UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOV

FACULTATEA DE LITERE
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PR. PROF. UNIV. DR. OVIDIU MOCEANU

ISTORIA LITERATURII ROMÂNE

CURS BLAGA. PARADIGME ALE POEZIEI

ANUL III, SEM. I

BRAŞOV
2007-2008
 2

CUPRINS

Lucian Blaga şi contemporanii lui………………………...............3

Poetica visului..................................................................................7
Teopoetica unor simboluri creştine în poezia lui L. Blaga.............11
Numiri şi atribute ale fiinţei lui Dumnezeu în poezia lui L.Blaga..21
Credinţă şi iubire.............................................................................31
BIBLIOGRAFIE.............................................................................33
 3

LUCIAN BLAGA ŞI CONTEMPORANII LUI

Lucian Blaga a debutat cu Poemele luminii şi volumul de aforisme şi reflecţii

filosofice Pietre pentru templul meu, în anul 1919. Încă înainte de editare, filologul Sextil
Puşcariu, profesor la Universitatea din Cernăuţi (în „Glasul Bucovinei”, nr. 49, 3/ 16 ian.
1919) a scris elogios despre tânărul poet. A urmat articolul de întâmpinare al lui N. Iorga
Rânduri pentru un tânăr, în „Neamul românesc” (nr. 88, 30 apr. 1919), imediat după
apariţia volumului. N. Iorga vede în tânărul poet un dar providenţial venit din Ardealul de
curând alipit la trupul ţării. Textul fixează starea de receptare extrem de favorabilă de care
se bucură tânărul debutant în mediile literare româneşti, de care el era însă aproape străin.
În anul următor, cele două volume sunt reeditate la Bucureşti, la Editura „Cartea
Românească” şi vor fi distinse cu Premiul „Gh. Adamachi” al Academiei Române.
Debutul lui Lucian Blaga e însoţit de un succes fulminant, de tip "exploziv''', cum a
fost definit. Nimeni din cei aproximativ douăzeci de semnatari de cronici şi recenzii nu-l
contestă. Printre aceştia: I. Agârbiceanu, N. Davidescu, Ovid Densuşianu, D. Botez, Ion
Vinea, iar ceva mai târziu Ion Breazu (1926) şi Octav Şuluţiu (1930).
Urmează însă o domolire a entuziasmului, după apariţia piesei Zamolxe. Mister
păgân şi a volumului de poeme Paşii profetului, ambele publicate în anul 1921, care nu se
mai bucură de o primire la fel de bună. O explicaţie ar că formula expresionistă modernă
adoptată de Blaga vine in conflict cu gustul epocii, tradiţionalist, dominat încă de
sămănătorism, mai ales în Ardeal.
A doua carte de poeme are parte şi de câteva reacţii negative, prin N. Iorga (poetul
scrie "lucruri fără sens") şi M. Dragomirescu (Blaga poate fi judecat ca "ideolog şi literat,
nu ca poet"). La fel se va întâmpla şi cu celelalte volume sau încercări teatrale din perioada
1923 - 1926. Zamolxe, deşi premiată de Universitatea din Cluj, are parte mai mult de
recenzii nefavorabile. Tulburarea apelor (1923) se va juca la Craiova, dar va fi contestată
de Gh. Bogdan-Duică, unul din detractorii cei mai înverşunaţi ai lui Lucian Blaga. Daria
(1925) se va juca la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Despre piesă vor scrie Pompiliu
Constantinescu, Perpessicius, Ion Breazu, dar şi... neobositul Gh. Bogdan Duică. Despre În
marea trecere (1924) se publică numai vreo şase recenzii sau cronici, printre care, totuşi,
 4
cele ale lui M. Ralea, în „Viaţa românească” (poezie de "răsunet intelectual al unor
influenţe moderne") şi Tudor Vianu, în „Revista română”.
Între timp Blaga suferă şi un eşec profesional, fiind respins la examenul de
docenţă, la Universitatea din Cluj, poate nu fără legătură cu modul în care îi sunt receptate
ultimele scrieri. Mai receptivi la creaţia lui Blaga se vor dovedi în mod constant, de aci
înainte, unii scriitori, precum Ion Barbu, O. W. Cisek, Emanoil Bucuţa sau Nichifor
Crainic, dar şi criticii profesionişti, de la E. Lovinescu la Pompi1iu Constantinescu, G.
Călinescu, VI. Streinu.
Schimbarea atitudinii se produce după 1926, datorită criticilor importanţi ai vremii.
Începând cu articolele lui Ion Breazu (Opera poetică a lui Lucian Blaga, în „Cosânzeana”,
nr. 2 şi 3, ian. 1926), scrierile lui Blaga se vor afla mereu în atenţia criticii de aci încolo,
până în 1944, chiar dacă autorul va trăi o perioadă departe de ţară. În tot acest interval,
constată Ion Bălu, "bibliografia lui Lucian Blaga a inregistrat, anual, între o sută douăzeci şi
o sută cincizeci de note, cronici, studii şi articole, ceea ce înseamnă că la fiecare două-trei
zile era publicat un articol despre scriitor".
Nu e lipsit de semnificaţie că, la 29 februarie 1929, ziarul „Ultima oră” i-a dedicat
integral pagina a II-a, la iniţiativa lui Petru Comarnescu, iar la 15 februarie 1930, Octav
Şuluţiu îi dedică în întregime exemplarul unic al revistei „Herald”, singura publicaţie
românească de avangardă din Transilvania.
Un moment important este numărul special al revistei „Gândirea” (decembrie
1934), cu puţin timp înainte ca Lucian Blaga să împlinească vârsta de patruzeci de ani. Era
de-acum un autor consacrat. Mai publicase Laudă somnului (1929) şi La cumpăna apelor
(1933), dar şi Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930) şi Avram Iancu (1934),
Daimonion (1930) şi eseurile care vor alcătui Trilogia cunoaşterii. Numărul „Gândirii” e
unul de referinţă, destul de consistent, cu contribuţii critice de valoare, utile şi astăzi pentru
exegetul operei lui Blaga. Scriu: Tudor Vianu (despre poezie), I. Brucăr (despre filosofie),
Vasile Băncilă (eseistică), Emil Cioran, Dragoş Protopopescu (teatru), Nichifor Crainic.
Aceste comentarii se adaugă altora, cum ar fi cele ale lui Pompiliu Constantinescu (despre
Meşterul Manole), Vladimir Streinu (despre Laudă somnului) şi Şerban Cioculescu (despre
La cumpăna apelor). Se contureazăastfel, imaginea unei personalităţi de primă mărime din
literatura perioadei interbelice.
Primirea la Academie, în anul 1936, şi la Universitate, în 1938, urmând să îşi ia
catedra în primire în 1939, confirmă receptarea în pozitivă a creaţiei poetice, filosofice şi
dramatice a lui Blaga în acei ani. Poetul se afla încă departe de ţară, ca diplomat.
În anul 1938 apare prima lucrare critică de proporţii: Lucian Blaga. energie românească de
 5
Vasile Băncilă, iniţial un serial de articole, în revista „Gând românesc” de la Cluj. sale. La
puţin timp, în anul 1940, apare o altă lucrare critică de anvergură, Poezia lui Lucian Blaga
şi gândirea mitică de Constantin Fântâneru.
Aici se incheie un ciclu al receptării lui Blaga. Să nu uităm capitolul din Istoria
literaturii romane de la origini până în prezent (1941) de G. Călinescu şi ediţia de Poezii
(1942) de la Fundaţiile Regale. Numai poeţii de prima mărime erau invitaţi să publice la
cea mai prestigioasă editură din acea vreme. Lui Blaga i se adresase, incă din 1936, chiar
Al. Rosetti, directorul Fundaţiilor.
Locul lui Blaga în literatura română era de-acum consolidat. Cei mai importanţi
critici se pronunţaseră (trebuie să-I amintim şi pe E. Lovinescu, care scrie despre poezia lui
Blaga în Istoria literaturii române contemporane).
După 1940 însă vor apărea mai multe atacuri, mai ales cu privire la folosofia lui
Blaga. Atitudini critice, uneori chiar denigratoare, s-au mai înregistrat şi înainte (Gh.
Bogdan Duică, N. Iorga, I. U. Soricu ş. a.). Poetul Dan Botta îl va acuza de plagiat
considerând că îi aparţine ideea despre spaţiul mioritic. Cu teologul Dumitru Stăniloae
polemica se va declanşa după publicarea eseului Religie şi spirit (1942), inclus în Trilogia
valorilor. Dumitru Stăniloae analizează o serie de aspecte la concepţiei lui Blaga în
volumul Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi Ortodoxie (Sibiu, 1942), care
reproduce seria de articole din „Telegraful român” din acelaşi an. Acuzele sunt grave.
Filosofia lui Blaga este văzută ca potrivnică românismului, fiindcă e o contestare a
creştinismului şi a Ortodoxiei.
Şi alţi teologi intervin în discuţie în aceeaşi notă a acuzelor.
Din păcate, Blaga nu primeşte nici un sprijin direct din partea intelectualilor,
colegilor de la Universitate. În colegiul de conducere al "Astrei" se aflau şi profesorii Ion
Breazu şi Silviu Dragomir, iar D. D. Roşca se îngijea de noua serie a revistei teologice
Symposion. Tot acum se produce ruptura definitivă de „Gândirea” şi de Nichifor Crainic.
Redactor-fondator şi colaborator constant timp de două decenii al revistei, Lucian Blaga este
numele cel mai prestigios de care se leagă, în timp, existenţa „Gândirii”. Blaga n-a împărtăşit
însă niciodată programul lui Crainic pe care-l considera prea limitat prin exclusivismul său
religios (ortodoxist). Convingerea lui era că orice ideologie literară trebuie să fie autonomă.
Până în 1940, Crainic nu admite publicarea unor articole critice împotriva scrierilor lui Blaga.
De-abia după apariţia volumului Diferenţialele divine revista găzduieşte articolele lui I.
Petrovici şi D. Stăniloae. Tot acum Crainic este primit la Academie, iar discursul de răspuns îl
ţine Lucian Blaga, exact şi protocolar, fără vreo aluzie nepotrivită în astfel de momente.
 6
Invitat însă de Ion Petrovici să scrie un anicol despre ideologia lui Crainic, într-un
număr omagial care i se pregătea, Blaga refuză cu eleganţă (motivând că ar trebui să scrie
împotrivă), încât textul pe care-l va da revistei se va limita la o caldă evocare a prieteniei lor
literare. Atacuri făţişe la adesa lui Blaga se publică în paginile Gândirii după apariţia
eseurilor Despre gândirea magică (1941) şi Religie şi spirit (1942).
Reacţii asemănătoare vin şi din partea unor confraţi filosofi, mai ales din partea "filosofilor
ştiinţifici". Cel mai pornit împotriva sa va fi C. Rădulescu-Motru, care, în numărul din iulie
1943 al „Revistei Fundaţiilor Regale”, publică articolul Ofensiva contra filosofiei ştiinţifice,
îndreptat împotriva filosofiei lui Blaga.
Lucian Blaga a lăsat o vreme impresia că nu e afectat în nici un fel de aceste
atacuri, dar se decide să răspundă tuturor, inclusiv teologilor. O face într-un mod mai puţin
aşteptat, cu o vehemenţă a tonului nebănuită, în trei pamflete publicate succesiv în propria
revistă „Saeculum” (nr. 3, 4 şi 5/ 1943). E vorba, în ordinea apariţiei, de articolele De la
cazul Grama la tipul Grama (în care este vizat D. Stăniloae, poate şi Nichifor Crainic),
Săpunul filosofic (avându-l drept ţintă pe Mircea Florian, după unii şi pe Marin Ştefănescu)
şi Automatul doctrinelor (cu referire fără dubii la Constantin Rădulescu-Motru).
Se destramă vechi prietenii, cu Nichifor Crainic, Ion Breazu, dar şi cu Vasile
Băncilă.
După 1944, situaţia se agravează considerabil. Ultima piesă de teatru publicată este
Arca lui Noe (1944), iar ultimul volum de versuri tipărit în timpul vieţii este Nebănuitele
trepte (1943). Publică totuşi, in 1945, culegerea de aforisme Discobolul, comentată de
Pompiliu Constantinescu. Piesa Anton Pann, terminată tot în anul 1945, şi numeroasele
cicluri de poeme scrise de aci înainte vor îngroşa paginile operei postume. Hronicul şi
cântecul vârstelor, scris în 1945, rămâne în dactilogramă, trimis pe la toate
editurile, până în 1948, şi refuzat, de fapt "amânat" sine die. În anul 1946 publică Trilogia
valorilor, la Editura Fundaţiilor Regale (regele încă era în ţară), dar este vorba de fapt de o
reeditare.
După 1948 e scos de la catedră (şi de la Academie) şi trecut pe linie moartă la
Institut etc. Publică doar traduceri din Goethe (Faust), Lessing şi din lirica universală. De-
abia în anul 1961 se iniţiază editarea unei culegeri de versuri, care va apărea însă numai după
moartea poetului, în 1962.
În tot acest interval (1945 - 1961) se va scrie rar şi, desigur, numai împotriva lui
Blaga, mai ales împotriva filosofului.
 7

