Sunteți pe pagina 1din 7

Opera lui Lucian Blaga

Dacă Ion Barbu este un poet dublat de un matematician, Lucian Blaga este totodată poet și
filosof, creatorul unui sistem filosofic original. Mai mult de atât, așa cum Ion Barbu încearcă să
vadă sau să creeze corespondențe între poezie și matematică (în special geometrie), la Lucian
Blaga filosofia și poezia se întrepătrund: temele și meditațiile filosofice domină materia poetică,
iar expresia filosofică împrumută limbajul metaforic al poeziei, conceptele pe care le propune și
cu care operează Blaga fiind toate create astfel: Marele Anonim, „cunoașterea luciferică și cea
paradisiacă”, „cenzura transcendentă”, „transcendentul care coboară” etc.
De altfel, criticul Vladimir Streinu a creat pentru Lucian Blaga un termen special, care
îmbină cele două preocupări fundamentale și interdependente la acesta, lirica și filosofia: lirosof.

Repere biografice

Lucian Blaga s-a născut pe 9 mai 1895 la Lancrăm, lângă Sebeș, în comitatul Sibiu din
Imperiul Austro-Ungar, în familia numeroasă a preotului ortodox Isidor Blaga și a Anei (Moga).
Copilăria este marcată de episodul, transformat în mitologie personal, al incapacității de a vorbi
până la vârsta de patru ani (Evocat în poemul Autoportret printr-o asumare existențială identitară
a acestui episod: „Lucian Blaga e mut ca o lebădă”). La vârsta de 13 ani, moare tatăl poetului,
episod marcat de dramatism.
Clasele primare le absolvă la Sebeș, iar apoi va studia la Liceul „Andrei Șaguna” din
Brașov (1906-1914), unde era profesor și unchiul său, Iosif Blaga, doctor în filosofie. În perioada
1914-1916 va urma cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea, în primul rând pentru a
nu fi înrolat în armata austro-ungară și trimis pe front, pentru ca apoi să plece la Viena unde va
studia filosofia și biologia (1916-1920), obținând titlul de doctor în filosofie. Toată această
perioadă a copilăriei, adolescenței și tinereții petrecute la Viena vor fi evocate de Blaga în cartea
sa autobiografică Hronicul și cântecul vârstelor, publicat postum.
Lucian Blaga va debuta publicistic în revista Tribuna din Arad, cu poemul Pe țărm (1910)
și în filosofie cu studiul „Reflecții asupra intuiției lui Bergson” (1914).
Debutul editorial se va petrece abia după război, în 1919, cu volumul de versuri Poemele
luminii, publicat mai întâi la Sibiu și reeditat în același an la București, la Editura Cartea
Românească, datorită impactului pe care l-a produs în literatura noastră. Tot atunci va publica și
volumul de aforisme Pietre pentru templul meu, în care recunoaștem influențele filosofice
directe, precum cea a lui Nietzsche, prezente și în poezia din această primă perioadă.
În 1920 îi apare drama Zamolxe, primește câteva premii, printre care premiul Academiei
Române pentru debut, impunându-se deja ca un nume esențial în literatura vremii. Începe
colaborări cu mai multe reviste, fiind și redactor la ziarele Voința și Patria. Cea mai constantă și
îndelungată colaborare o va avea însă cu revista tradiționalistă Gândirea, condusă de Nichifor
Crainic. În 1924-1925 va locui la Lugoj, ulterior desfășurând o activitate diplomatică în capitale
precum Varșovia, Praga, Berna, Viena. Blaga nu dorea neapărat o carieră în diplomației, ci mai
degrabă o catedră universitară, dar pe care nu reușește să o obțină și atunci această soluție a
plecării în diplomație e mai degrabă o șansă de a avea un trai decent și liniște pentru a studia și a
scrie.
În 1937 revine în țară, este primit în Academia Română, unde va rosti celebrul discurs de
recepție intitulat Elogiul satului românesc. La finalul anului va intra, ca subsecretar în Ministerul
de Externe în detestabilul guvern Goga-Cuza. Apoi va exercita funcția de Ministru plenipotențiar
al României în Portugalia (1938-1939).
În 1939 va obține, în sfârșit, catedra de Filosofia culturii la Universitatea din Cluj, a cărei
parte românească va fi mutată la Sibiu în 1940 după Dictatul de la Viena, prin care se cedează
cea mai mare parte a Transilvaniei către Ungaria. Aici va edita revista Saeculum, în 1943. De
asemenea, va fi unul dintre mentorii membrilor Cercului Literar de la Sibiu, o relație specială
având cu Blaga Ion D. Sîrbu.
Schimbarea de regim din 1947 și instaurarea în România a unui guvern stalinist dirijat de la
Moscova va aduce cu sine interzicerea celor mai importanți scriitori români care nu acceptă să
semneze acte de adeziune la noua orânduire politică și socială. Astfel, Lucian Blaga va fi dat
afară din universitate, va lucra ca bibliograf la filiala clujeană a Academiei Române, apoi ca
cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie (1949-1951), ca bibliotecar și adjunct-șef al
Bibliotecii Academiei Române din Cluj. E o perioadă dificilă, în care i se interzice să mai
publice, poezia și mai ales filosofia sa sunt considerate indezirabile și nu mai sunt nici reeditate,
nici discutate. Se va concentra pe traduceri, cea mai cunoscută fiind capodopera lui Goethe,
Faust. Toate ciclurile de poeme scrise în această perioadă vor fi publicate postum, la fel și
romanul de inspirație autobiografică, Luntrea lui Caron. Este urmărit de Securitate și este
marginalizat și ținut sub supraveghere până la moartea sa, survenită în anul 1961.
Concepte-cheie

