Ion Barbu

~Viata si opera sa~

Ion Barbu (născut Dan Barbilian; n. 19 martie 1895, Câmpulung, Regatul
României – d. 11 august 1961, București, Republica Populară Română) a
fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub
numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români
interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc.
Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a
latinizat numele de familie inițial „Barbu”) și al Smarandei, născută
Șoiculescu.

1) Matematicianul Dan Barbilian

Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian
publică remarcabile contribuții în revista Gazeta matematică. În tot acest timp,
Barbilian își dezvoltă și pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază
matematica la Facultatea de Științe din București, studiile fiindu-i întrerupte de
perioada în care își satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial.
I-a avut ca profesori pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David
Emmanuel, Traian Lalescu și Anton Davidoglu.
În perioada 1921 -1924, și-a continuat studiile la Göttingen, Tübingen și Berlin. A
avut ca prieteni, între alții, pe matematicienii: Wilhelm Blaschke, Heinrich
Grell, Helmut Hasse, Emil Artin și alții.
Cariera matematică continuă cu susținerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu
participă la diferite conferințe internaționale de matematică, cum ar fi Congresele
Internaționale de Matematică la Hamburg (1936), Göttingen
și Viena (1938), Oslo (1936), Praga (1934).

În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Științe din București.
Publică diferite articole în reviste matematice. De deosebită importanță sunt două dintre
contribuțiile lui: o scurtă lucrare de două pagini apărută în Casopis Matematiky a
Fysiky (1934-1935), în care definește o procedură de metrizare care va fi numită de
Leonard M. Blumenthal „spații Barbilian”, și două lucrări în Jber. Deutsch. Math. Verein.,
apărute în 1940 și respectiv în 1941, intitulate Zur Axiomatik der Projectiven ebenen
Ringgeometrien, și care au inspirat o direcție de cercetare în geometria inelelor, direcție
asociată azi în literatura de specialitate cu numele său, al lui Hjelmslev și al lui
Klingenberg. Teoria spațiilor Barbilian a fost amplu dezvoltată în patru lucrări:

 Asupra unui principiu de metrizare, Stud. Cercet. Mat. 10 (1959), 68-116,

 Fundamentele metricilor abstracte ale lui Poincaré și Carathéodory ca aplicație a unui
principiu general de metrizare (lucrare prezentată la Institutul de matematică în data
de 4 iunie 1959), apărut în Studii și cercetări matematice, vol. 10 (1959), 273-306;
 J-metricile naturale finsleriene, apărută în aceeași revistă în vol. 11 (1960), 7-44;
 J-metricile naturale finsleriene și funcția de reprezentare a lui Riemann,lucrare scrisă
împreună cu Nicolae Radu și apărută postum, publicată tot în Studii și cercetări
matematice, vol. 12 (1962), 21-36.
Ultima lucrare a fost depusă la redacție de Nicolae Radu pe 20 octombrie 1961; Barbilian
se stinsese pe 11 august, în același an. Originalitatea ideii matematice a lui Barbilian
constă în reexaminarea modelului Poincaré al geometriei neeuclidiene a lui Lobacevski.
Acest model generează în mod natural o distanță care poate fi reprezentată ca oscilație
logaritmică.
Contribuția lui Dan Barbilian a fost de a analiza cât de generală e această procedură de a
construi o distanță și de a stabili o teorie a spațiilor metrice dotate cu această distanță. În
lucrarea din 1934, a definit o metrică în interiorul unei regiuni planare oarecare,
generalizând astfel ideea modelului Poincaré, care este definit doar în interiorul
discului unitate. Cu acea metrică, interiorul mulțimii devenea un model de geometrie
neeuclidiană.