POETICA VISULUI
"Când suntem treji, suntem în lume.
Când dormim, dormim în Dumnezeu",
(Zi şi noapte)
Puţini poeţi au acordat o atenţie atât de mare visului, în literatura noastră, ca Lucian
Blaga. Afirmaţia ar putea surprinde. Acest aspect n-a prea fost luat în seamă de comentariile
critice, deşi o simplă evaluare cantitativă ar duce la o concluzie surprinzătoare: aproximativ o
treime din opera poetică a lui L.Blaga, de la Poemele luminii la Mirabila sămânţă, operează
cu imagini onirice sau conţine simple aluzii la vis. Regăsim (dar departe de a fi doar un efect
al cunoaşterii poeziei germane romantice) diverse ipostaze ale oniricului, subordonate unei
perspective inedite: visul ca fereastră spre Paradis (expresie a nostalgiei spaţiului originar);
visul ca mesaj divin (înmulţind tainele lumii); visul ca şansă de transcendere a limitelor,
intervalelor de tot felul (forţă specific umană, sfidătoare de constrângeri); visul ca semn al
unor prefaceri interioare al căror mecanism acţionează implacabil ş.a. Aceste reiterări s-ar
situa între două imagini, ordonate de ideea visului-cunoaştere: cea din Visătorul (Poemele
luminii) şi cea din Măgăruşul (Mirabila sămânţă).
Visul nu produce o simplă ocultatio mortis, ci o punere în registru minor a evidenţelor,
pentru ca trezirea la chemarea absolutului să fie mai puternică: "Spânzurat de aer printre
ramuri/ se frământă în mătasa-i un păianjen./ Raza lunii/ l-a trezit din somn// Ce se zbate? A
visat că/ raza lunii-i fir de-al lui şi/ cearc'acuma să se urce/ până-n ceruri, sus, pe-o rază.// Se
tot zbate îndrăzneţul 1 şi s-azvârle./ Şi mi-e teamă/ c-o să cadă - visătorul". (Visătorul).
La antipod, se află resemnarea cu "cercul îngust, din care visul nu mai .scapă",
acceptarea ordinii lumii mediocre, zdrobitoare de personalitate, alienantă: „Văzui cândva
prin munţi iberici, ca de lună,/ aridă curte, stânci şi-o dogorită vatră,/ O aşezare unde un om
şi floare, piatră, /îşi potriveau frumuseţea aprigă-mpreună.// În cerc îngust, din care visul nu
mai scapă,/ un măgăruş se învârtea-nhămat, subt soare,/ găleţi să urce în făntână, să coboare,/
cu truda lui scoatea un firicel de apă// Şi jgheabul picura, la capăt să se-aleagă/ verdeaţa
firavă a unui strat de humă./ Aci pământul n-a fost niciodată mumă./ Măgarul orb, în
învârtire, rar curmată,/ subt arşiţi adăpa, cu sete, vara-ntreagă/ agave, nalbă, oleandri şi
muşcată". (Măgăruşul).
 8
Visul, ca şi poezia, înfruntă moartea, căderea în mineral. În Poemele luminii, L. Blaga
inclusese şi poezia Zamolxe, la care a renunţat în ediţia Poezii din 1942. Poezia exprima
ideea confruntării până în ultima clipă dintre visătorul-poet şi Soarta moarte: "Aş vrea s-o
simt deasupră-mi istovită/ De lupta dintre mine şi ea,/ Ca să-nflorească-ntr-un surâs/ Pe
buza-mi moartă întrebarea: "îndrăzni-va Soarta 1 Să mai înceap'a doua oară lupta/ C-un
visător? ..."
O idee care îl apropie pe Blaga de romantici ar fi aceea a visului-devenire aflat în
substanţa materiei originare, ca principiu vital. Extazul în faţa seminţei "ce-nchide în sine
supreme puteri" este reflexul acestei idei în raport cu conotaţiile specifice dominantelor
liricii sale. Extazul va fi temperat de "teama de-a nu trezi zeii, solarii,/ visătorii de visuri
tenace, cuminţi" (Mirabila sămânţă).
Cunoscutul poem merită o atenţie specială, pentru că visul leagă, aici, într-o strucutră
inconfundabilă, motive lirice fundamentale, un fel de recapitulatio: lumina, cuvântul, tăcerea,
somnul, fulgerul, zeul, timpul ş.a. Mai mult, dă cheia înţelegerii adecvate a unuia dintre cele
mai importante poeme, desfigurat de interpretări de tipul: "Poetul cântă neobosita forţă
zămislitoare şi face din germenii ei (ai devenirii - n.n., O. M.) simbolul energiilor înnoitoare,
trezite de revoluţie în ţara sa". Apropierea de sămânţa-devenire înseamnă apropierea de
cuvântul-imagine, element prin care subzistă "Eutopia, mândra grădină", nu alta decât
mirifica Grădină a Poeziei. Cuvântul-sămânţă (conotaţiile noutestamentare nu lipsesc; a se
remarca jocul de planuri, subtil, rafinat) provoacă imaginea-devenire, faţă de care singura
reacţie firească este capacitatea de uimire, specifică poetului, încântarea. Sămânţa-cuvânt nu
poate fi atinsă oricând şi oricum, dintr-o cerere întâmplătoare, chiar dacă e "c-un surâs şi cu
dulce cuvânt". S-ar naşte, prin tine, o anume evoluţie, care ar putea fi fatală, poate prin
neputinţa ta de a găsi "trepte şi har" închise în "puterile în ipostaze de boabe". Mirabila
sămânţă mărturiseşte teama de a nu declanşa un alt drum decât cel tainic, visat de seminţe. Se
face simţit, astfel, un ecou din alte creaţii al relaţiei somn-vis. Comparaţia cu După melci,
poemul lui Ion Barbu, ni se pare foarte sugestivă: "Melc, melc, ce-ai făcut,/ Din somn cum te-
ai desfăcut? I Ai crezut în vorba mea/ Prefăcută ... Ea glumea!"
Strofa finală sună şi ca un avertisment: „Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci
tuturor!/ Un gând de puternică vară, un cer de înaltă lumină/ s-ascunde în fieştecare din ele,
când dorm./ Palpită în visul seminţelor/ un foşnet de câmp şi amiezi de grădină,/ un veac
pădureţ,/ popoare de frunze/ şi-un murmur de neam cântăreţ".
Să fie somnul un refuz al imaginii sau un antidot al ei? Să observăm, înainte de a marca
opoziţia somn - vis, ca un contrapunct al opoziţiei somn - veghe, că, în exegezele critice,
somn şi vis sunt adesea, în mod eronat, suprapuse. O propoziţie din consideraţiile lui G.
 9
Călinescu sugerează o altă abordare: "Fără visul din suflet, somnul este egal pretutindeni şi de
nepovestit". (Istoria ..., 1941, p. 792). Aceasta sună ca o simplă constatare. Dar visul creează
în poezia lui Blaga o tensiune metafizică neegalată de alte elemente ale substratului metaforic,
într-o imagine de natură proiectivă de obicei, entropic pozitivă. Dacă vom citi acest aspect
prin ecuaţia propusă de Erwin Schrödinger despre entropie (v. Ce este viaţa?, 1980, p. 98 şi
urm.), vom constata că visul oferă tocmai acea entropie negativă de care au nevoie viaţa
imaginii, sufletul, inteligenţa, pentru a înfrânge starea de echilibru mineral. Inima are
capacitatea de a realiza imagini proiective: "O, inima: când pieptul ea mi-l sparge cu / bătăi de
plumb, / atunci îmi strigă îndrăzneaţă /că peste veacuri lungi şi goale şi pustii, / când
Dumnezeu se va-ndemna / să fac-o altă lume / şi-o omenire / din neamuri mari de zei, /
Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei / pe noul Adam" (Inima).
Fără vis-legendă, lumea nu are sens: "Părere asemenea unui / cuvânt scris de-o mână pe
apă, / ce - încă-înaintea citirii -/ în cercul unde ne scapă / e orice legendă. / Dar cine trăieşte pe
vaste aceste / tărâmuri, pe-adâncile, altfel/ decât pe un prund de poveste? / Amară e însă
amiaza / de astăzi şi nu se-nfiripă / în larguri nici tâlc, nici visare. / Doar frunzele zboară-n
risipă": (21 decembrie). O frunză visează „rotind, în descindere", „că-n an mai putea înc-o
dată / podoabă să fie de foc altui pom", iar în somn, nu întâmplător, se alege linia vieţii: "Şi-n
timp ce în somn surâdeai, ca-n rituri / ţi-am pus un sărut în mijlocul palmei-/ niciodată tu nu
vei afla! - / Ţi-am pus un sărut în calda paloare din palmă / pe linia vieţii, ce se-alegea".
(Văzduhul seminţe mişca): "Ce ne va ţine totdeauna tineri?" întreabă poetul. "Adu o jertfă zi
cu zi / Zeiţei mari, păgânei Vineri! / Hrăneşte cald, oricare-ar fi, / un vis ce nu se va-mplini!'"
(Întrebare şi răspuns). Peste "basmul în risipă" al vieţii, visul interferă unda timpului „ca
nisipurile-n ape": „Curge timpul prin înalturi , / astru poartă lângă astru,/ răzbunându-mă-n
albastru./ Visul, aur prins in palme/ ca nisipurile-n ape,/ ca nisipurile-n ape trebuie să-l las, să-
mi scape": (Cântec sub stele). Singur visul poate intra în atingere cu veşnicia: "Iar noaptea, în
acelaşi loc, ne-or lumina,/ lucind din prunduri şi din unde,/ comorile-ngropate-n matca râului
ceresc./ Murmurul nostru, visul, se va-mpărtăşi/ din nemurire printre greierii ce cântă/ şi
printre zei, cari, fără temple, mai trăiesc". (Grădişte). În somnia uniformizatoare, visul oferă o
şansă: "Iată-amurguri, iată stele./ Pe măsură ce le văd lucrurile-s ale mele./ Sunt stăpân al lor
şi dorm/ Pierd o lume când adorm/ Când trec punţile de somn/ îmi rămâne numai visul/ şi
abisul, şi abisul". (Cântec inainte de a adormi).
Pentru universul poetic al lui Blaga, definitoriu ar fi, aşadar, visul-cunoaştere, care
permite fiinţei să intre în relaţie cu misterul existenţial, chiar şi într-o altă stare decât cea de
veghe. Suita de imagini puternic metaforizate ale iubirii trebuie privită în această lumină,
pentru că visul, în sens larg, amplifică până la extaz sentimentul erotic. El constituie suportul
 10
"raţionamentului imaginativ" (de care vorbea Theodule Ribot (v. Logica sentimentelor,
1988, p. 101 şi urm.), axă a raţionamentului antropomorfic din centrul tuturor miturilor.
Mitul erotic în poezia lui L. Blaga nu se naşte din "adevăr", din realitatea simţurilor în
vibraţie, ci din imaginile visului: "O fată frumoasă e/ o fereastră deschisă spre paradis./ Mai
verosimil decât adevărul/ e câteodată un vis"; "Tu, fată frumoasă, vei rămânea / tărâmului
nostru o prelungire/ de vis, iar pentru legende/ singura adevărată amintire" (Catrenele fetei
frumoase).
În sfârşit, visul poeziei este să înfrângă moartea; poezia visului stă în credinţa că, prin
vis, moartea-somn ori somnul-moarte au fost înfrânte: „O viaţă întreagă, visând, am scris
despre oameni./ Când mă trezeam uneori, îmi dam seama / c-am scris balade şi cărţi şi
poveşti despre nori./ Apoi, după-un timp, adormind, fără gând adormind, ajung în pământ pe
subt pietre şi flori./ Mai aud câteodat' ale ţării-privighetori./ Azi nu mai visez, dar, în sus,
privind, parcă ştiu/ ce subt Lună şi-n lume uitat-am de-atâtea ori:/nori sunt oamenii, oamenii
totuşi sunt nori". (Cântare subt pietre şi flori).
 11

