În perioada de până la Primul Război Mondial, în timpul domniei regelui Carol I, s-a petrecut o transformare radicală a

societăţii româneşti, ale cărei norme democratice nu se vor mai schimba în deceniile trei şi patru ale secolului al XX-lea,
chiar dacă vor apărea noi legi, reforme şi partide politice. Modernizarea în societate a avut ca reflex modernismul în
literatură.
Literatura română interbelică se caracterizează prin două tendinţe majore: modernismul şi tradiţionalismul.
Termenii au fost introduşi în vocabularul istoriei literare de criticul Eugen Lovinescu, deşi circulaseră şi
mai înainte.

Modernismul
Trăsături, reprezentanţi, reviste
În sens larg, modernismul este o tendinţă inovatoare într-o anumită etapă a unei literaturi. După cum
demonstrează Adrian Marino în studiul critic Modem. Modernism. Modernitate, cuvântul modern trimite la
o determinare temporală: „recent”, „de curând”, „nu demult”. Accepţia cea mai răspândită a noţiunii
de modern derivă din esenţa sa cronologică: prin extensiune, ceea ce datează de curând ori dintr-un
trecut foarte apropiat, ceea ce este specific ultimului timp, se numeşte modern. Modernul se opune ideii
de clasic, învechit, depăşit.
Modernism
Conceptul de modernism - arată Adrian Marino în studiul citat - se aplică tuturor curentelor şi tendinţelor
inovatoare din istorie (religioase, filozofice, artistice etc.), ansamblului mişcărilor de idei şi de
creaţie, care aparţin sau convin epocii recente, altfel spus „moderne”, în condiţii istorice date. Pot fi
numite ca aparţinând modernismului totalitatea mişcărilor ideologice, artistice şi literare care tind, în
forme spontane sau programate, spre ruperea legăturilor de „tradiţie”, prin atitudini
anticlasice, antiacademice, antitradiţionale, anticonservatoare, de orice speţă, repulsie împinsă uneori
până la negativism radical. Prin extensiune, sunt încorporate modernismului curente literare ca
simbolismul, expresionismul, futurismul şi, mai ales, avangarda: dadaismul, suprarealismul,
abstracţionismul etc. Produs al evoluţiei, modernismul implică diferenţierea faţă de literatura scrisă până
atunci, de tip tradiţional.
În literatura română interbelică, modernismul continuă acţiunea de autonomizare şi esenţializare a
lirismului începută în simbolism, introduce alte tehnici poetice, lărgeşte sfera de inspiraţie, propune noi
atitudini lirice. Prin modernizare, criticul Eugen Lovinescu înţelege, în afară de înnoirea expresiei
(practicată în epocă şi de tradiţionalişti), depăşirea universului rural şi renunţarea la orice fel de militantism
de natură socială, ideologică, politică etc. În concepţia sa, arta nu trebuie îngrădită în niciun fel şi nici
angajată forţat în slujba altor idealuri, în afară de acela al propriei desăvârşiri.

În opoziţie cu doctrinarii tradiţionalişti, care pledează pentru o tematică rurală, pentru cultivarea prin artă a
naţionalului şi eticului, a sentimentului religios, Eugen Lovinescu crede în desăvârşita libertate şi
independenţă a creatorului. Poetul - consideră criticul - poate să-şi aleagă materialul de inspiraţie din orice
mediu, poate exprima orice tendinţă, după cum poate să nu exprime niciuna. Un scriitor talentat va realiza
opere durabile indiferent dacă va trata teme rurale sau urbane, indiferent dacă va fi călăuzit sau nu de un
ideal. Totul se judecă exclusiv în funcţie de realizarea artistică. Însă modern prin excelenţă va fi,
bineînţeles, scriitorul inspirat de viaţa lumii contemporane, desfăşurată în cadrul civilizaţiei de tip urban.

Eugen Lovinescu oferă astfel mişcării moderniste un reper teoretic, dar nu le cere scriitorilor să fie
neapărat modernişti. A fi modern nu înseamnă numaidecât a fi şi talentat, iar modernismul nu acordă, în
mod automat, valoare estetică.

