Rowling
Joanne „Jo” Rowling (cunoscută ca: J. K. Rowling și Robert Galbraith, n. 31 iulie
1965, Yate, Gloucestershire, Anglia) este o autoare britanică, cunoscută mai ales
pentru scrierea romanelor de fantezie Harry Potter. Ideea i-a venit într-o călătorie
cu trenul de la Manchester la Londra în 1990. Cărțile din seria Harry Potter au
atras atenția întregii lumi, câștigând mai multe premii și vânzându-se în mai mult
de 400 de milioane de exemplare. Aceste cărți au fost ecranizate în opt filme, la
care Rowling a aprobat scenariile, iar în penultimul film a deținut controlul
creativității.

Rowling a trecut de un trai decent la cel de multi-milionară în doar 5 ani. La

publicarea listei cu milionari în martie 2010, Forbes a estimat averea netă la 1
miliard de dolari. Lista bogaților întocmită de Sunday Times în 2008 menționa că
averea lui Rowling este aproximativ de 560 milioane de lire sterline (798 milioane
de dolari americani), fiind pe locul al doisprezecelea printre cele mai bogate femei
din Regatul Unit. Forbes a clasat-o pe locul 48 printre cele mai puternice
personalități ale anului 2007 remarcând influența socială, morală și politică pe
care a avut-o asupra fanilor ei. În octombrie 2010, J. K. Rowling a fost numită de
către editori „femeia cu cea mai mare influență în Marea Britanie”. Pe 27
septembrie 2012, Rowling a publicat primul roman dedicat adulților, Moarte
subită, publicat de Little, Brown and Company.

Este cunoscută pentru acțiunile sale filantropice, sprijinind multe organizații

caritabile precum Comic Relief, One Parent Families, Societatea de Scleroză
Multiplă din Marea Britanie și Lumos.

Deși ea scrie sub numele de „J. K. Rowling”, la publicarea primei cărți din seria
Harry Potter, s-a semnat ca „Joanne Rowling”. Temându-se că majoritatea
băieților nu vor vrea să citească o carte scrisă de către o femeie, cei care i-au
publicat cartea i-au cerut să folosească două inițiale în loc de întregul nume.
Fiindcă nu avea un al doilea nume, ea a folosit litera „K” ca și a doua inițială
pentru pseudonim, „K” venind de la numele bunicii sale, Katleen Ada Bulgen
Rowling. Ea își spune „Jo” deoarece în tinerețe nimeni nu o striga „Joanne”, doar
când părinții erau supărați pe ea. După căsătorie, câteodată folosea și numele
Joanne Murray când conducea anumite afaceri personale. În timpul anchetei
Leveson a depus mărturie sub numele Joanne Kathleen Rowling. Într-un interviu
din, Rowling menționa că nu îi mai păsa că oamenii îi pronunță numele incorect.

Cărțile Harry Potter

„The Elephant House” - una dintre cafenelele din Edinburgh în care Rowling a scris
primul roman Harry Potter.

În 1995, Rowling a terminat manuscrisul pentru Harry Potter și Piatra Filozofală pe

o veche mașină de scris manuală. Bryony Evens, un agent literar, a fost rugat să
citească primele trei capitole ale cărții. A refuzat inițial, pentru că era destinat
copiilor, dar în final a simțit că are ceva special. Firma Christopher Little Literary
Agents a fost de acord să o reprezinte pe Rowling. Cartea a fost prezentată la 12
edituri, toate respingând manuscrisul. Un an mai târziu a fost acceptat de către
editorul Barry Cunningham de la Bloomsbury, o mică editura londoneză, care i-a
dat un avans de 1500 de £. Decizia de a publica romanul lui Rowling îi aparținea
lui Alice Newton, fiica de 18 ani a președintelui editurii, care a fost pusă de tatăl ei
să revizuiască primul capitol; citindu-l pe primul, l-a cerut imediat pe următorul.[
Chiar dacă Bloomsbury a acceptat să publice cartea, Cunningham a sfătuit-o să își
ia un serviciu, deoarece avea șanse mici să facă bani din vânzarea cărților pentru
copii.[61] Curând după aceea, în 1997, Rowling a primit o subvenție în valoare de
8.000 de £ de la Consiliul Scoțian de Artă pentru a-și continua cariera literară.
Primăvara următoare, a avut loc o licitație în Statele Unite ale Americii pentru
drepturile de a publica romanul, și a fost câștigată de Scholastic Inc., pentru
105.000 de $. Rowling a spus că la auzirea veștii „i-a stat inima în loc”.