TEOPOETICA UNOR SIMBOLURI CREŞTINE ÎN POEZIA LUI

LUCIAN BLAGA

Simbolurile sunt mijloacele prin care gândirea exprimă, într-o formă coerentă,
plastică, sugestivă ceea ce se află în zona interferenţelor imaginii cu ideea. Ele mărturisesc
despre o realitate inaccesibilă, aşa încât au aspectul unor „decodări”, „traduceri” ale unui
limbaj necunoscut. Relaţiile ascunse dintre fenomene, întâmplări, fiinţe, obiecte devin
perceptibile. S-a atribuit mentalităţii arhaice calitatea de a gândi în simboluri, dar procesul
misterios de impunere a lor rămâne acelaşi de-a lungul timpurilor.
Simbolurile creştine au un statut aparte. Pe lângă apariţia câtorva simboluri tipice, s-a
produs o redimensionare a unora existente deja în fondul cultural al umanităţii. Porumbelul,
inorogul, turtureaua, vulturul, leul, mielul, via, peştele, pelicanul, loxia, ciocârlia, corbul,
pâinea, crinul, bradul ş.a.1 au dobândit cu preponderenţă semnificaţii spirituale în creştinism.
Porumbelul, simbol al păcii şi al iubirii în Vechiul Testament, devine, în Noul Testament,
chipul văzut al Duhului Sfânt. În timpul potopului (Facerea, cap. 7 şi 8), Noe, după ce dăduse
drumul corbului „să vadă de a scăzut apa pe pământ”, dă drumul porumbelului care abia a
doua oară aduce vestea retragerii apelor de pe faţa pământului, fiindcă „avea în ciocul său o
ramură verde de măslin” (Facerea 8, 11). Era singura pasăre care putea fi jertfită la templu
(Levitic 12, 6). În Noul Testament, Duhul Sfânt se arată în chip de porumbel la Botezul lui
Iisus în Iordan. Ioan Botezătorul vede cerurile deschise şi Duhul Sfânt „pogorându-se ca un
porumbel şi venind peste El” (Matei 3, 16). Însuşi Iisus, ieşind din apa Iordanului, „a văzut
cerurile deschise şi Duhul ca un porumbel coborându-se peste El” (Marcu 1, 10).
În Evanghelia după Luca, se arată că, „botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul
şi S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a făcut glas în cer:
Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Luca 3, 21-22).

1
V. Maurice Cocagnac, Simbolurile biblice. Lexic teologic. Traducere din franceză de Michaela
Slăvescu, Humanitas, Buc., 1997; Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar
enciclopedic(cu istorie, tradiţii, legende, folclor), Timişoara, 1935 (reeditat în 2005).
 12
Literatura rabinică vedea Duhul lui Dumnezeu în zilele Facerii ca un porumbel care se
mişca deasupra apelor2. Imaginile se asociază, fiindcă evangheliile exprimă ideea reînnoirii creaţiei
prin venirea Mântuitorului în lume.

Porumbelul apare ca simbol al iubirii lui Dumnezeu pentru lume, întrucât vestea pe care o
aducea el însemna suflu de viaţă nouă, Dumnezeu renunţând la răzbunare şi încheind un nou
legământ cu omul: „Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că
cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui şi nu voi mai pierde toate vietăţile cum am
făcut. De acum, cât va trăi pământul, semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi
noaptea nu vor mai înceta” (Facerea 8, 21-22).
Într-o lume desacralizată însă, porumbelul Sfântului Duh vesteşte stingerea
sensurilor, a luminilor, cum se întâmplă în poezia lui L. Blaga:
„Trece printre sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urmă lumini”.
(Paradis în destrămare)

De astă dată, „porumbelul sfântului duh” se face vestitorul apocalipsei, pentru că o

lume lipsită de „lumini” (adică raţiunea de a exista în relaţie cu divinitatea) cade în întunericul
neantului, al lipsei de sens, de „poveşti”:
„odată vor putrezi şi îngerii sub glie,
ţărâna va seca poveştile
din trupul trist.”
(Paradis în destrămare)

În poezia lui Lucian Blaga, pentru a situa corect o referinţă biblică, se impune
corelarea cu elementele statutului specific simbolului respectiv. Ciocârlia este simbolul
preoţiei adevărate şi smerite3. Ea urcă spre cer în fiecare zi cu cântecul său, aşa cum trebuie să
urce, cu smerenie, inima preotului în rugăciuni, gândul nostru spre Dumnezeu în fiecare zi, în
fiecare clipă.
„Cântă cineva în nori de zi
deodată cu zorile. Cine-o fi

2
***Dicţionar enciclopedic al Bibliei. Traducere de Dan Sluşanschi, Humanitas, Buc., 1998.
3
V. Aga, cit. supra, p. 66.
 13
Cântă cineva-n văzduh.
E o pasăre? E duh?
Numai el o fi, numai el:
pământeanul puţintel

cu trupul ca bucatele
mult lăudatele,
cu glasul ca seninul
cu sânge ca aminul.

