FIŞĂ DE LUCRU—PROLETCULTISMUL

Proletcultul a fost o mișcare politico-ideologică lansată în Rusia sovietică imediat după victoria loviturii
de stat a partidului bolșevic în octombrie 1917, în domeniul lingvistic, cultural, literar și chiar științific.
Ideea de bază a proletcultismului este cultul proletariatului.

Proletcultismul decurge din doctrina potrivit căreia a existat o „revoluție a proletariatului”, anume
„revoluția” comunistă. În fapte, așa cum reiese din studiile istorice acumulate din 1991 încoace,
revoluțiile populare, ca cea din februarie 1917 în Rusia, nu au produs comunism, liderii comuniști nu erau
proletari ci intelectuali, iar comunismul, totdeauna instaurat prin lovituri de stat posterioare revoluțiilor,
ca cea din octombrie 1917 în Rusia, s-a arătat la fel de coercitiv cu proletarii, precum și cu celelalte clase
sociale. Dar, conform doctrinei care stă la baza proletcultului, „revoluția proletariatului” este urmată de:

1. anihilarea vechii culturi și elaborarea uneia noi, pusă în slujba muncitorimii și a țărănimii, în
slujba ideologiei comuniste;
2. arta trebuie să oglindească numai realizările muncitorimii / țărănimii, modul de producție
socialist, „luminosul chip al comunistului” („erou-etalon”), deoarece „experiența de viață
proletară” și „experiența artistică proletară” sunt diametral opuse „experienței de viață a
burgheziei” și „experinței artistice a burgheziei”, „din trecut” nepreluându-se decât „experiența
tehnică”;
3. artiștii / artele trebuie să coboare „din turnul de fildeș” și să intre „neapărat” în uzine, în fabrici,
pe șantiere, în colhozuri (în românește C.A.P.: „cooperative agricole de producție”);
4. oamenii de știință deasemenea trebuie să coboare „din turnul de fildeș” și să producă exclusiv
cunoștințe cu intres practic pentru „viața proletară” sau de interes teoretic pentru „teoria
comunismului științific”

Proletcultul in Romania
Istoria literaturii române a înregistrat o epocă literară a proletcultismului, sau epoca „decăderii
regalității” și a „terorii republicane proletcultiste” din România „lagărului socialist”: 1945 – 1958 / 1960.
Între adepții proletcultismului în România au fost Alexandru Jar și Anatol Baconsky.