În iunie 1997, Bloomsbury a publicat Harry Potter și Piatra Filozofală cu un început

de 1.000 de copii, cinci sute dintre ele fiind distribuite în librării. Astăzi, astfel de
copii ale cărții sunt evaluate între 16.000 de £ și 25.000 de £. Cinci luni mai târziu,
cartea a câștigat primul său premiu, Premiul Smarties pentru cea mai bună carte.
În februarie, romanul a câștigat prestigiosul British Book Award pentru „Cea mai
bună carte pentru copii a anului” și mai târziu, Children's Book. Continuarea ei,
Harry Potter și Camera Secretelor, a fost publicată în iulie 1998, iar Rowling a
câștigat din nou Smarties Prize.[66] În octombrie 1998, Scholastic a publicat Piatra
Filozofală în SUA sub titlul Harry Potter and the Sorcerer's Stone (Harry Potter și
Piatra Vrăjitorului): o schimbare pe care Rowling spunea că o regretă; ea ar fi
impus titlul inițial dacă ar fi avut mai multă influență în acel moment.

În decembrie 1999, al treilea roman, Harry Potter și Prizonierul din Azkaban, a

câștigat premiul Smarties, făcând-o pe Rowling prima persoană care l-a câștigat
pentru a treia oară consecutiv.[68] Mai târziu a retras al patrulea roman Harry
Potter din competiție pentru a da altor cărți o șansă. În ianuarie 2000, Prizonierul
din Azkaban a câștigat premiul Whitbread Children's Book, deși a pierdut premiul
de „Cartea Anului” pe care l-a luat traducerea lui Seamus Heaney a operei
Beowulf.

A patra carte, Harry Potter și Pocalul de Foc a fost lansată simultan în Regatul Unit
și Statele Unite pe 8 iulie 2000, bătând recordurile de vânzări în ambele țări.
372.775 de copii ale cărții au fost vândute în prima zi în Regatul Unit, având
aproape același număr de exemplare vândute pentru Prizonierul din Azkaban în
primul său an. În SUA s-au vândut trei milioane de exemplare în primele 48 de
ore, doborând toate recordurile în vânzări. Rowling a admis că avusese un
moment de criză în timp ce scria romanul: „La jumătatea scrierii celei de-a patra
cărți, mi-am dat seama că era o problemă cu intriga... Mi-a provocat unele dintre
cele mai nefericite momente... Un capitol l-am rescris de 13 ori, deși nimeni care
l-a citit nu poate spune care este sau câtă suferința mi-a provocat”. Rowling a fost
numită autorul anului la British Book Awards din anul 2000

A fost o pauză de trei ani între lansarea Pocalului de Foc și al celui de-al cincilea
roman Harry Potter, Harry Potter și Ordinul Phoenix. Această pauză a dus la
speculația că Rowling ducea o lipsă de inspirație (pierderea abilității de a produce
lucrări noi), speculații pe care le-a negat vehement. Mai târziu, Rowling a admis că
scrierea cărții a fost un chin. „Cred că Phoenix ar fi putut fi mai scurtă” i-a spus lui
Lev Grossman, „Știam asta și am rămas fără timp și energie spre sfârșit .

A șasea carte, Harry Potter și Prințul Semipur, a fost lansată pe 16 iulie 2005.
Aceasta a bătut de asemenea toate recordurile, fiind cumpărată în nouă milioane
de copii în primele 24 de ore de la lansare.[75] În timp ce scria, i-a spus unui fan
online: „A șasea carte a fost planificată de ani, dar înainte să încep să o scriu
serios am petrecut două luni revizuind planul și asigurându-mă că știam ce
fac.”[76] Și-a notat pe site-ul oficial că în capitolul introductiv al celei de-a șasea
cărți, care prezintă o conversație între Ministrul Magiei și Primul Ministru Britanic,
fusese menită inițial primului capitol din Piatra Filozofală, apoi Prizonierului din
Azkaban, iar apoi Ordinului Phoenix.[76] În 2006, Prințul Semipur a primit premiul
British Book of the Year la British Book Awards.[72]