Numai el poate fi:

Hristosul păsăresc! Cel
ce-n fiecare zi
se-nalţă odată,
biruitor fără fier,
din holdă la cer,
şi descântă păcatele
peste toate satele.”
(Ciocârlia)

Lucian Blaga adaugă o conotaţie deosebită simbolului – aceea referitoare la Înălţarea

Domnului, moment al încheierii lucrării văzute a lui Iisus pentru mântuirea oamenilor, când îi
binecuvântează pe ucenici şi lumea pentru care S-a jertfit (v. Luca 24, 50-51; FA 1, 9). În
poezia sa, nu vom întâlni prelucrări ale simbolurilor, ci integrarea lor pentru potenţarea unor
sensuri care trebuie revelate. Abia recunoaştem în Cerbul, poem din Cântecul focului,
simbolul din Psalmul 41. Cerbul închipuie sufletul însetat de mântuire, care doreşte apa vie.
Cum caută cerbul apa izvoarelor, aşa îl caută sufletul pe Dumnezeu.
„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine,
Dumnezeule.
Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui
Dumnezeu?” (Psalmul 41, 1-2)
Cerbul e şi un simbol al reîmprospătării, al botezului, al preocupării înfrigurate de
împlinire a scopului vieţii creştine: faptele bune.4

4
Ibidem, p. 58
 14
În poemul lui Blaga, setea de iubire absolută mistuie fiinţa cerbului, care „de imbold
şi visuri / c-un răget cearcă să se mântuie:”
„De sete ars, cum tremură în totul
ajuns la iezer-cerbul! Dar abia
atinge apa mulcomă cu botul.

Din luciul albăstrui, precum e fierul,

sorbind, cu grijă-alege, parc-ar vrea
să bea uşor, din apă, numai cerul”
(Cerbul)

Cerbul pare mai degrabă, aici, o ipostaziere a inorogului prin spiritualizarea

chemărilor, întoarcerea sensurilor spre cele înalte:
Nu-l mişcă ştiutele
Crânguri cu ciutele.
Cărarea cu urmele,
iezerul, umbrele,
nu-l cheamă. Copitele
sfarmă ispitele.

Prin ceaţă când lunecă

zări el adulmecă,
nu apropiatele,
ci depărtatele (…)
Şi-aude, sub-naltele,
Unele, altele:
Orele, sferele.”
(Cerbul cu stea în frunte)

Şi bradul sugerează acelaşi avânt spre cer, în obstinaţia de a rămâne veghetorul de

nezdruncinat al veşniciei. Reveriei copleşitoare din Gorunul îi răspunde în Cântecul
bradului biruinţa asupra tuturor încercărilor şi chiar asupra morţii. Arbore binecuvântat, L-a
adăpostit, după o legendă, pe Iisus în timpul fugii în Egipt şi astfel a primit puterea de a nu-l
atinge nici frigul, nici căldura şi de a rămâne pururi verde. O altă legendă evocă momentul
coborârii lui Moise din muntele Sinai, unde a primit tablele legii, când nici un arbore n-a putut
 15
să-l apere de vântul puternic şi de tunete, în afară de brad. Drept recunoştinţă, Moise îi dă
frunze veşnic verzi, nemurirea.5
Simbol al tinereţii veşnice, el pare axa „imperiului” poetic blagian:
„Mistreţul poveştilor iar şi iar
încearcă de scoarţă prăsele de var
Şi făr’ de-asfinţit în imperiul meu
tânărul brad străjuieşte mereu”.
(Cântecul bradului )

În singurătatea muntelui „subt ursa mare, surpat de bureţi, / neatins de om, neajuns
de ereţi”, cuprins de „lichene şi bube şi viespi”, de „păianjenii sfinţi prin cetini”, lovit în
creştet de „fulgerul alb”, bradul stă neclintit între „zodii şi ţară”, imagine a puterii fiinţei de a
înfrunta vitregiile existenţei şi de a întineri veşnic prin lucrarea voinţei şi măreţia aspiraţiei, a
visului.

Un loc aparte îl ocupă în lirica lui L. Blaga simbolul inorogului, fiindcă l-a reluat în cel
puţin şapte poeme, fiecare semnificativ prin raportarea la diferite etape ale creaţiei. Într-o notă la
Îndemn de poveste (Nebănuitele trepte, 1943), poetul atrage atenţia cititorului că „în graiul
cronicarilor «inorog» înseamnă «unicorn»”, dar, aşa cum arăta şi Şerban Cioculescu în Metafora
inorogului în poezia lui Lucian Blaga6, singurul dintre scriitorii vechi în opera căruia întâlnim
inorogul este D. Cantemir (Istoria ieroglifică, 1705). Deşi este un simbol al purităţii, al săbiei lui
Dumnezeu, al revelaţiei divine, pare de neînţeles că Psaltirea prorocului David îl crede un
animal malefic, fioros. La mijloc se află probabil o confuzie cu rinocerul. Mai aproape de adevăr
este faptul că inorogul, simbol şi al puterii (cornul său o sugerează), poate deveni purtător al
mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului. Nu astfel, pedepsit de „gura leului şi coarnele
inorogilor” să se ridice păcătosul, ci din dragostea lui Dumnezeu care poate să miluiască şi să
mântuiască.
Interesante traducerile din versetul 22 (sau 23, cum apare în unele variante) ale
Psalmului 21:
Biblia din 1688:7 „Mântuieşte-mă din gura leului şi de la coarnele inorogilor
smerirea mea” (v. 22)

5
Ibidem, p. 44.
6
Şerban Cioculescu, Metafora inorogului în poezia lui Lucian Blaga, [în] „România literară”, an V
(1972), nr.36 (31 aug.), p.8; reluat în Lucian Blaga interpretat de ..., Studiu, antologie, tabel
cronologic şi bibliografic de Emil Vasilescu, Eminescu, Buc., 1981, pp. 96 -103.
7
Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament tipărită întâia oară la
1688 în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino, Buc., Ed. I.B.M. al B.O.R., 1997, p. 388
 16
Biblia din 1982:8 „Izbăveşte-mă din gura leului şi coarnele taurilor smerenia mea.”
(v. 23)
9
Psaltirea din 1998 (trad. Î.P.S. Bartolomeu): „Mântuieşte-mă din gura leului şi
înjosirea mea din coarnele inorogilor”. (v. 23)
Ca simbol al puterii veşnic proaspete şi al tinereţii, inorogul apare în Psalmul 91, v. 10:
„Şi se va înălţa ca al inorodului cornul meu şi bătrâneţele mele cu untdelemn gras.” (1688)
„Şi se va înălţa puterea mea ca a inorogului şi bătrâneţile mele unse din belşug.” (1982)
„Fruntea mea se va înălţa ca aceea a inorogului şi bătrâneţile mele se vor întări cu untdelemn
bogat.” (1998)
Termenul inorog din aceste texte traduce grecescul μουοκερωτης – monokerotis
(„unicorn”). L. Blaga foloseşte termenul inorog, dar şi unicorn, provenit din limba latină prin
intermediar francez, nu şi licorn sau licornă (în limba franceză se înregistrează acest
feminin).10
În iconografia şi sculptura Evului Mediu se înfăţişează adesea vânarea inorogului
(care Îl simbolizează pe Fiul lui Dumnezeu) de către arhanghelul Gavriil care îl urmăreşte cu
trei câini (credinţa, dragostea, nădejdea – virtuţile teologice creştine) sau, uneori, cu patru
câini (dreptatea, înţelepciunea, cumpătarea, bărbăţia – virtuţile morale creştine) până în
braţele Sfintei Fecioare11.
Bertrand d’Astrog, în cartea sa Le mythe de la dame à la licorne (1963) reia o
interpretare medievală a simbolului, după care inorogul reprezintă tipul marilor îndrăgostiţi, atât
de aprinşi de dragostea lor, încât, în chip paradoxal, pentru a-i păstra puritatea, hotărăsc să refuze
împlinirea dragostei pe care o inspiră şi o împărtăşesc. Refuzul acesta, sublim, îl regăsim şi în
poezia lui L. Blaga, în textele care ilustrează acea lirică a renunţării, nu a posesiunii, sub
fascinaţia purităţii. Inorogul / unicornul are puterea miraculoasă de a decela ceea ce este impur
până la a sesiza cea mai mică tendinţă de alterare a luminii într-un diamant, fiindcă îi este
consubstanţială materia în integritatea sa.12 Fiinţa inorog renunţă la dragoste din respect pentru
dragoste şi pentru a nu produce degradarea ei inevitabilă.
8
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I. B. M. al B. O. R., 1997, Buc., 1982.
9
Cartea Psalmilor sau Psaltirea profetului şi regelui David, versiune revizuită după Septuaginta,
redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhidiecezana Cluj, 1988.
10
În limba latină, unicorn s-a folosit ca adjectiv (unicornis, e –„ cu un singur corn”), dar şi ca substantiv
masculin: unicornis, is (latina populară, în opera lui Tertulian). V. G. Guţă, Dicţionar latin – român, Ed.
Şt. şi Enc., Buc., 1983. În limba franceză se foloseşte mai des licorne (feminin).V. celebra tapiserie de
la Muzeul Cluny La Dame à la licorne, unde inorogul se arată a fi păzitorul castităţii, purităţii.
O cercetare a simbolului a întreprins Bertrand d'Astrog în Le Mythe de la dame à la licorne (Paris,
1963). v. pentru alte referinţe în acest sens Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dictionnaire des
symboles. Mithes, rêves, coutumes, gestes, formes, figures, couleurs, nombres, Robert Laffont/
Jupiter, Paris, 1990, pp. 568-570.
11
Apud V. Aga, cit. supra, p. 154 şi urm.
12
V. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, cit. supra, p. 169.
 17
Primul poem al lui Blaga care evocă inorogul este Septembrie (publicat în
„Gândirea”, 1929, august-octombrie)13. Oceanul verde al pădurii (în Septembrie) sau cel
albastru al apelor planetare (Unicornul şi oceanul) situează fiinţa în confruntarea cu misterul
existenţial. Inorogul din poezia lui Blaga, ca şi cerbul, ascultă freamătul lumii tainice
încercând să fixeze mesajul ei.
Frenezia pornirilor firii se frânge sub presiunea timpului echinocţial. Unicornul este
întruchiparea fiinţei care trăieşte acest timp, de recapitulări, de amintiri şi de vagi presimţiri.
„În umedul muşchi mi se-mbie
păreri şterse de tinereţe.
(…)
Înalt unicorn fără glas
s-a oprit spre-asfinţit să asculte.
Sub bolţile adânci mă omoară
pădurea cu tulnice multe.”