2) Poetul Ion Barbu

În anul 1919, Dan Barbilian începe colaborarea la revista literară Sburătorul,
adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului, ca pseudonim numele
bunicului său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaște pe viitorul critic
literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi și mai frumoase
prietenii literare.
Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o
excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va
scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest
"pariu", Dan Barbilian își descoperă talentul și iubirea față de poezie. Dan Barbilian
spunea că poezia și geometria sunt complementare în viața sa : acolo unde
geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație.
Criticul și prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi una
dintre cele mai complete până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a
autorului, După melci, apare în 1921 în revista Viața Românească. Tot în acest an pleacă
la Göttingen (Germania) pentru a-și continua studiile. După trei ani, în care a făcut
multe călătorii prin Germania, ducând o viață boemă, se întoarce în țară. Fenomenul
artistic barbian s-a născut în punctul de interferență al Poeziei cu Matematica, de aceea
poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi și Blaga, mai ales din pricina
caracterului ei ermetic. Mai exact spus, înțelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie să
fie poezia e mai aproape de concepția unor poeți moderni și singulari ca Stephane
Mallarmé sau Paul Valéry, decât de concepția mai generală, impusă de romantism.
Apoi nu trebuie uitat că poetul a fost dublat de un matematician și că modul lui de a
gândi în spiritul abstract al matematicii s-a impus și în planul reprezentărilor poetice.
Ion Barbu însuși afirmă: "Ca și în geometrie, înțeleg prin poezie o anumită simbolică
pentru reprezentarea formelor posibile de existență… Pentru mine poezia este o
prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin
al geometriei."
Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, din 1927, creația lui Ion Barbu era împărțită de
acesta în patru etape: parnasiană, antonpanescă, expresionistă și șaradistă. În studiul
din 1935, Introducere în poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu reducea această clasificare la
doar trei etape: parnasiană, baladică-orientală și ermetică. Această din urmă împărțire a
devenit clasică.

Etapa parnasiană
Prima etapă este cea a versurilor publicate între 1919 - 1920 în revista Sburătorul,
perioadă numită convențional de unii critici "parnasiană", deși lirica barbiană din faza
debutului depățește cadrul limitat al parnasianismului, întrunind caracteristici ale
poeziei pure dublate de un nestăvilit elan romantic. Dintre ele
amintim: Lava, Munții, Copacul, Banchizele, Pentru Marile
Eleusinii, Panteism, Arca, Pytagora, Râul, Umanizare ș.a.m.d.
Scurte și riguroase ca formă - câteva sunt sonete -, poeziile propun un univers tematic
divers. Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale florei , evocă
zeități mitologice sau surprinde procese de conștiință, cum ar fi solemnul legământ al
lepădării de păcatul contemplației abstracte în favoarea voinței de a trăi cu frenezie,
într-o totală consonanță cu ritmurile vii ale naturii.

Etapa baladică-orientală
Aceasta indică orientarea spiritului poetului spre concretul lumii, cum și anunțase în
Umanizare. Aici pot fi integrate poeme ca: După melci, Riga Crypto și lapona
Enigel, Domnișoara Hus, Isarlâk, Nastratin Hogea la Isarlâk, publicate din a doua jumătate a
lui 1921 până în 1925, în Viața românească și Contimporanul lui Ion Vinea. Mai toate
sunt lungi, datorită în mare măsură pasajelor descriptive, consecință imediată a
preocupării de concret; au un caracter narativ, "baladic" , pentru că în ele "se zice" o
poveste; în sfârșit evocă o lume pitorească, de inspirație autohtonă sau balcanică,
asemănătoare cu cea din viziunea lui Anton Pann. Excepțională este acum sugestia
picturală. Expresia este proaspătă și pregnantă dezvăluind în I. Barbu un poet al
cuvântului , nu numai al ideii și viziunii, cum îl cunoaștem la început. Descripția însă
nu există exclusiv pictural, ci fixează o atmosferă adecvată. Teoria baladescului avea să
fie reluată în estetica Cercului literar de la Sibiu de poeți ai acestui curent cum ar
fi Radu Stanca și Ștefan Augustin Doinaș.
Dar farmecul ei nu stă în ineditul pitoresc al întâmplării ci în extraordinara
incantație a versurilor și în sugestia de fantastic a descântecului. Substratul simbolic
al elementelor narative și descriptive din poeziile etapei a doua poate fi întâlnit
în După melci, poem lung în care se stilizează motive folclorice pentru a se povesti o
experiență de inițiere în tainele naturii, devenită dramă a cunoașterii sau în Riga
Crypto și lapona Enigel.