Titlul celei de-a șaptea și ultima carte Harry Potter a fost făcută publică pe 21
decembrie 2006 sub numele de Harry Potter și Talismanele Morții. În februarie
2007 s-a dat publicității faptul că Rowling a terminat pe data de 11 ianuarie 2007,
într-o cameră de hotel la Hotelul Balmoral din Edinburgh, cel de-al șaptelea
volum.[77] Romanul Harry Potter și Talismanele Morții a fost lansat pe 21 iulie
2007 (00:00 UTC+1)[78] Acesta a doborât recordul predecesorului său, fiind cea
mai repede vândută carte din toate timpurile.[79] A fost cumpărată în 11 milioane
de copii în prima zi de la lansarea în Regatul Unit și Statele Unite.[79] A declarat că
ultimul capitol al cărții a fost scris „cam prin 1990”, făcând parte din munca
timpurie la serie.[80] De-a lungul unui an, când Rowling termina de scris ultima
carte, și-a permis să fie filmată pentru un documentar care a fost televizat în
Marea Britanie pe ITV pe 30 decembrie 2007. Intitulat J K Rowling... A Year In The
Life , acesta o prezenta întorcându-se la vechia ei casă închiriată din Edinburgh
unde trăise și terminase prima carte Harry Potter.[81] Vizitând din nou casa, i-au
dat lacrimile , spunând că era locul unde și-a schimbat viața complet.[81]

Harry Potter este acum o franciză cunoscută la mondial a cărei valoare este
estimată la 7 miliarde de £ (15 miliarde de $),[82] iar ultimele patru cărți Harry
Potter au stabilit consecutiv recorduri ca fiind cele mai rapid vândute cărți din
istorie.[79][83] Cărțile au fost traduse în întregime sau parțial în peste 65 de
limbi.[84]