În Unicornul şi oceanul (La curţile dorului, 1938), „sfios unicornul s-abate la

mal, /priveşte în larg, spre zare, cel val”, ca un întrebător al Universului, care îşi trimite
zbuciumul tainelor până la picioarele sale:
„S-ar da înapoi când unda l-ajunge,
dar taina cu pinteni de-argint îl străpunge.
Pe ţărm unicornul, o clipă cât anul,
se-nfruntă-n poveste cu oceanul.”

Mitul lumii poveste 14 şi al existenţei poveste a unicornului coboară în concreteţea

existenţei, de a cărei atingere se înspăimântă unicornul:
„E apă, sau altă fiinţă, cu plesne,
în care se simte intrând pân’la glesne?
Se-nalţă de spaimă-n paragini
când taina se sfarmă la margini.”

Relaţia universului poetic, aşadar (al cărui vestitor este inorogul), cu „povestea” lumii
trebuie, pentru a nu fi degradată, să rămână în zona metafizicului. Aureola tainei care îmbracă
lucrurile şi dă sens poveştii vieţii păstrează fiinţa în orizontul sensului profund al existenţei:

Şerban Cioculescu, op. cit., p. 97.

13

14
Despre „lumea-poveste”, v. G. Gană, Cosmosul diafan, lumea-poveste, [în] Opera literară a lui
Lucian Blaga, „ Minerva”, Buc., 1976, pp.216-229.
 18
„O, lumea, dacă nu-i o amăgire,
ne este un senin veşmânt.
Că eşti cuvânt, că eşti pământ,
nu te dezbraci de ea nicicând.
O, lumea e albastră haină,
în care ne cuprindem, strânşi în taină,
ca vara sângelui să nu se piardă,
ca vraja basmului mereu să ardă.”
_(Vara Sfântului Mihai. 8 noemvrie)

În „ţara nimănui”, pe muntele poeziei, „la loc de blestem şi alean”, unde taina firii
s-a revelat prin iubire, e chemat unicornul într-o elegie a presimţirilor şi a pierderii elanului
vital, să vină pentru a pecetlui un destin:
„Pe munte unde-am stat noi doi
şi-n freamăt s-a-mplinit ursita,
c-un corn în fruntea lui de basm
un murg să vie, cum aş vrea!
Să-mi sape groapa cu copita.
un murg să fie, nu al meu,
ci năzdrăvan şi de pripas,
acolo-n ţara nimănui
să mă îngroape, unde-n gând
din ceasul cela am rămas.”
(Alean arhaic, postumă)

Imaginea inorogului este asociată, în general, toamnei ( Drum de toamnă,

Septembrie, Ulciorul ş.a.), chiar dacă prezenţa lui s-a disipat într-o amintire:
„Mai apoi câteodată păstrez în ulcior
şi-un lucru mai scump şi mai rar:
grămadă de boabe de chihlimbar
lacrimi pe care o pădure le-a plâns,
Când ultimul alb unicorn s-a stins.”

(Ulciorul, în vol. Poezii, 1962)

„Pe drumuri ce îngână trăinicia

 19
amurg şi ghindă, frunze roşii, cad.
Ca un haiduc eu umblu prin legendă,
Prin ciclul vremii mulcom încheiat.

Miroase-a foi strivite în copite.

Prin crânguri trec cu calul pintenog.
Aud muntăriţe cântând din tulnic,
Tăiat, în vis, din corn de inorog.”

(Drum de toamnă)

Chemat să fie mesagerul iubirii, „sfântul irog inorog”, după ce va fi ajuns „la curtea
Frumoasei”, trebuie să se retragă în pădurea-poveste pentru a nu fi atins de incidenţele iubirii,
de istoricitatea ei:
„Atinge-i coroana,
obrazul şi geana,
năframa cu lacrimi
şi perna cu patimi.
Tu las-o în schimb
privirea să-şi treacă
şi mâna oleacă
prin albul tău nimb.

C-un muget dă-mi veste

apoi părăseşte
cetatea şi murii
spre pacea pădurii.”

(Îndemn de poveste, 1943)

Faptul că L. Blaga şi-a intitulat unul din ciclurile postume Ce aude unicornul
rămâne semnificativ. Textul ce deschide volumul îi şi dă titlul şi are valoarea unei arte
poetice. Fiinţa poetică, ipostaziată în imaginea unicornului, se alcătuieşte din cuvântul care
„aude”, receptează, primeşte mesaje („veşti”), pentru ca energia eului să le ordoneze într-un
mesaj coerent. Lumea nu-şi ascunde sensurile („poveştile”). Cele cinci distihuri au în centrul
imaginilor cuvinte care sugerează sonorităţi, toate materie pentru „cântare”: zumzet, plânset,
cântec, glas, bocet. Un catren de la începutul acestui ciclu lămureşte asupra acestui sens:
 20
„Trăim subt greul pământului
Ca pe-un fund adânc de mare.
Nici o suferinţă nu-i aşa de mare
Să nu se preschimbe în cântare.”
(Catren)

Regăsim în Ce aude unicornul o idee mai veche, a poeziei-cunoaştere. Unicornul aude

„Prin lumea poveştilor
zumzetul veştilor.
Prin murmurul mărilor
Plânsetul ţărilor.

Prin lumea aievelor

Cântecul Erelor.
Prin vuietul timpului
glasul nimicului.
Prin zvonul eonului
bocetul omului.”

Cele câteva simboluri creştine asupra cărora ne-am oprit atenţia arată că L. Blaga nu
le-a considerat simple elemente de decor poetic, ci structuri menite să exprime aspecte
inconfundabile ale mesajului său poetic.
Rămâne semnificativ că a reactivat în chip original un fond de imagini în deplin
acord cu universul liricii sale. Cercetarea poeziei lui L. Blaga din această perspectivă –
teopoetică – rezervă multe surprize şi este de mirare că, dată fiind mulţimea textelor cu
diverse referinţe religioase, nu a fost până acum obiectul unei investigaţii mai atente.
Probabil că diverse imagini ambigue, cultivarea unor efecte poetice derutante au
creat reticenţe – şi de o parte (a teologilor), şi de alta (a criticilor literari). 15

15
V. Lucian Blaga şi creştinismul, articolul lui Adolf Crivăţ–Vasile (Pseudonim al lui Răzvan
Codrescu), în „ România literară”, anul XXIX(1996), nr. 24, 19-26 iunie, p. 10 şi urm. Autorul
expune o idee interesantă, în contextul discuţiei despre polemica L. Blaga – D. Stăniloae, că
„ teologia şi cultura trebuie să înveţe să coexiste neantagonic, azi mai mult decât ieri, în echilibrul
complex al unei spiritualităţi moderne” (ibidem, p.11). Teologul (părintele D. Stăniloae) „ stă în faţa
noastră cu dreptul şi dreptatea (dumnezeiesc-obiectivă) a Creaţiei”, iar filosoful şi artistul L.
Blaga „ni se înfăţişează cu dreptul şi dreptatea (omenesc-subiectivă) a Creaţiei” (ibidem).
Intervenţia noastră constituie, în această linie, şi o pledoarie pentru înţelegerea adecvată a raportului
dintre teologie şi poezie.
21
 22

NUMIRI ŞI ATRIBUTE ALE FIINŢEI LUI DUMNEZEU ÎN

LIRICA LUI LUCIAN BLAGA

Numirile şi atributele fiinţei divine se află în strânsă legătură cu problema

cunoaşterii lui Dumnezeu, preocupare constantă în lirica lui L.Blaga, chiar dacă uneori
răspunsurile deconcertează. În Psalm (În marea trecere, 1924) găsim mărturisirea
sufletului însetat de Dumnezeu, care caută certitudini ale existenţei Sale:

„O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă

Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
Şi-a închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
Cântările mi-au pierit,
Şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.
(…)
În spinii de-aici arată-te, Doamne,
să ştiu ce-aştepţi de la mine.
(…)
Iată stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeţi
Iată e noapte fără ferestre-nafară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac, Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o laşi în drum”.

Cunoaşterea profundă a lui Dumnezeu izvorăşte din relaţia cu un Dumnezeu –

persoană, când nu intervine „sălbăticia” judecăţii raţionale. Cunoaşterea lui Dumnezeu
înseamnă urcuş duhovnicesc în iubire, pentru că revărsarea darurilor divine nu poate avea
 23

loc decât prin intrarea în unirea cu El prin iubire, nu printr-o cunoaştere de tip teoretic. O
asemenea cunoaştere nu-l va putea niciodată cuprinde, fiindcă, arată Sf. Grigorie de
Nyssa, „caracteristica firii dumnezeieşti este să fie deasupra oricărei cunoaşteri (…).
Dumnezeu, după fiinţa lui este indefinibil, neînchis de nici o margine” 1. Dionisie
Areopagitul arată că Dumnezeu e mai presus de orice nume, dar, în acelaşi timp, chemat
prin multe nume: „Oare nu acesta este numele Lui, cu adevărat minunat, întreabă
Dionisie Areopagitul, că e mai presus de orice nume? … Dar înţelepţii în cele
dumnezeieşti Îl laudă prin multe nume din toate cele cauzate: ca bun, ca frumos, ca
înţelept, ca vrednic de iubit, ca Dumnezeul dumnezeilor, ca Domnul domnilor, ca Sfântul
sfinţilor, ca veşnic, ca Cel ce este, ca fiind cauza veacurilor, ca dătătorul de viaţă, ca
înţelepciune şi ca minte, ca raţiune (cuvânt), ca [şi] cunoscător, ca mai presus de toate
comorile a toată cunoştinţa, ca putere, ca stăpânitor etc.” 2 Dumnezeu este, continuă
Dionisie, „în acelaşi timp în lume, în jurul şi deasupra ei; mai presus de ceruri şi de
existenţă. Ei (înţelepţii – n.n., O.M.) Îl numesc pe El soare, astru, foc, apă, duh, rouă, nor,
piatră arhetipică şi stâncă, toate cele ce există şi nimic din cele existente” 3.
Fiinţa lui Dumnezeu poate fi cunoscută prin „ieşirile” Sale, pentru că „din Dumnezeu
pornesc lucrările care produc în lume noi şi diferite însuşiri” 4. Numirile lui Dumnezeu se
referă la modurile lui de manifestare în lume şi exprimă capacitatea de percepţie a
omului. Însuşirile, atributele Sale, ni se comunică în mod treptat, pe măsură ce devenim
capabili să ne împărtăşim de ele.
1. Nepătrunsul / Necuprinsul
„ Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-n întuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
«Să fie lumină!»