Opera lui Lucian Blaga cuprinde mai multe domenii și forme de manifestare: poezie,
dramaturgie, proză, volume de aforisme, eseuri și studii filosofice și traduceri literare.
În poezie, debutul se face în 1919, cu volumul Poemele luminii, căruia îi urmează, în 1921,
Pașii Profetului, apoi În marea trecere (1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor
(1933), La curțile dorului (1939) și Nebănuitele trepte (1943). În 1942, Blaga publică, de altfel,
o ediție de Poezii, considerată definitivă, dar el va mai scrie, pe lângă volumul din 1943, mai
multe cicluri de poeme rămase în manuscris și publicate postum: Vârsta de fier (1940-1944),
Cântecul focului, Corăbii de cenușă, Ce aude unicornul.
Teatrul lui Lucian Blaga cuprinde, pe lângă capodopera Meșterul Manole (1927), piesa de
debut – Zamolxe. Mister păgân (1921) –, Tulburarea apelor (1923), Daria, Ivanca, Învierea,
Fapta (1925), Cruciada copiilor (1930), Avram Iancu (1934), Arca lui Noe (1944) și drama
Anton Pann, publicată postum, în 1964.
Cele două romane ale lui Lucian Blaga sunt profund autobiografice și ambele editate
postum: Hronicul și cântecul vârstelor (1965), care prezintă copilăria, adolescența și perioada
studiilor vieneze, respectiv Luntrea lui Caron (1990), roman care ezită între autobiografie și
ficțiune, și care a fost ținut ascuns până la Revoluție din cauza caracterului său critic în privința
societății românești de după război și a regimului instalat cu sprijin de la Moscova.
Scrierile filosofice se împart și ele în volume de aforisme și fragmente, precum Pietre
pentru templul meu (1919). Ferestre colorate (1926) și Discobolul (1945), cărora li se adaugă
volumul postum Elanul insulei (1977). Alte eseuri postume: Gândirea românească în
Transilvania secolului al XVIII-lea (1966), Zări și etape (1968), Experimentul și spiritul
matematic (1969), Isvoade (1972), Ființa istorică și Încercări filosofice (1977). Lucrările care
constituie sistemul filosofic al lui Lucian Blaga au fost grupate de autor într-un plan care
cuprindea patru trilogii, ultima dintre ele rămânând neterminată:
Trilogia cunoașterii, care cuprinde volumele Eonul dogmatic, Cunoașterea luciferică și
Cenzura transcendentă;
Trilogia culturii, alcătuită din volumele: Orizont și stil, Spațiul mioritic, Geneza metaforei
și sensul culturii;
Trilogia valorilor, compusă din volumele: Știință și creație, Gândire magică și religie, Artă
și valoare.
Trilogia cosmologică, din care nu a reușit să publice decât volumul Diferențialele divine.