Cărțile Harry Potter au primit de asemenea recunoaștere pentru trezirea

interesului tinerilor pentru citit.
 Harry Potter si Piatra Filozofala
Harry Potter este un băiat care trăiește cu unchii și cu vărul lui.
I-a fost spus că părinții i-au murit pe când avea doar un an într-
un accident de mașinǎ și unchii lui au grijă de atunci de el. Este
tratat destul de rău acasă, stând într-o cămăruță amenajată sub
scări. Într-o zi, Harry verifică poșta și observă o scrisoare
adresată lui, de la școala de vrăjitorie Hogwarts, însǎ unchiul lui
rupe scrisoarea, nelăsându-l să o citească. În următoarele zile, o
mulțime de bufnițe bombardeazǎ cǎsuța poștală cu scrisori
asemǎnǎtoare, pe care unchiul Vernon le arde. Într-un efort de
a evada,familia Dursley se mutǎ din loc în loc ajungând în cele
din urmǎ pe o insulǎ pǎrǎsitǎ.
În acea noapte pe când Harry își serba ziua, Rubeus Hagrid,
păstrătorul cheilor și îngrijitorul vânatului de la Hogwarts
dǎrâmǎ ușa ca sǎ-i aducǎ personal o scrisoare și un tort. Îi
spune lui Harry cǎ este de fapt un vrăjitor și, dacă vrea, poate
merge la Hogwarts să învețe magia. De asemenea părinții lui nu
au murit într-un accident de mașină, iar familia lui îi ascunsese
asta dintr-o speranțǎ deșartă că Harry nu va deveni vrǎjitor. A
doua zi acesta pleacǎ cu Hagrid sǎ-și cumpere rechizite. Intrând
în lumea magică din Londra, el descoperă că este faimos, fiind
Băiatul Care A Supraviețuit Lordului ( auto-intitulat )
"Voldemort" după ce acesta îi omorâse părinții, singurul semn
al confruntării fiind o cicatrice în formă de fulger.
Hagrid îl duce pe Harry la Gringotts, banca vrăjitorilor, de unde
iau, în afară de bani, și un pachet misterios. După aceasta, se
duc la cumpărături, iar Harry primește încă un cadou: propria
lui bufniță mesageră, Hedwig.
În trenul care-i duce pe elevi la Hogwarts, Harry își face doi
prieteni: Ron și Hermione. La școală elevii sunt împărțiți în
patru case: Astropuf (Hufflepuff), Cercetaș (Gryffindor), Ochi-
de-Șoim (Ravenclaw), și Viperin (Slytherin). Ron, Hermione și
Harry sunt sortați la Cercetași, deși Jobenul Magic care face
Sortarea se decide greu între Viperin și Cercetaș când este
rândul lui Harry. În următoarele zile, Harry face cunoștință cu
profesorii, dintre care îl displace în mod special pe Severus
Plesneală (Snape), profesorul de Poțiuni. Harry ia prima lecție
de zburat cu mătura și se descurcă atât de bine încât este
selecționat în echipa de Vâjthaț (Quidditch) a Cercetașilor, pe
postul de gonaci.
Draco Malfoy îl păcălește pe Harry, ademenindu-l într-o
capcană; Harry, Ron și Hermione fug de la locul de întâlnire,
ajungând pe coridorul de la etajul trei, care este strict interzis
elevilor din ani mici. Ascunzându-se la întâmplare într-o
încăpere, ei "fac cunoștință" cu un câine uriaș cu trei capete,
care păzește o trapă. Mai târziu, cei trei vor afla de la Hagrid că
numele acestui câine este Fluffy, și vor presupune că acesta
păzește pachetul misterios luat de Hagrid de la Gringotts.
În timpul cinei de Halloween, profesorul Quirell anunță că un
căpcăun (troll) a pătruns la subsol, iar Dumbledore, directorul
școlii, îi trimite pe toți în dormitoare. Harry si Ron se despart de
grup si merg in cautarea capcaunuilui pe care Harry il incuie in
baia fetelor. Realizand ulterior ca Hermione era in baie
impreuna cu trolul, Harry si Ron debaricadeaza usa și reușesc
după o scurtă luptă să-l lase inconștient, salvând-o pe
Hermione. Pentru aceasta, Hermione le ia apărarea celor doi în
fața profesoarei McGonagall. Harry observă că profesorul
Snape are o rană la picior și presupune că el a adus căpcăunul
în castelul Hogwarts ca o diversiune ca să poată trece de Fluffy
și să ia pachetul păzit.La primul meci de Vâjthaț al lui Harry, nu-
și poate controla mătura, aceasta fiind vrăjită de către un
spectator răuvoitor. Hermione îl observă pe Plesneală că
murmură cuvinte magice, așa că furișându-se sub tribună, ea îl
oprește dându-i foc la pelerină ( cu vraja Lacarum-Inflamare).
Drept urmare, Cercetașii câștigă datorită lui Harry care prinde
Hoțoaica Aurie (Golden Snitch) in gura, aproape înghițind-o.
Harry, Ron și Hermione îl interoghează pe Hagrid și află că
pachetul aparține lui Nicholas Flamel. În consecință, cei trei
încep să caute peste tot prin bibliotecă materiale despre
Nicholas Flamel, încercând chiar și în secțiunea interzisă.
De Crăciun, Harry primește cadou de la un necunoscut o
pelerină invizibilă, despre care se spunea în biletul care o
însoțea că fusese a tatălui lui Harry. Harry o folosește ca să
caute neobservat în secțiunea interzisă a bibliotecii informații
despre Nicholas Flamel, dar cartea pe care o nimerește scoate
un tipat ingrozitor ce îl dă de gol. În timp ce încerca să se
întoarcă spre dormitoarele Cercetașilor, Harry se ferește de
Filch, îngrijitorul, (care fusese alertat de zgomotele de mai
devreme) și de Snape (pe care îl informase Filch). Ascunzându-
se iar într-o încăpere apropiată, Harry dă peste Oglinda lui
Erised (joc de cuvinte, care ar putea fi în limba română Etnirod),
în care își vede părinții. Însă când încearcă să-i arate și lui Ron,
oglinda îi arată acestuia că este Șef de Serie și că a câștigat
Cupa Caselor și Cupa Hogwarts la Vâjthaț.
După ce Harry descoperă întâmplător o mențiune despre
Nicholas Flamel, Hermione deduce că acesta este creatorul