O mare
1
Apud Pr.Prof.Dr. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, ed. a doua, vol. I, Bucureşti,
Ed. I. B. M. B. O. R., 1996, p.92.
2
Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre numele divine. Teologia mistică, trad. de Pr. Cicerone
Iordăchescu şi Theofil Simenschy, postfaţă de Ştefan Afloroaei, Institutul European, Iaşi, 1993,
p. 52.
3
Ibidem, p. 7.
4
D. Stăniloae, cit.supra, p. 105.
 24

şi-un vifor nebun de lumină

făcutu-s-a-n clipă:
o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea

lumină de-atunci – cine ştie?”
(Lumina, vol. Poemele luminii)

Dumnezeu Nepătrunsul sau necuprinsul este Dumnezeu Creatorul lumii. „Mai drept
este a-I zice Necuprinsul, Cel fără urmă, Cel cu neputinţă de tălmăcit şi câte nu se pot
tălmăci. Căci este mai presus de minte şi de înţelegere şi numai Sieşi Îşi este cunoscut…”,
arată Petre Damaschin5. L. Blaga reia în poemul său versetele 2 şi 3 din Cap.I al Facerii,
când Dumnezeu desparte lumina de întuneric. Pământul era „netocmit şi gol” şi „întuneric
era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. Lumina pe
care o creează Dumnezeu nu e aceea a zilei , a soarelui, ci a legilor care ordonează întreaga
Creaţie, raţiunile prin care şi pentru care lucrurile există. Lumina percepută de simţuri va fi
creată în ziua a patra, când Dumnezeu face „cei doi luminători mari”, „ să cârmuiască ziua
şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric” (Facerea I, 16 şi 18).
Versurile citate sugerează o îmbinare a celor două momente ale Creaţiei, dar
precum „lumina/creată în ziua dintâi” nu poate fi înţeleasă şi percepută cu simţurile, tot
aşa lumina dragostei (fiindcă Lumina e un poem de iubire) rămâne o taină:
„Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

5
Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, [în] Filocalia, vol.V, trad. D. Stăniloaie, Ed. I. B. M. al
B. O. R.., 1976, p. 112.
 25

În fiecare suflet care iubeşte, lumina chemării la viaţă este „poate că ultimul strop /
din lumina creată în ziua dintâi” prin care fiinţa este ridicată din agonia nimicului şi din
întuneric de către Nepătrunsul / Necuprinsul Dumnezeu, chemarea însăşi rămânând o taină.

2. Veşnicul

„Nedumerit îl cauţi şi dibuind în întuneric

i-adulmeci urma-n tine ori în slava lumii,
avântul îl presimte-n zilele de mâne
şi-n nopţile, ce-au fost, găseşte-l resignarea.

Un văl de nepătruns ascunde veşnicul în beznă.

Nu-l vede nimeni, nimeni -
şi totuşi află-l fiecare,
aşa cum eu îţi aflu buzele pe întuneric,
iubita mea, în miez de noapte, când şoptim
în taină vorbe mari despre-nţelesul vieţii.”
(Veşnicul, vol. Poemele luminii)

Dumnezeu este veşnic, atotprezent şi atotputernic, Dumnezeu nu are nici început

sau origine, nici sfârşit al existenţei Sale 6. Dumnezeu nu se supune spaţiului şi timpului,
fiindcă se află mai presus de ele, mai presus chiar decât veşnicia. A creat, prin voia Sa,
lumea şi, odată cu ea, mişcarea şi timpul, dar nu este supus legilor devenirii. Adâncul
fiinţei lui Dumnezeu nu poate fi pătruns („Un văl de nepătruns ascunde veşnicul în
beznă”), dar noi Îl putem cunoaşte prin „cele din jurul Lui”, prin lucrările Sale, cum
spune Sf. Apostol Pavel: „Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale Lui – adică veşnica
Sa putere şi dumnezeirea – prin cugetare se văd din făpturi” (Romani 1, 20).
Dumnezeu poate fi cunoscut prin creaţia Sa: „i-adulmeci urma-n tine ori în slava lumii”.
Blaga face aluzie la cunoaşterea apofatică (tainică, de negrăit) şi catafatică (raţională,
naturală). În ce priveşte „vălul de nepătruns” ce „ascunde veşnicul în beznă”, poetul reia
o imagine din Psalmul 17: „Şi S-a suit pe heruvimi şi a zburat; zburat-a pe aripile
6
V. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. „România creştină”, Bucureşti, 1999,
p. 85.
 26

vântului. Şi Şi-a pus întunericul acoperământ, împrejurul Lui cortul Lui, apă întunecoasă
în norii văzduhului. De strălucirea feţei Lui norii au fugit, glasul Lui prin grindină şi
cărbuni de foc” (v. 12-14).
Pe Dumnezeu nu-L poate vedea nimeni: „Nu-l vede nimeni, nimeni - / şi totuşi
află-l fiecare …”, zice poetul, apropiindu-se de Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan: „Pe
Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut” (Ioan 1, 18); „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a
văzut vreodată” (I Ioan 4, 12). Lui Moise îi spune Dumnezeu în muntele cel sfânt: „Faţa
Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa mea şi să trăiască” (Ieşirea
33, 20).
Poetul rămâne, în referinţele sale din aceste poeme, în perimetrul adevărurilor
teologice regăsibile în textul Sfintei Scripturi sau în textele Sfinţilor Părinţi. O menţiune
aparte, în acest context, pentru poemul Pustnicul, unde personajul Veşnicul („nevăzut”,
cum notează autorul) vorbeşte despre Sine: „Eu sunt marea şi izvorul şi sunt bun, / Eu
sunt marea şi izvorul şi sunt drept”.
Ideea că în Dumnezeu nu este devenire se exprimă în textul Întoarcere:
„Lângă sat iată-mă iarăşi,
prins cu umbrele tovarăş.
Regăsescu-mă pe drumul
începutului, străbunul.

Cât-s altfel – omul, leatul!

Neschimbat e numai satul,
dup’atâţi Prieri şi toamne,
neschimbat ca tine, Doamne”.
(Poezii, 1942)

3. Milostivul
„Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi–ngândurat prin codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
 27

lumina, zarea, norii – şi din orice floare

îl săgeta c-o amintire paradisul –
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin

al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
«Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă înpăienjeneşte-mi ochii
C-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
căci vezi – lumina lor mă doare».

Şi-atunci Milostivul într-o clipă de-ndurare

Îi dete lacrimile”
(Lacrimile, din vol. Poemele luminii)

Iubirea lui Dumnezeu pentru om se arată în sfinţenia, bunătatea şi dreptatea Sa. 7

„Dumnezeu nu este drept fără să fie milostiv şi nu e milostiv, fără să fie drept”, spune
Părintele Prof. D. Stăniloae8. Dumnezeu este atotmilostiv, în sensul că nimeni nu poate să
ajungă la cuprinderea milei Sale, arătată chiar şi pentru cei păcătoşi, fiindcă „Dumnezeu
voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2,
4), nu voieşte moartea păcătosului, ci „să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel 18, 32; 33,
11).
Dacă citim cu atenţie Psaltirea, vom fi impresionaţi de credinţa rugătorului în mila
lui Dumnezeu: „Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt” (Psalmul 6, 2); „Miluieşte-
mă, Doamne!” (Psalmul 9, 13); „Miluieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios” (Psalmul
11,1); „Iar eu spre mila Ta am nădăjduit” (Psalmul 12, 6); „Minunate fă milele Tale, Cel
7
Ibidem, p. 86.
8
Op.cit., p. 172.
 28