Alexandru Jar
Alexandru Jar (n. 21 septembrie 1911, Iași - d. 10 noiembrie 1988, București), (nume la naștere Solomon
A. Jacob ) (pseudonimul literar al lui Alexandru Avram), scriitor evreu român. Inițial, a fost un apologet al
proletcultismului, dar ulterior a criticat această atitudine.
Alexandru Jar a fost comunist din ilegalitate, a luptat ca voluntar în Războiul Civil Spaniol și ulterior în
Rezistența franceză anti-nazistă (maquis) împreună cu soția lui, celebra militantă Olga Bancic, care a fost
pedepsită de naziști cu moartea prin decapitare în 1944.
În Arhivele Naționale ale României se găsesc documente care atestă că în perioada cât a acționat în
Franța, Alexandru Jar a purtat numele conspirative Rădulescu Alexandru, Toma Alexandre, Toma
Alexandru.
După război, Alexandru Jar a revenit în România, iar în anii ’50 s-a căsătorit cu Sanda Orleanu (până în
1949 aceasta fusese căsătorită cu întemeietorul școlii românești de balet modern, Oleg Danovski) prim
balerină a Operei de Stat din București, cu care a avut un fiu, Valentin Jar, născut în 1954, în București,
devenit cântăreț liric de operă (tenor), emigrat în 1975 și stabilit în Olanda, la Dinxperloo.
Alexandru Jar a publicat intens în primii ani ai postbelici, devenind un scriitor de prim-plan al regimului
comunist. Între altele, i s-au tipărit două romane despre grevele muncitorești de la atelierele Grivița:
Sfârșitul jalbelor (1950) și Marea pregătire (1952). În anul 1950 a fost laureat al Premiului de Stat
Stalin.
În acea perioadă, vedetă culturală a epocii, el dădea tonul literaturii staliniste, cerând confraților să
depisteze inamicul strecurat cu perfidie în rândurile partidului. Dar după moartea lui Stalin și
reorientarea conducerii sovietice, avea să-și schimbe poziția și să critice și el stalinismul, devenind apoi
ținta unor atacuri dirijate de Gheorghe Gheorghiu-Dej, de Iosif Chișinevschi și de Leonte Răutu.
Astfel, la câțiva ani după moartea lui Stalin, scriitorii din București au fost convocați pentru a li se
prelucra hotărârea conducerii superioare de partid și conducerii statului privind stabilirea de relații de
prietenie cu Iugoslavia lui Tito. În timpul ședinței, aparent revoltat, Alexandru Jar a pus o serie de
întrebări incomode pentru conducerea comunistă:
,,Am fost mințiți când ni s-a spus că Tito e un călău, sau suntem mințiți astăzi? Cine ne duce în eroare? Și
de ce? Cine-și bate joc de noi? Și de un popor întreg? De ce am fost ațâțați împotriva acestei țări despre
care aflăm astăzi că ne leagă o puternică prietenie istorică?”.
Ulterior, în preajma Congresului Uniunii Scriitorilor din România, pe data de 12 aprilie 1956, organul de
presă al acesteia, „Gazeta literară”, a publicat mai multe interviuri cu diverși scriitori, printre care și unul
cu Alexandru Jar („Gazeta literară”, III, 1956, nr. 15 din 12 aprilie, p. 1), în care acesta a exprimat o
atitudine ostilă proletcultismului și ingerințelor partidului în artă, opinii pe care le va dezvolta și în cadrul
unei ședințe de partid de la începutul lunii mai 1956, a comitetului PMR al raionului „I.V. Stalin”. De față
fiind Gheorghe Gheorghiu-Dej, Leonte Răutu și Miron Constantinescu, vorbitorul a fost aspru
admonestat pentru cutezanță (cf. „Scânteia”, XXV, 1956, nr. 3602 din 23 mai, p. 2).
Pe 15 mai 1956, în cadrul ședinței membrilor PMR din Uniunea Scriitorilor, Alexandru Jar este exclus din
partid pentru „o ieșire antipartinică“.
În motivarea excluderii se arăta, printre altele: La o adunare a activului de partid a raionului I.V. Stalin, el
„a pretins în mod mincinos că partidul ar educa pe comuniști în spiritul lașității, al lipsei de curaj“.
Totodată, „a lansat fără rușine afirmația calomnioasă că membrii de partid «gândesc din ce în ce mai
puțin»“. În fine, „a înfățișat cu rea credință situația literaturii, afirmând că în perioada în care s-a trecut
la construirea socialismului [...] creația literară ar fi ajuns la dezastru“.
Amănuntul că în realitate Jar se consultase inițial cu Dej în privința cuvântării pe care o pregătea pare să
însemne că a fost vorba despre o provocare. Crezând că Dej intenționa să critice abuzurile staliniste, Jar
și-a permis să fie deosebit de îndrăzneț. A urmat însă riposta conducerii partidului, iar Jar a fost
condamnat pentru spirit anarhic și mic burghez.
Pentru că nu au luat „poziție față de ieșirea provocatoare a lui Jar“, Mihail Davidoglu (dramaturg) și Ion
Vitner (critic literar) au fost sancționați cu vot de blam.
La scurtă vreme după ce i s-a retras statutul de membru de partid, împreună cu toate privilegiile de
scriitor proeminent al regimului, Alexandru Jar și-a reconsiderat opiniile, scriind o autocritică:
„Mi-e foarte greu să iau creionul în mână când simt că trebuie să folosesc mai întâi guma. Dar guma
șterge litere pe hârtie; ce fel de gumă ar putea să-mi șteargă greșelile în fața altora și în fața conștiinței
mele? Nu au fost ușoare pentru mine lunile care au urmat greșelilor mele de acum un an și cât am
încercat să mă judec sau să-mi găsesc circumstanțe atenuante – n-am putut-o face. Și dacă recurg azi la
publicarea unei singure pagini din lunga mea frământare, nu o fac numai pentru mine, ci, mai ales,
pentru acei tovarăși pe care cuvintele mele grele i-au putut jigni ori numai deruta. În ultimele luni mi-a
fost dat să simt, cutremurându-mă, întreaga lor gravitate.”
Căzut în dizgrație, Alexandru Jar a lucrat la un anticariat, dar a continuat să fie publicat.