Etapa ermetică
Ultima etapă a poeziei lui Ion Barbu este una de încifrare a semnificațiilor, numită din
această cauză etapa ermetică. Dar mai întâi a existat un moment de tranziție,
reprezentat de Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunțile necesare sau Uvedenrode,
publicate între 1925 - 1926. În ele se păstrează încă legătura cu etapa anterioară atât prin
pasajele descriptive cât și prin cele narative, care fac poezia mai ușor de înțeles și
descifrat. George Călinescu susține că de fapt aici există ermetismul autentic al poeziilor
lui Ion Barbu, pentru că se bazează pe simboluri, cel din Joc secund nefiind decât un
ermetism de " dificultate filologică ", ținând de o sintaxă poetică dificila.
Poeziile amintite se învârtesc, metaforic vorbind, pe ideea " nunții " înțeleasă ca
pătrundere în miracolul creației universale. "Oul dogmatic" este chiar un simbol al
misterului " nunții ", un soi de cosmoid, pentru că în structura lui duală se reprezintă
lumea dinaintea nuntirii, creația de dinaintea Genezei. Banalul ou demonstrează că
"mărunte lumi păstrează dogma", că macrocosmosul se repetă în microcosmos. De
aceea el este făcut să devină obiect de contemplație:
"E dat acestui trist norod Și oul sterp ca de mâncare, Dar viul ou la vârf cu plod Făcut e
să-l privim la soare!"
Văzut în lumina soarelui, oul relevă însăși esența universului, imaginea eternă a
increatului.
În Ritmuri pentru nunțile necesare sunt evocate trei căi de cunoaștere: prin eros ( sau
senzuală), reprezentată astral prin Venus, prin rațiune, având simbol pe Mercur, și prin
contemplație poetică, care e tutelată de Soare. Fiecare experiență este o "nuntă", adică o
comuniune cu esența lumii, dar prin primele două contopirea nu este perfectă.
Senzațiile permit numai un contact fulgerant , iar intelectul ignoră, pentru a face
operațiile proprii cunoașterii logice, condiția fundamentală a universului, care este
devenire continuă.
Criticii spun:
Tudor Vianu spunea despre opera lui Ion Barbu astfel: „Cititorul care străbate paginile
volumului Joc secund, nu trebuie să uite niciodată că se găsește în fața unui poet
matematician. Chiar o simplă inventariere a vocabularului său arată cât datorește Ion
Barbu astronomiei, mecanicii sau geometriei. (…) Viziunea matematicianului este atât
de puțin conexată cu activitatea simțurilor, atât de liberă de contingențele care
întinerează funcțiunea lor, încât lumea care i se relevează este resimțită de el ca pură. Pe
de altă parte, față de lumea experienței, aceea a matematicei este a doua lume, o
suprastructură ideală. Într-un asemenea univers ideal dorește să se situeze viziunea lui
Ion Barbu și acesta este înțelesul expresiei joc secund, care intitulează volumul său.”
În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu spunea: „Din aceste
experiențe care irită curiozitatea ca niște ghicitori, făcând mai acut procesul rațional, se
desprinde însă o suavă poezie, remarcabilă pentru tristețea evenimentelor ce vor să se
exprime, enunțate prin simple întrebări și evaluări, de calitate pur emotivă, deci
inefabilă.”
Basarab Nicolescu zicea în opera sa Ion Barbu. Cosmologia Joc secund că „Prin asocierea
unui concept originar matematic cu un cuvânt afectiv, Ion Barbu declanșează o mulțime
de sugestii ce se adresează atât intelectului, cât și sensibilității.