Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile

contribuții în revista Gazeta matematică. În tot acest timp, Barbilian își dezvoltă și pasiunea
pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Științe din București,
studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care își satisface serviciul militar în timpul Primului
Război Mondial.
I-a avut ca profesori pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian
Lalescu și Anton Davidoglu.
În perioada 1921 -1924, și-a continuat studiile la Göttingen, Tübingen și Berlin. A avut ca
prieteni, între alții, pe matematicienii: Wilhelm Blaschke, Heinrich Grell, Helmut Hasse, Emil
Artin și alții.
Cariera matematică continuă cu susținerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la
diferite conferințe internaționale de matematică, cum ar fi Congresele Internaționale de
Matematică la Hamburg (1936), Göttingen și Viena (1938), Oslo (1936), Praga (1934).

Contribuții[modificare | modificare sursă]
În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Științe din București. Publică
diferite articole în reviste matematice. De deosebită importanță sunt două dintre contribuțiile lui: o
scurtă lucrare de două pagini apărută în Casopis Matematiky a Fysiky (1934-1935), în care
definește o procedură de metrizare care va fi numită de Leonard M. Blumenthal „spații Barbilian”,
și două lucrări în Jber. Deutsch. Math. Verein., apărute în 1940 și respectiv în 1941, intitulate Zur
Axiomatik der Projectiven ebenen Ringgeometrien, și care au inspirat o direcție de cercetare în
geometria inelelor, direcție asociată azi în literatura de specialitate cu numele său, al lui
Hjelmslev și al lui Klingenberg.
După 1933, Barbilian s-a manifestat în domeniul matematicii în special ca geometru,
reprezentant al programului de la Erlangen al lui Felix Klein și astfel au trecut la fondarea
axiomatică a geometriei algebrice și a mecanicii clasice.
Dan Barbilian s-a mai ocupat și de teoriile algebrei moderne (1946 - 1951), de teoria algebrică a
numerelor (1951 - 1957), de teoria determinismului și deține prioritatea mondială în precizarea
unei clase largi de funcții distanță.
În 1938 devine membru al asociației Deutsche Mathematische Vereinigung (Uniunea
matematică germană).
A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936[5].

Scrieri științifice[modificare | modificare sursă]

Teoria spațiilor Barbilian a fost amplu dezvoltată în patru lucrări:

 Asupra unui principiu de metrizare, Stud. Cercet. Mat. 10 (1959), 68-116,

 Fundamentele metricilor abstracte ale lui Poincaré și Carathéodory ca aplicație a
unui principiu general de metrizare (lucrare prezentată la Institutul de matematică în
data de 4 iunie 1959), apărut în Studii și cercetări matematice, vol. 10 (1959), 273-
306;
 J-metricile naturale finsleriene, apărută în aceeași revistă în vol. 11 (1960), 7-44;
 J-metricile naturale finsleriene și funcția de reprezentare a lui Riemann,lucrare scrisă
împreună cu Nicolae Radu și apărută postum, publicată tot în Studii și cercetări
matematice, vol. 12 (1962), 21-36.
Ultima lucrare a fost depusă la redacție de Nicolae Radu pe 20 octombrie 1961; Barbilian se
stinsese pe 11 august, în același an. Originalitatea ideii matematice a lui Barbilian constă în
reexaminarea modelului Poincaré al geometriei neeuclidiene a lui Lobacevski. Acest model
generează în mod natural o distanță care poate fi reprezentată ca oscilație logaritmică.
Contribuția lui Dan Barbilian a fost de a analiza cât de generală e această procedură de a
construi o distanță și de a stabili o teorie a spațiilor metrice dotate cu această distanță. În
lucrarea din 1934, a definit o metrică în interiorul unei regiuni planare oarecare, generalizând
astfel ideea modelului Poincaré, care este definit doar în interiorul discului unitate. Cu acea
metrică, interiorul mulțimii devenea un model de geometrie neeuclidiană.
Alte scrieri:

 Curs de matematici generale (1937 - 1940)

 Teoria lui Galois a ecuațiilor în axiomatizarea lui Steinitz
 Axiomatizarea mecanicii clasice (1943)
 Curs de algebră axiomatică (1944, 1947, 1950)
 Teoria aritmetică a idealelor în inelele necomutative (1956)
 Grupuri cu operatori (teoremele de descompunere ale algebrei) (1960)

Poetul Ion Barbu[modificare | modificare sursă]

În anul 1919, Dan Barbilian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la
sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului, ca pseudonim numele bunicului său, Ion
Barbu. În timpul liceului îl cunoaște pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin
una din cele mai lungi și mai frumoase prietenii literare.
Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie la Giurgiu
în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii,
argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian își descoperă
talentul și iubirea față de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia și geometria sunt
complementare în viața sa : acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre
cunoaștere și imaginație.
Criticul și prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi una dintre cele
mai complete până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci,
apare în 1921 în revista Viața Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania)
pentru a-și continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând
o viață boemă, se întoarce în țară.

Scurtă prezentare a spațiilor poeziei lui Ion

Barbu[modificare | modificare sursă]
Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferență al Poeziei cu Matematica, de
aceea poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi și Blaga, mai ales din pricina
caracterului ei ermetic. Mai exact spus, înțelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie să fie
poezia e mai aproape de concepția unor poeți moderni și singulari ca Stephane
Mallarmé sau Paul Valéry, decât de concepția mai generală, impusă de romantism. Apoi nu
trebuie uitat că poetul a fost dublat de un matematician și că modul lui de a gândi în spiritul
abstract al matematicii s-a impus și în planul reprezentărilor poetice. Ion Barbu însuși afirmă: "Ca
și în geometrie, înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile
de existență… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am
părăsit niciodată domeniul divin al geometriei." [necesită  citare]
Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, din 1927, creația lui Ion Barbu era împărțită de acesta în
patru etape: parnasiană, antonpanescă, expresionistă și șaradistă. [necesită  citare] În studiul din
1935, Introducere în poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu reducea această clasificare la doar trei
etape: parnasiană, baladică-orientală și ermetică. [necesită  citare] Această din urmă împărțire a devenit
clasică.

Etapa parnasiană[modificare | modificare sursă]