Înainte de a trece la prezentarea literaturii lui Lucian Blaga, trebuie să lămurim anumite
concepte filosofice care infuzează și poezia sa.
„Marele Anonim” este conceptul de divinitate construit de Blaga și care nu se confundă cu
Dumnezeul creștin, el împrumutând atât trăsături din religiile antice, cât și din cele asiatice, în
special din filosofia indiană în care domină Atman (Marele Tot). Putem deduce din simpla
denumire a principiului divin și un atribut fundamental al acestuia în raport cu ființa umană:
imposibilitatea cunoașterii sale profunde, cât și discreția sa, limitele autoimpuse controlului
suveran pe care-l exercită.
Cea mai prolifică în poezia din prima etapă a lui Lucian Blaga este distincția dintre cele
două tipuri de cunoaștere: cea „paradisiacă”, reprezentând cunoașterea rațională, științifică, cea
care dezvăluie misterele existenței și ca atare le distruge, și cunoașterea „luciferică”, cea poetică,
realizată prin intermediul contemplației și al intuiției poetice și care, dimpotrivă, „sporește a
lumii taină”, potențând misterul, dezvăluind noi dimensiuni ale acestuia. Arta poetică Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii din volumul de debut sintetizează exact această opoziție din
domeniul cunoașterii.
De asemenea, „spațiul mioritic”, văzut ca succesiune de „deal-vale-deal”, ar genera, după
Blaga, o viziune „ondulatorie” asupra existenței și care ar reprezenta „matricea fundamentală a
românismului”. Această optică a lui Blaga și argumentația care o însoțește au fost criticate în mai
multe rânduri, fiind considerată doar o speculație care nu își găsește suficiente argumente în
realitate. Dar ea este importantă pentru poezie, așa cum este și concepția asupra satului
românesc, pe care Blaga îl investește cu forță creatoare și cu capacitatea de a genera energiile
vitale ale poporului în eternitate.
În fine, importantă este și diferența pe care o face între culturile majore și cele minore, și
care este una pur stilistică, nu una valorică. La fel, utilă este pentru abordarea poeziei sale și
distincția pe care o face între metafora plasticizantă și metafora revelatorie, prima fiind doar
descriptivă, cea de-a doua fiind creatoare, pentru că descoperă noi dimensiuni ale obiectului
central prin raportul inedit pe care-l stabilește cu un alt obiect sau o altă realitate.
Foarte importante sunt și modelele lui Blaga, de la care preia anumite idei și tipuri de
abordare a problemelor. În primul rând, Friedrich Nietzsche, filosoful german care-l influențează
enorm mai ales în tinerețe, și de la care preia distincția tipologică și culturală dintre apolinic și
dionisiac, prezentă de multe ori și în poemele sale, și în al doilea rând Oswald Spengler, autorul
unei cărți celebre în epocă, Declinul Occidentului (1918-1922), de la care preia multe dintre
tezele de filosofia culturii.