Romanele Sfirsitul jalbelor (1950) si Marea pregatire (1952), caracterizate prin lipsa de autenticitate a
faptelor relatate, prin cliseele tipologice si dilutie verbala, sint primele doua parti ale unei proiectate
trilogii dedicate Grivitei anilor 193l-.
O anumita inclinatie catre portretistica satirica si umoristica va fi amplificata in romanul de factura
picaresca Lagard cel insemnat (1966), care sondeaza diverse medii sociale din Romania interbelica,
scriitorul aratind „reale posibilitati in sfera bizarului si grotescului, a ironiei groase si sarcasmului"
(Marian Popa). Aceste „posibilitati" ating apogeul in Eu, Consula! (1971), roman-pamflet la adresa
literaturii proletcultiste, careia i se inventariaza ticurile verbale, lozincile, tipologiile etc.

Bogdan Istru
Bogdan Istru, pseudonimul lui Ion Bădărău (în rusă Ivan Bodarev) (n. 31 martie/13 aprilie 1914, satul
Pistruieni, raionul Telenești — d. 25 martie 1993, Chișinău) a fost un poet din Republica Moldova,
reprezentant al proletcultismului.
A absolvit Școala Normală „Vasile Lupu” din Ia și în anul 1931, după care a lucrat ca învățător. A început
să publice începând din anul 1932 cântece populare, snoave și ghicitori înregistrate la țară în ziarul
"Cuvânt moldovenesc". Tot atunci a inceput a scrie poezii. Până la ocuparea Basarabiei de către URSS în
anul 1940, el publicase deja două volume, ambele pomenite de George Călinescu în "Istoria literaturii
române de la origini până în prezent". Marele critic literar îl caracterizează astfel pe Bogdan Istru: După
experiențe barbiene, a trecut la maniera lui Arghezi, în care își dibuie mai sigur nota sa originală
constând într-o sălbatică năvală de umbre.
În perioada războiului și în anii postbelici, a devenit membru al PCUS în 1947 și s-a făcut remarcat prin
versuri închinate Partidului Comunist, prin ciclul de poezii despre canalul Volga-Don, transformarea
socialistă din Moldova, lupta oamenilor împotriva invadatorilor fasciști, imagini de eroi contemporani în
poeme ca Vocea Patriei (1946), Pohoarnele (1947), La frunte (1951), Drumul prin lume(1953),
Primăvară în Carpați (1955), De la țărm la țărm (1958), Tatar-Bunar (1976) ș.a. Versurile sale au fost
traduse în limbile popoarele din URSS și în alte limbi străine.
El s-a afirmat în paralel și ca un liric sincer și profund, îndeosebi în cartea Popasuri (1989). Poeziile
reprezentative ale scriitorului au fost reeditate în volumul Pasărea albastră (1991).
Bogdan Istru a fost distins cu Premiul de Stat al Republicii Moldova (1976) pentru poezia "Tatar-Bunar",
despre Răscoala de la Tatar-Bunar din 1924. În anul 1984, a fost ales ca membru corespondent al
Academiei de Științe a Moldovei. A fost decorat cu 2 medalii sovietice.