ce mântuieşti pe cei ce nădăjduiesc în Tine de cei ce stau împotriva dreptei Tale” (Psalmul
16, 7) ş.a.
Lacrimile face parte din seria textelor inspirate de cartea întâi a Pentanteuhului
lui Moise, Facerea. L. Blaga creează, ca şi în alte texte, o apocrifă, s-ar putea spune, cu
caracter de legendă. Lacrimile sunt semnul îndurării lui Dumnezeu Care nu l-a părăsit pe
om după cădere, ci îi ascultă rugăciunile. Drama „întâiului om”, izgonit din cuibul
veşniciei”, pe care „îl chinuiau mustrându-l/ lumina, zarea, norii – şi din orice floare îl
săgeta c-o amintire paradisul”, este drama celui despărţit de dragostea lui Dumnezeu.
Fericirii paradisiace îi ia locul deznădejdea, generată de contemplarea frumuseţii lumii
create de Dumnezeu. Lumea devine iad pentru „întâiul om”, fiindcă el nu mai poate
răspunde dragostei cu care l-a zidit Dumnezeu. Lumina lucrurilor îl doare. Mustrarea lor
e mustrarea făpturii care a căzut odată cu omul şi care „aşteaptă cu nerăbdare
descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8,19). „Biciul iubirii” lui Dumnezeu rămâne,
după unii Sfinţi Părinţi (Sf. Isaac Sirul 9), chinul cel mare al iadului pentru cei care au
greşit faţă de iubirea Lui, întrucât acolo nu-i mai pot răspunde, fiind lipsiţi de libertate.
În textul lui Blaga, lui Adam nu-i rămâne decât să cheme mila lui Dumnezeu.
Lacrimile sunt semnul văzut al milei Sale şi al pocăinţei celui ce a greşit 10. Dumnezeu îi face
acest dar pentru că s-a întors la El, Stăpânul, Care nu l-a părăsit niciodată cu iubirea Sa.
Un alt text al lui L. Blaga ar putea fi considerat poemul milei lui Dumnezeu:
Doamne, îngăduinţa Ta. Dragostea şi mila se revarsă în chip tainic asupra făpturii („Te
faci simţit aşa-ntr-o doară”), deşi făptura comite „mici isprăvuri”:
„Îngăduinţa Ta nu are nume
când de-ale mele griji şi fapte-mi văd.
S-ameninţi cu avan, ceresc, prăpăd,
Nu e-n fiinţa Ta un gând anume.
9
Isaac Sirul: „E nebunie să socotească cineva că păcătoşii se lipsesc în gheenă de dragostea lui
Dumnezeu;” „Iar eu zic că cei chinuiţi în gheenă vor fi biciuiţi de biciul iubirii. Şi ce chin mai
amarnic şi mai cumplit decât chinul dragostei! Adică cei ce simt că au greşit faţă de dragoste
suferă acolo un chin mai mare decât orice chin, fie el cât de înfricoşător. Căci tristeţea întipărită
în inimă de păcatul faţă de dragoste e mai ascuţită decât orice chin” (Cuvântul 84, [în]
Filocalia, vol.X, cit.supra, 1981, p.423). Idee reluată şi de F. M. Destoievski în Fraţii
Karamazov (Din convorbirile şi învăţăturile stareţului Zosima, despre iad şi focul iadului,
cugetări mistice).
10
Irénée Hausherr, Teologia lacrimilor. Plânsul şi străpungerea inimii la Părinţii răsăriteni.
Trad. Mihail Vladimirescu. Ed. îngrijită de Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2000, p. 226.
 29

(…)
Când micile isprăvuri măsurându-mi
eu la cântar încerc pe-ascuns să-nşel,
o piatră pe tipsia prea uşoară
Tu laşi să-ţi cadă tainic din inel”.

(Doamne, îngăduinţa Ta, ciclul Corăbii cu cenuşă)

4. Dumnezeu este iubire

„Iubind ne-ncredinţăm că suntem. Când iubim,
Oricât de-adâncă noapte-ar fi,
suntem în zi,
suntem în tine, Elohim.11

Sub lumile de aur ale serii

Tu vezi-ne-cutreierând livezile
Umblăm prin marea săptămână
gând cu gând şi mână-n mână.

Şi cum am vrea să Te slăvim

pentru iubirea ce ne-o-ngădui, Elohim!
Dar numai rană a tăcerii
e cuvântul, ce-l rostim”.
Psalm, ciclul Cântecul focului)

Poem al iubirii lui Dumnezeu, acest Psalm al lui L. Blaga trimite la cuvintele
teologului iubirii divine, Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan. „Dumnezeu este iubire”, spune

11
Elohim este un cuvânt folosit în Vechiul Testament pentru a-L numi pe Dumnezeu. Îl
întâlnim în Biblia ebraică de 2570 de ori. Cuvântul reprezintă pluralul de la Eloah
(„Dumnezeu”), folosirea lui fiind explicabilă ca plural al excelenţei. În Facerea (2-3) se mai
întâlneşte numele compus Yahve Elohim. (V. Dicţionar enciclopedic al Bibliei, trad. Dan
Slusanschi, Humanitas, Bucureşti, [1999], p.203). În poezia lui Blaga apare în Ioan se sfâşie în
pustie şi în Psalm („Când iubim…”).
 30

Sf. Ioan (I Ioan 4, 8; 16), „şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu
rămâne în el” (I Ioan 4, 16). Spune poetul: „Când iubim, / oricât de-adâncă noapte-ar fi, /
suntem în zi, / suntem în tine, Elohim”. Iubirea reprezintă însuşi numele lui Dumnezeu şi
I se cuvine pentru aceasta întreaga noastră dragoste prin lauda numelui Său: „Şi cum am
vrea să Te slăvim / pentru iubirea ce ne-o-ngădui, Elohim!”.
Rătăcitori „prin marea săptămână” (metaforă pentru răstimpul existenţei), cei
care au iubire trăiesc certitudinea existenţei depline: „Iubind – ne-ncredinţăm că suntem”.
Nici un cuvânt nu poate exprima recunoştinţa omului, pentru că n-ar fi decât „rană a
tăcerii”, neputincios în faţa măreţiei iubirii divine. De altfel, toate însuşirile şi lucrările lui
Dumnezeu „în afară” sunt expresii ale iubirii pentru om.

5. Dumnezeu este sfânt, bun şi drept

Sfinţirea, bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu împodobesc numele Său, aşa cum arată şi
Psalmul 98: „Să se laude numele Tău cel mare, că înfricoşător şi sfânt este. Şi cinstea
împăratului iubeşte dreptatea” (v.3). De altfel aceste calităţi, alături de altele, sunt numite
de Însuşi Domnul înaintea lui Moise: „Şi Domnul, trecând pe dinaintea lui, a zis: «Iahve,
Iahve, Dumnezeu, iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de
dreptate, Care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri …” (Ieşirea 34, 6-7).
Sfinţenia înseamnă desăvârşire, la care este chemat omul: „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul
Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Levitic 19, 2;20, 7). În poemul lui L. Blaga Pustnicul,
apare o numire a „Celui Veşnic blând” mai rar întâlnită, care exprimă sfinţenia absolută:
Înalt-Prea-Sfinte. Lucifer, evocat aici în aceeaşi lumină a duhului răzvrătit,
monologhează: „De câte ori priveam această ordine divină / şi lumea văduvă de cel din
urmă strop / de minte, / aş fi voit în faţa Celui Veşnic blând să mă ridic / în arătarea mea
de şarpe fără vină - / şi îmbiindu-i mărul cunoştinţei / umilit să-i zic: / Nu ţi-ar strica
Înalt-Prea-Sfinte / să guşti din el şi Tu un pic”.
Chiar şi demonii cred în sfinţenia lui Dumnezeu, după cuvântul Sf. Apostol
Iacob, însă ei nu-L urmează, nu-I împlinesc poruncile: „Tu crezi că unul este Dumnezeu?
Bine faci, dar şi demonii cred şi se cutremură …” (Iacob 2, 19). Bunătatea şi sfinţenia
lui Dumnezeu, recunoscute de Lucifer, înscrise în ordinea lumii, nu-l împiedică să-şi
 31

imagineze chiar ispitirea lui Dumnezeu. El nu ironizează ordinea lumii, cum crede N.
Crainic12, ci căderea ei, faptul că a rămas „văduvă de cel din urmă strop de minte”.
Dreptatea nu poate fi despărţită de mila lui Dumnezeu. Dacă ar fi numai drept, nu ar fi
liber, iar dacă ar fi numai milostiv nu ar încuraja eforturile omului de a dobândi
asemănarea cu El.13 Acest efort de ridicare a inimii, a sufletului, a fiinţei interioare la
glasul Prea-Dreptului ” se sugerează în Când clopotul bate:”
„Când clopotul bate
cu glasul Prea-Dreptului,
turnul ne-nvaţă:
Mergând în viaţă
purtaţi-vă inima
la înălţimea
mândră a pieptului”.
(Ciclul Ce aude unicornul)

12
Nichifor Crainic, Spiritualitatea poeziei româneşti. Cuvânt înainte de Alexandru Condeescu,
postfaţă de Paul Dugneanu, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1998, p. 223. Afirmaţia că
„Poemul dialogat Pustnicul e o batjocorire a dogmei escatologice a creştinismului” şi că poetul
„are o deosebită simpatie pentru dracul” este o exagerare.
13
D. Stăniloae, Op.cit., p.172.
 32

CREDINŢĂ ŞI IUBIRE

Primul volum al lui L. Blaga, Poemele luminii (1919), ca şi celelalte, a fost

judecat în legãturã "intimã" cu filosofia sa. Nici nu se poate, la urma urmei, proceda altfel
pentru a înţelege adecvat problemele pe care le pune. Totuşi, un amestec prea insistent al
planurilor poate crea eroare. Nu reiterãm acum teoretizãrile în legãturã cu "pãgânismul"
lui Blaga, nu reactivãm vechi polemici pe tema "eterodoxismului" poetului. Sã rãmânem
în logica tipicã a poeziei şi sã privim din interior universul poetic.
_ Lumea lui Blaga e lumea motivelor creştine fundamentale: luminã, speranţã, jertfã,
mântuire, pãcat, dragoste, înviere ş.a. Ar trebui recititã o poezie din 1942 pentru a stabili o
certitudine din perspectiva cãreia trebuie receptate imaginile poetice - Întoarcere: "Lângã sat
iatã-mã iarãşi, / prins cu umbrele tovarãş. / Regãsescu-mã pe drumul / începutului,
strãbunul. / Câte-s altfel - omul, leatul / Neschimbat e numai satul, / dup-atîţi Prieri şi
toamne / neschimbat ca Tine, Doamne".
_ Sufletul cautã şi sã-l înþelegem dacã nu gãseşte totdeauna, dacã e tulburat de ceea
ce vede sau crede cã vede, de realitatea propriei fiinţe. Sã-l credem pe cel care cautã
începutul de drum şi-l gãseşte în fiinţa satului şi în Dumnezeu. De aici trebuie sã pornim,
nu dinspre filosofie.
_ "Sufletul satului", trãitor întru Dumnezeu, "vindecã setea de mântuire" (Sufletul
satului) într-un timp în care "mistuiţi de rãni lãuntrice ne trecem prin veac" (Noi,
cîntãreţii leproşi). Adevãrata bucurie e cea din Înviere de toate zilele, un cãntec al
luminii biruitoare, al triumfului peste frãmântãrile interioare: "O înviere e pretutindeni, pe
drum / şi-n lumina deşteaptã. / Ochii mi se deschid umezi, şi sunt împãcat / ca fântânile
din imperiul lutului. / Trecãtorule, oricine-ai fi, / ridicã şi tu peste mine mâna ta dreaptã".
În Bunãvestire, aceeaşi speranţã într-un moment izbãvitor: "În curând rãnile purtate prin
vãile noastre / s-or vindeca / închizându-se ca florile la întuneric. / În curând picioare albe
vor umbla peste ape".
_ Întrebãrile copleşesc creaşia acestui poet "contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu"
(Cântec pentru anul 2000), aşa cum se întâmplã cu orice fiinţã în momente de derutã, de
sfâşiere între contrarii: "Pe semne - învrãjbiţi / de-o veşnicie Dumnezeu şi cu Satana / au
 33