Pietrei Filozofale și cei trei conchid că pachetul pe care îl păzea
Fluffy este Piatra Filozofală, bănuindu-l pe Snape că încearcă să
o fure. Mai ales după ce, după un meci de Vâjt-Haț, Harry îl
aude pe Snape amenințându-l pe Quirell intr-o sala de clasa
goala. Hagrid le spune însă că Snape o păzește, la fel ca ceilalți
profesori, și în nici un caz nu vrea să fure Piatra Filozofală.
În noaptea în care Harry și Hermione îl ajută pe Hagrid, să scape
de un pui dragon crescut cam măricel, cei doi sunt descoperiți
pe coridoare (ceea ce este interzis noaptea), fiind pârâți de
Draco, iar Neville este de asemenea prins în timp ce încearcă
să-i găsească pe cei doi colegi ai săi și să-i avertizeze; pentru
asta toți patru (adică și Draco) sunt pedepsiți să-l ajute pe
Hagrid. Acesta îi duce în Pădurea Interzisă, unde se descoperise
că cineva ucide inorogii pentru a se folosi de proprietățile
sângelui acestora. Harry, Draco și Fang tocmai îl surprind pe
acesta, însă nu îl pot recunoaște pentru că este ascuns sub o
pelerină. Fără însoțitori și pe cale de a fi atacat, Harry este
apărat de centaurul Firenze. Bazându-se pe ce auzise în pădure,
Harry crede că Snape vrea Piatra Filozofală pentru a-l readuce la
viață pe Voldemort.
Cei trei află că Hagrid i-a spus unui străin cum poți să-l anihilezi
pe Fluffy: si anume punandu-i muzica. Orice sunet asemanator
muzicii l-ar fi adormit pe cerber. Cei trei se hotărăsc să intre în
camera unde l-au întâlnit pe Fluffy. Ei descoperă că altcineva a
intrat deja înaintea lor, dar trebuie să se confrunte și cu alte
măsuri de siguranță puse de Dumbledore și de ceilalți profesori.
Fluffy nu a fost decat o incalzire pentru probele ce urmeaza,
dupa ce acestia reusesc sa treaca de el urmeaza prima proba
care este reprezentata de o planta numita Latul Diavolului
(Devil's Snare) care se incolaceste asupra victimei pana ce o
sugruma. Folosind o vraja (Lumos Solem) , Hermione arde
planta care ii elibereaza numaidecat. A doua proba este gasirea
cheii care le va permite sa treaca mai departe, printr-o usa
veche din lemn cu o iala de argint. Cu ajutorul prietenilor sai,
Harry reuseste sa prinda Cheia potrivita si varand-o repede in
incuietoare usa se deschide, ei trecând mai departe. A treia
piedică o reprezintă un joc de șah de mărimea unui om. Ron
reușește să învingă, însă doar sacrificându-se pe sine. Trecand
mai departe Harry și Hermione descopera piedica pusa de
profesorul Plesneală, o ghicitoare ingenioasă ce are la baza
poțiuni. Ghicitoare este rezolvată rapid de Hermione, pe care
Harry o trimite inapoi la Ron pentru a-l ajuta și pentru a-i
trimite lui Dumbledore o bufniță anuntându-l de cele
intâmplate. Hermione rămâne să-i anunțe pe profesori, iar
Harry continuă. In ultima camera, unde ar fi trebuit sa-l astepte
ultima proba, Harry gaseste un troll mort, ucis probabil de cel
care a intrat acolo inaintea lui. Harry ajunge in ultima camera,
insă nu-l găsește pe profesorul Snape înăuntru, ci pe profesorul
Quirell, în fața Oglinzii Erised, neștiind ce să facă. Acesta are
atașat pe spatele capului său pe Voldemort, care încearcă să-l
folosească pe Harry ca să pună mâna pe Piatra Filozofală. Dar
planul nu reușește, și Piatra rămâne la Harry. Quirell încearcă să
ia Piatra cu forța, dar se arde când îl atinge pe Harry. Harry se
trezește după ceva timp la infirmierie, având cadouri de la
admiratori. Dumbledore îi spune că Ron și Hermione sunt bine
și că Piatra Filozofală a fost distrusă, ceea ce înseamnă că
Nicholas Flamel va muri nu după mult timp. În timpul festinului
de la sfârșitul anului, Dumbledore acordă unele puncte de ultim
moment Cercetașilor și aceștia câștigă astfel Cupa Caselor.
 Ioan Slavici
Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17
august 1925, Crucea de Jos, Județul Putna) a fost un scriitor,
jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al
Academiei Române.
Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului
ardelean. Scriitorul a fost considerat de criticul George
Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului
rural, oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă
a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de
statificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei,
îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.
L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul
acestuia a debutat cu comedia Fata de birău în anul 1871.
Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se
numără romanul Mara, nuvelele Moara cu noroc și Pădureanca,
iar memoriile sale publicate în volumul Amintiri, apărut în anul
1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii
române.
Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al
Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist renumit. În urma
articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria,
ca presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus
spion austro-ungar. Această experiență a fost reflectată de
Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele,
publicată în 1920. Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la
Slavici că dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se
constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se
trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.