Constantin Noica a fost un filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român.

Este membru post-mortem al

Academiei Române (din 1990).
Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928 urmează Liceul „Spiru Haret”, unde îl are ca
profesor de matematică pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu (Dan Barbilian). Obține bacalaureatul în 1928.
Ca licean, debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927 cu eseuri care au fost publicate în anul 1934
în volumul „Mathesis sau bucuriile simple”.
Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de
licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu.

În perioada 1932 - 1934 frecventează societatea culturală "Criterion". Sub influența lui Nae Ionescu,
prietenii lui Noica de la „Criterion” - Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade - vor deveni, mai
devreme sau mai târziu, simpatizanți legionari dar Noica, fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este
calea pentru reînvierea culturală a României, refuză uniforma și încadrarea în mișcarea legionară.
În 1933, timp de un an, urmează cursurile Facultății de Matematică iar în primăvara anului 1938 pleacă
la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta până în primăvara anului 1939. În mai 1940 își susține la
București doctoratul în filosofie, cu teza Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou?”. În luna august
1940, publică într-un număr unic revista Adsum (adică „Sunt aici, sunt de față”), pe care o scrie singur și o
publică din bani proprii. În această publicație, Noica se vrea un martor imparțial, dar de fapt nu fără simpatie, al
„martiriului mișcării legionare” prigonită de regimul Frontului renașterii naționale condus de regele Carol al II-
lea.
În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va
rămâne la Berlin până în 1944, participând de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin
Heidegger, unde a mai participat și un alt filosof român cu operă de sertar, Alexandru Dragomir. În paralel,
împreună cu Constantin Floru și Mircea Vulcănescu editează patru din cursurile universitare ale lui Nae Ionescu
și anuarul Isvoare de Filosofie.
Conform Deutsche Welle, el a fost „rinocerizat de legionarism și pronazism”.

Opere (exemple):
I. ANTUME (din timpul vietii autorului)
 1934 - Mathesis sau bucuriile simple
 1936 - Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant
 1937 - De caelo
 1940 - Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou
 1943 - Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei
Judecării
 1944 - Pagini despre sufletul românesc
 1944 - Jurnal filosofic
 1962 - Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica
 1969 - Douăzeci și șapte de trepte ale realului
 1969 - Platon: Lysis (cu un eseu despre înțelesul grec al dragostei de oameni si lucruri)

II. POSTUME (descoperite dupa moartea autorului)

 1988 - De Dignitate Europae
 1990 - Jurnal de idei
 1990 - Rugați-vă pentru fratele Alexandru
 1992 - Simple introduceri la bunătatea timpului nostru
 1992 - Eseuri de duminică
 1992 - Introducere la miracolul eminescian
 1997 - Manuscrisele de la Cîmpulung
 1998 - Echilibrul spiritual. Studii și eseuri (1929-1947)