înţeles cã e mai mare fiecare / dacã-şi întind de pace mîna. Şi s-au împãcat / în mine:
împreunã picuratu-mi-au în suflet / credinþa şi iubirea şi-ndoiala şi minciuna" (Pax
Magna). Sufletul în cãutare ("Sufletul lui e în cãutare, / în mutã, secularã cãutare, / de
totdeauna, / şi pânã la cele din urmã hotare", Autoportret) va trãi sentimentul "cereştii
atingeri": "Ce arãtare! Ah, ce luminã! / Stea alb' a cãzut în grãdinã. / (...) S-a întors, ah, în
lume o stea. / Mi-s mânile arse de ea" (Cereascã atingere). Poezia are putere
soteriologicã - iatã sensul profund al creaţiei poetice blagiene.Şi ea este "umbrã a lui
Dumnezeu" revãrsatã în cuvânt: "Umbra lui Dumnezeu e tot ce vezi, / Ce-n spaţiu se
desparte şi s-adunã (...) un drum cu cãlãtorul dimpreunã, / fântânã-adãpostind o lunã"
(Umbra lui Dumnezeu).
 34

BIBLIOGRAFIE

1. TRATATE, LUCRĂRI GENERALE, ISTORll LITERARE, DICŢIONARE

Băncilă, Vasile, Duhul sărbătorii, ediţie îngrijită de Ileana Băncilă, Ed. Anastasia, Buc.,
1996.
Băncilă, Vasile, Portrete şi semnificaţii, ediţie îngrijită de Ileana Băncilă. Prefaţă de Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, colecţia "Capricorn", supliment al "Revistei de istorie şi teorie
literară", Bucureşti, 1987, 368 pag.
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, cu o Prefaţă de Al. Piru, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982., pp. 876-
881,951-952.
Călinescu, G., Principii de estetică, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1974.
Florian, Mircea, Metafizică şi Artă, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1945.
Grigorescu, Dan, Istoria unei generaţii pierdute: expresioniştii, Ed. Eminescu, Buc.,
1980.
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol. II Ed. Minerva,
Bucureşti, 1981 (text reprodus după: E. Lovinescu, Scrieri, vol. 4, 5, ediţie îngrijită de
Eugen Simion, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973).
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, I-III, Editura Minerva, Bucureşti, 1980-1983.
Maxim, Ion, Orfeu, bucuria cunoaşterii, Ed. Univers, Bucureşti, 1976.
Micu, Dumitru, Limbaje moderne în poezia românească de azi, Ed. Minerva, Bucureşti,
1986.
Micu, Dumitru, Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism, Ed.
Saeculum I.0., Bucureşti, 2000.
Negoiţescu, Ion, Istoria literaturii române, Ed. Minerva, Bucureşti, 1991.
Negrici, Eugen, Semantica poeziei, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1988.
Pavel, Aurelia, Expresionismul şi premisele sale, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1978.
Popa, Marian, Dicţionar de literatură română contemporană, Ed. Albatros, Bucureşti,
1977.
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, II, Ed. Cartea Românească, 1976, pp. 111-153.
***Blaga supravegheat de Securitate, documente de securitate. Ediţie de Ion Bălu şi
Dorli Blaga-Bugnariu, Ed. Apostrof, Cluj-Napoca 1999.
***Istoria filosfiei româneşti, II, Lucian Blaga, Ed. Academiei RS.R, 1980, pp. 601-675.
*** Literatura română. Dicţionar cronologic. Coordonatori: I. C. Chiţimia şi Al. Dima.
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
 35

***Literatura română contemporană. I Poezia, Coordonator: Marin Bucur, Editura

Academiei R.S.R, 1980.
*** Literatura română. Crestomaţie de critică şi istorie literară, Editura Dacia, Cluj,
1983
***Lucian Blaga - Centenar 1995. Retrospectiva ediţiilor Festiva/ului Internaţional
"Lucian Blaga" (1983-1994), Ed. Imago, Sibiu, 1995.__....
*** Dicţionar de literatură română: scriitori, reviste, curente. Coordonator: Dim.
Păcurariu. Editura Univers, Bucureşti, 1979.
***Dicţionarul scriitorilor români. A-C. Coordonare şi revizie ştiinţifică: Mircea Zaciu,
Marian Papahagi, Aurel Sasu. Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995.
*** Dicţionarul esenţial al scriitorilor români. Coordonatori: Mircea Zaciu, Marian
Papahagi, Aurel Sasu. Editura Albatros, Bucureşti, 2000.

2. M O N O G R A FII

Bălu, Ion, Lucian Blaga, monografie, Ed. Albatros, 1986.

Bălu, Ion, Viaţa lui Lucian Blaga, I, Editura Libra, Bucureşti, 1995:
Bălu, Ion, Viaţa lui Lucian Blaga, II, aprilie 1935 - martie 1944, Ed. Libra, Bucureşti,
1996.
Bălu, Ion, Viaţa lui Lucian Blaga, III, aprilie 1944 - iunie 1947, Ed. Libra, Bucureşti,
1997.
Bălu, Ion, Viaţa lui Lucian Blaga, IV, iulie 1947 - mai 1961, Ed. Libra, Bucureşti, 1999.
Băncilă, Vasile, Lucian Blaga - energie românească, reeditarea lucrării din 1938, Ed.
Marineasa, Timişoara, 1995.
Bărbulescu, Titus, Lucian Blaga. Teme şi tipare fundamentale, Editura Saeculum I.0.,
Bucureşti, 1997.
Bellu, Pavel, Blaga în marea trecere, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1970.
Bâgiu, Lucian, Dramaturgia blagiană. Instituirea estetică a absolutului, Sibiu, Ed.
Imago, 2003.
Botez, Angela, Lucian Blaga - cunoaştere şi creaţie, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,
1987.
Braga, Corin, Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare, Institutul European, Iaşi, 1998.
Bucur, Marin, Blaga, dor şi eternitate, Ed. Albatros, Bucureşti, 1971.
Cimpoi, Mihai, Lucian Blaga: Paradisiacul, lucifericul, mioriticul (poem critic), Edit.
Dacia, Cluj-Napoca, 1997.
Crohmă1niceanu, Ov. S., Lucian Blaga, E.P.L., Bucureşti, 1963.
Drimba, Ovidiu, Filosofia lui Blaga, Bucureşti, 1944.
Fântâneru, Constantin, Poezia lui Lucian Blaga şi gândirea mitică, Institutul de Arte
Grafice şi Editura ,,Bucovina" – I.E.Torouţiu, Bucureşti, 1940.
Gană, George, Opera literară a lui Lucian Blaga, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976.
Indrieş, Alexandra, Corola de minuni a lumii, Ed. Facla, Timişoara, 1975.
Indrieş, Alexandra, Sporind a lumii taină. Verbul în poezia lui Lucian Blaga, în "Studii
de limbă literară şi filologie", Ed. Minerva, Col."Universitas", Bucureşti, 1981.
Iftimie, Gheorghe, Lucian Blaga şi creştinismul românesc, Tip. Liga Culturală, Buc.,
1944.
 36

Itu, Mircea, Indianismullui Blaga, Editura Orientul Latin, 1996.

Livadă, Melania, Iniţiere în poezia lui Lucian Blaga, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,
1974.
Mariş, Ioan, Lucian Blaga - clasicizarea expresionismului românesc, Ed. Imago, Sibiu,
1998.
Micu, Dumitru, Lirica lui Lucian Blaga, E.P.L., Bucureşti, 1967.
Micu, Dumitru, Estetica lui Lucian Blaga, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
Mihăilescu, Dan C., Dramaturgia lui Lucian Blaga, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
Mihu, Achim, Lucian Blaga. Mioriţa cultă a spiritualităţii româneşti, Ed. Viitorul
Românesc, Bucureşti, 1995.
Modola, Doina, Lucian Blaga şi teatrul. Insurgentul, Editura Anima, Bucureşti, 1999.
Nistor, Eugeniu, Teoria blagiană despre matricea stilistică, Edit. Ardealul, Târgu-Mureş,
1999. .

Pop, Ion, Lucian Blaga - universul liric, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981.
Pop, Traian, Introducere în filosofia lui Blaga, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 200l.
Popescu, Ion Mihail, O perspectivă asupra teoriei culturii şi valorilor în sistemul lui
Lucian Blaga, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1980. ___________________________..

Stăniloae, Dumitru, Poziţia d-Iui Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, Tiparul

Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1942.
Şora, Mariana, Cunoaştere poetică şi mit în opera lui Lucian Blaga, Ed. Minerva, Buc.,
1970.
Tănase, Alexandru, Lucian Blaga - filosoful poet, poetul filosof, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1977.
Teodorescu, Alexandru, Lucian Blaga şi cultura populară românească, Junimea, Iaşi,
1983.
Todoran, Eugen, Lucian Blaga. Mitul poetic, Ed. Facla, Timişoara, 1981 şi 1983.
Todoran, Eugen, Lucian Blaga. Mitul dramatic, Ed. Facla, Timişoara, 1985.
Todoran, Eugen, Lucian Blaga: Mit, poezie, mit poetic, Editura Grai şi suflet - Cultura
Naţională, Bucureşti, 1997.
Tudosescu, Ion, Lucian Blaga. Concepţia ontologică, Editura Fundaţiei "România de
mâine", Bucureşti, 1999.
Turcu, I. Constantin, Lucian Blaga sau fascinaţia diplomaţiei, Bucureşti, 1995.
Vaida, Mircea, Lucian Blaga. Afinităţi şi izvoare, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975.
Vatamaniuc, Dumitru, Lucian Blaga, 1895-1961. Bibliografie, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977.