Prima etapă este cea a versurilor publicate între 1919 - 1920 în revista Sburătorul, perioadă
numită convențional de unii critici "parnasiană", deși lirica barbiană din faza debutului depățește
cadrul limitat al parnasianismului, întrunind caracteristici ale poeziei pure dublate de un nestăvilit
elan romantic. Dintre ele amintim: Lava, Munții, Copacul, Banchizele, Pentru Marile
Eleusinii, Panteism, Arca, Pytagora, Râul, Umanizare ș.a.m.d.
Scurte și riguroase ca formă - câteva sunt sonete -, poeziile propun un univers tematic divers.
Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale florei , evocă zeități mitologice
sau surprinde procese de conștiință, cum ar fi solemnul legământ al lepădării de păcatul
contemplației abstracte în favoarea voinței de a trăi cu frenezie, într-o totală consonanță cu
ritmurile vii ale naturii.
Evitând poezia - confesiune, exprimarea directă a năzuințelor sufletului său, Ion Barbu le
transferă unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, munții, pământul ceea ce indică o
tendință de a folosi simboluri " obiective". Peisajele , pasteluri exotice și imaginare, închid în ele
elanuri și încorsetări ale ființei umane, aspirații patetice și încrâncenate refuzuri, ca în aceste
solemne strofe din Copacul :
"Hipnotizat de - adânca și limpedea lumină
A bolților destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfărâme zenitul și - ncremenit să bea
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină"
sau din Banchizele:
"Din aspra contopire a gerului polar
Cu verzi și stătătoare pustietăți lichide,
Sinteze transparente , de străluciri avide,
Zbucnesc din somnorosul noian originar."
Poezia Umanizare scoate în evidență un conflict dramatic al ființei umane, care, în aspirația ei
spre absolut, trebuie să opteze între două principii: intelectual și senzual, între contemplația "
apolinică" și trăirea "dionisiacă". Poezia, declara Ion Barbu, le împacă pe amândouă într-un
proces unic, într-o sinteză în care Gândirea se transfigurează luând forme concrete de " sunet,
linie, culoare ".
Ideea devine "muzică a formei în zbor, Euritmie", deci intuiție a esenței lumii. Aspirația spre
cunoaștere are, în prima perioadă, un caracter cam abstract, de unde și, frecvent, răceala
versurilor. Încercarea de concretizare se sprijină pe împrumuturi din mitologie, care lasă de
obicei o impresie puternică de livresc. Recurgerea la elemente mitologice grecești și
preocuparea deosebită pentru expresie i-au făcut pe unii cercetători (E. Lovinescu) să vorbească
de un parnasianism al începuturilor literare ale lui Ion Barbu.
Dacă poezia parnasiană franceză, reprezentată prin Leconte de Lisle sau José Maria de
Hérédia, era fundamental decorativă și antiromantică în conținut neîngăduind elanuri sufletești,
pe când la Ion Barbu, sub împietrita și recea marmură a versului, se răsucesc pasiuni violente,
neliniști și aspirații tulburi, ceea ce denotă o structură romantică . Probabil că aceasta este și
cauza pentru care și le-a refuzat mai târziu, socotindu-le că " decurg printr-un principiu poetic
elementar ". El tinde spre o altă formulă poetică, depărtată de romantism, spre "un lirism
omogen, instruind de lucrurile esențiale, delectând cu viziuni paradisiace ", pe care a realizat-o în
următoarele etape ale creației sale.

Etapa baladică-orientală[modificare | modificare sursă]

Aceasta indică orientarea spiritului poetului spre concretul lumii, cum și anunțase în Umanizare.
Aici pot fi integrate poeme ca: După melci, Riga Crypto și lapona Enigel, Domnișoara
Hus, Isarlâk, Nastratin Hogea la Isarlâk, publicate din a doua jumătate a lui 1921 până în 1925,
în Viața românească și Contimporanul lui Ion Vinea. Mai toate sunt lungi, datorită în mare
măsură pasajelor descriptive, consecință imediată a preocupării de concret; au un caracter
narativ, "baladic" , pentru că în ele "se zice" o poveste; în sfârșit evocă o lume pitorească, de
inspirație autohtonă sau balcanică, asemănătoare cu cea din viziunea lui Anton Pann.
Excepțională este acum sugestia picturală. Expresia este proaspătă și pregnantă dezvăluind în I.
Barbu un poet al cuvântului , nu numai al ideii și viziunii, cum îl cunoaștem la început. Descripția
însă nu există exclusiv pictural, ci fixează o atmosferă adecvată. Teoria baladescului avea să fie
reluată în estetica Cercului literar de la Sibiu de poeți ai acestui curent cum ar fi Radu
Stanca și Ștefan Augustin Doinaș.
Isarlâk, (inima mea), spre exemplu, este o cetate ideală, "dată-n alb ca o raia" așezată "la mijloc
de Rău și Bun", populată cu oameni care trăiesc deopotrivă deliciile spiritului și pe cele ale vieții "
într-o slavă stătătoare": univers fabulos în care se echilibrează totul. De o deosebită forță de
sugestie, sub raportul invenției verbale, este Domnișoara Hus a cărei valoare stă aproape în
întregime în expresie. Poezia vorbește despre povestea unei iubiri pătimașe cândva și nefericite
și a unei tragicomice eroine, cadână "pezevenche" ce-și cheamă de pe lumea cealaltă, prin
descântece, iubitul care a uitat-o.
Dar farmecul ei nu stă în ineditul pitoresc al întâmplării ci în extraordinara incantație a versurilor
și în sugestia de fantastic a descântecului. Substratul simbolic al elementelor narative și
descriptive din poeziile etapei a doua poate fi întâlnit în După melci, poem lung în care se
stilizează motive folclorice pentru a se povesti o experiență de inițiere în tainele naturii, devenită
dramă a cunoașterii sau în Riga Crypto și lapona Enigel.