Poezia lui Lucian Blaga

Prima etapă a poeziei lui Blaga o putem considera alcătuită din primele două volume de
versuri, în care există aproximativ același tip de construcție poetică. Mai ales poemele din
volumul de debut, Poemele luminii, au fost acuzate că nu fac altceva decât să transpună, uneori
în maniera unui silogism, unele dintre ideile filosofice ale autorului. Și acesta este cazul, desigur,
al artei poetice Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, însă tipul de expresivitate abstractă,
foarte nou pentru poezia românească, deși Eminescu îl folosise și el în poemele sale filosofice,
deconcertează cititorul obișnuit cu poezia tradiționalistă, descriptivă sau sentimentală.
Poemele luminii poate fi analizat prin prisma unor dublete antinomice, precum lumină –
întuneric și tăcere/ liniște – cuvânt/ zgomot, la care se adaugă motivul originii, al „obârșiei”, al
izvorului ca sursă primară a energiei vitale, dar și ca singura posibilitate de (re)conectare cu
această sursă universală, dar și cu strămoșii.
Lumina e încărcată cu toate sensurile spirituale, fie că este lumina cunoașterii, fie că este
„lumina din ziua dintâi”, ca în poemul Lumina, în care sentimentul erotic generează o iluminare
lăuntrică pe care poetul o consideră a fi o fărâmă din lumina primordială, cea ivită la porunca
divină. În alt poem, Lumina Raiului, o altă idee interesantă sub raport poetic, dar total
iconoclastă și asumat eretică, apare ca răspuns la întrebarea „De unde-și are Raiul – lumina?”, iar
ipoteza, care vine ca o consecință a unei meditații anterioare, este că Raiul e luminat de flăcările
Iadului. De altfel, este o idee recurentă în această primă etapă poetică relația indestructibilă
dintre bine și rău, fiecare condiționându-l pe celălalt și chiar coexistând alături de celălalt, mai
ales în ființa umană (Pax Magna).
Liniștea este mediul predilect pentru meditație, iar atunci și simțurile se hipertrofiază:
„Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună” (Liniște),
sugestia acestui contact imponderabil devenit unul violent prin utilizarea verbului „a se izbi”
fiind una de mare efect. Mai mult, poetul simte că „stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de
sânge” (Gorunul), iar în alt poem, poetul declară: „Tăcerea mi-este duhul”, asumând tăcerea ca
nucleu ontologic, ființa alcătuindu-se din „picuri de lumină/ și stropi de pace – cad necontenit/
din cer/ și împietresc – în mine” (Stalactita).
De asemenea, putem observa în aceste poeme trimiteri permanente la diverse mituri, fie
creștine, fie precreștine, dar aici mai ales biblice, ca în poemul Legenda, în care din semințele de
măr aruncate-n vânt „de dinții albi ai Evei” va crește, peste veacuri, copacul din care va fi
cioplită crucea lui Iisus. În volumul ulterior, Pașii Profetului, avem un întreg ciclu de poeme
dedicat zeului Pan și sfârșitului acestuia, anunțat de ivirea simbolurilor creștine.
Influența lui Nietzsche se observă în mai multe poeme străbătute de impulsuri dionisiace,
deși firea poetului este mai degrabă una contemplativă, apolinică. Astfel, în poemul Vreau să joc!
din volumul de debut, trăirea dată de fervoarea dansului este conotată aproape mistic, scopul
fiind „să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniță încătușat”. Nietzsche afirma altădată
că „nu ar putea să creadă într-un zeu care n-ar ști să danseze”. În alt poem, din al doilea volum,
aspirațiile dionisiace iau forme cosmice: „Dați-mi un trup/ voi munților,/ mărilor,/ dați-mi alt trup
să-mi descarc nebunia/ în plin!” Limitele corporale umane sunt total insuficiente acestor
aspirații: „Prin cosmos/ auzi-s-ar atuncea măreții mei pași/ și-aș apare năvalnic și liber/ cum sunt/
pământule sfânt” (Dați-mi un trup, voi munților).
Meditațiile asupra morții sunt și ele prezente în număr mare, începând chiar cu poemul
Gorunul în care, în liniștea de la umbra unui falnic gorun, gândul poetului fuge la presentimentul
morții și își imaginează cum, într-o zi, din trunchiul acestui gorun va fi construit sicriul său,
imagine extrem de puternică și de angoasantă, a cărei figură generatoare este liniștea teribilă.
În volumele care vor urma, tematica se întregește cu universul satului, care devine spațiul
predilect al expresiei spirituale autohtone (Sat natal, În lan, Peisaj transcendent etc.). Un poem
interesant, pe tema decăderii universale este Paradis în destrămare, în care sunt imaginate scene
de degradare ale însuși Edenului: serafimi cărora li s-au stins flăcările săbiilor, îngeri care ară cu
plugul de lemn și dorm zgribuliți pe niște snopi de paie, au secat izvoarele cu apă vie, e o
atmosferă apocaliptică, de sfârșit de lume.
În ultima parte a creației scrise și publicate în perioada interbelică, cuprinse mai ales în
volumele La cumpăna apelor și La curțile dorului, Blaga se întoarce uneori la modele folclorice,
cu care intră în dialog, la anumite aspecte ale tradiției rurale pe care le introduce în sfera
filosofiei personale.
Ciclurile de poeme publicate postum cuprind diverse teme, pe lângă cele deja recurente,
tema războiului, mai ales în Vârsta de fier, apoi tema erotică, dezvăluind un eros tardiv, dar cu
intensități nebănuite, pentru care Blaga găsește o metaforă adecvată: Vară de noiembrie. De
asemenea, poeme meditative, pe tema trecerii timpului, a degradării ontologice și a morții, așa
cum este Noapte la mare.

Receptarea poeziei lui Lucian Blaga a fost una entuziastă la început, mai ales datorită
contextului socio-politic – un poet nou, venit din Transilvania chiar după Marea Unire, apoi
Blaga a fost arondat, pe de-o parte, grupării de la Gândirea, unde îl situează, alături de Nichifor
Crainic, și G. Călinescu în Istoria sa, pe de altă parte, expresionismului german, cu care are în
comun anumite teme și mijloace artistice, așa cum arată Ovid S. Crohmălniceanu în cartea sa,
Literatura română și expresionismul.
De asemenea, Lucian Blaga a fost un model pentru mulți poeți ai generației ’60, și a ajutat
re-liricizarea poeziei românești după hiatusul realist-socialist.

S-ar putea să vă placă și