Etapa ermetică[modificare | modificare sursă]

Ultima etapă a poeziei lui Ion Barbu este una de încifrare a semnificațiilor, numită din această
cauză etapa ermetică. Dar mai întâi a existat un moment de tranziție, reprezentat de Oul
dogmatic, Ritmuri pentru nunțile necesare sau Uvedenrode, publicate între 1925 - 1926. În ele se
păstrează încă legătura cu etapa anterioară atât prin pasajele descriptive cât și prin cele
narative, care fac poezia mai ușor de înțeles și descifrat. George Călinescu susține că de fapt
aici există ermetismul autentic al poeziilor lui Ion Barbu, pentru că se bazează pe simboluri, cel
din Joc secund nefiind decât un ermetism de " dificultate filologică ", ținând de o sintaxă poetică
dificila.
Poeziile amintite se învârtesc, metaforic vorbind, pe ideea " nunții " înțeleasă ca pătrundere în
miracolul creației universale. "Oul dogmatic" este chiar un simbol al misterului " nunții ", un soi
de cosmoid, pentru că în structura lui duală se reprezintă lumea dinaintea nuntirii, creația de
dinaintea Genezei. Banalul ou demonstrează că "mărunte lumi păstrează dogma", că
macrocosmosul se repetă în microcosmos. De aceea el este făcut să devină obiect de
contemplație:
"E dat acestui trist norod Și oul sterp ca de mâncare, Dar viul ou la vârf cu plod Făcut e să-l
privim la soare!"
Văzut în lumina soarelui, oul relevă însăși esența universului, imaginea eternă a increatului.
În Ritmuri pentru nunțile necesare sunt evocate trei căi de cunoaștere: prin eros ( sau senzuală),
reprezentată astral prin Venus, prin rațiune, având simbol pe Mercur, și prin contemplație
poetică, care e tutelată de Soare. Fiecare experiență este o "nuntă", adică o comuniune cu
esența lumii, dar prin primele două contopirea nu este perfectă. Senzațiile permit numai un
contact fulgerant , iar intelectul ignoră, pentru a face operațiile proprii cunoașterii logice, condiția
fundamentală a universului, care este devenire continuă.
Aspirația spre absolut se împlinește doar prin atingerea contemplației poetice, prin viziunea
directă a principiului universal când: "intrăm Să ospătăm În cămara Soarelui Marelui Nun și stea,
Aburi verde să ne dea, Din căldări de mări lactee, La surpări de curcubee, În Firida ce scântee /
Etern" În termeni mai simpli poezia pune problema raportului dintre cunoașterea logică și cea
metaforică așa cum o pusese și Blaga în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.
În Uvedenrode pe aceeași temă a nunții e reluată într-un material poetic, ideea erosului ca
încercare eșuată de cunoaștere. Titlul, inventat de poet, definește un spațiu de coșmar, "o râpă a
gasteropodelor ", reprezentare a purei vieți vegetative. Faza de tranziție este de o puternică
originalitate, derutantă pentru cititor, căruia i se solicită un efort mult mai mare decât de obicei
pentru sesizarea semnificațiilor, a viziunii ample închise în imaginile concrete ale poemului.
Limbajul este dens, termenii neobișnuiți, mulți neologistici sau rari. Este un ultim pas până la
concentrarea extremă a expresiei din ciclul Joc secund.