Modernismul românesc s-a constituit în jurul revistei „Sburătorul” (1919-1922 şi 1926-1927), apărută sub
direcţia lui Eugen Lovinescu. Iniţial se anunţa ca o revistă fără un program propriu-zis: Programul va ieşi
din talentul celor ce vor publica în „Sburătorul”; meritul unei reviste stă în limitele scrisului colaboratorilor
săi. Publicaţia îşi fixează de la început o preocupare statornică - promovarea noilor talente: O revistă -
scrie Eugen Lovinescu - are datoria să caute elemente tinere. Descoperind un singur talent, şi-a
îndeplinit datoria cu prisosinţă. Treptat, „Sburătorul” îşi schiţează o linie proprie, pe măsură ce
reprezentanţii cercului îşi adună scrierile în volume.
Programul revistei se conturează tot mai precis în acord cu ideologia literară a lui Eugen Lovinescu, care
porneşte de la concepţia că există un spirit al veacului, numit de Tacit saeculum, adică o totalitate de
condiţii materiale şi morale, configuratoare ale vieţii popoarelor europene într-o epocă dată. În virtutea
acestui „spirit al veacului”, există o lege a sincronismului (la baza căruia stă imitaţia) care dictează
integrarea naţiunilor în aceeaşi formulă de civilizaţie, impusă de naţiunea cea mai evoluată. Legea
sincronismului (a interdependenţei) acţionează şi în cultură, deci şi în literatură, care este supusă, ca tot
ceea ce alcătuieşte cadrul existenţei umane, unor mutaţii permanente. Valorile artistice nu sunt imuabile,
neschimbătoare, frumosul nu este unul şi acelaşi pentru toate timpurile şi pe toate meridianele.
În paginile revistei „Sburătorul” au publicat poezie, proză şi cronici, într-o primă etapă, tineri care vor
ajunge scriitori importanţi ai literaturii române: Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, Tudor Vianu,
Camil Baltazar, George Călinescu, Vladimir Streinu etc. Mai durabilă decât existenţa revistei este aceea a
cenaclului „Sburătorul”, care şi-a desfăşurat şedinţele săptămânale vreme de peste două decenii, până în
1943, la moartea lui Eugen Lovinescu. După propria caracterizare a criticului, viaţa cenaclului s-a
manifestat exclusiv pe planul esteticului, atitudinea faţă de participanţi fiind „respectul individualităţii”.
Formula elastică a modernismului a permis atragerea unor scriitori cu vederi şi opinii dintre cele mai
diverse, uneori chiar opuşi direcţiei lovinesciene ca metodă şi concepţie.

În epoca interbelică, numeroase alte publicaţii, aderente sau nu la principiile estetice ale „Sburătorului”,
promovează orientarea modernă. Aşa sunt revistele lui Camil Petrescu, „Săptămâna muncii intelectuale”
(1924) şi „Cetatea literară” (1925-1926), cele ale lui Liviu Rebreanu, „Mişcarea literară” (1924-1925) şi
„România literară” (1932-1934), revista „Viaţa literară” (1926-1938) a lui Ion Valerian, „Kalende” (1928-
1929), al cărei comitet de redacţie este format din criticii formaţi în cercul „Sburătorului”, Şerban
Cioculescu, Vladimir Streinu şi Pompiliu Constantinescu, „Revista Fundaţiilor Regale” (1934-1947), a
cărei direcţie estetică este dominată de cei trei critici care au fost la „Kalende”, cărora li se adaugă Paul
Zarifopol, Mircea Eliade, Perpessicius, Mihail Sebastian etc.

Tradiţionalismul
Trăsături, reprezentanţi, reviste
Conceptul de tradiţionalism, vehiculat ca atare în perioada interbelică prin opoziţie cu modernismul,
reprezintă o tendinţă a literaturii de a se îndrepta spre lumea satului, spre folclor, spre istorie, spre
„primitivism” prin respingerea ideii de civilizaţie. Fără a fi o mişcare unitară, tradiţionalismul s-a concretizat
în perioada premergătoare Primului Război Mondial prin două grupări literare. Cea dintâi s-a format în
jurul revistei bucureştene „Semănătorul” (1901-1910), de la care îşi ia şi numele - „semănătorism”.

Tradiţionalism
Principalul ideolog a fost Nicolae Iorga, iar printre colaboratori s-au numărat Alexandru Vlahuţă, George
Coşbuc, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, St. O. Iosif etc. În centrul atenţiei acestor scriitori se află
spaţiul rural, opus oraşului considerat un teritoriu decadent. Scopul era protejarea tradiţiei rurale, a
specificului naţional, instituirea unei zone securizante, care să ferească satul de influenţele nocive din
afară.

Cea de-a doua grupare tradiţională s-a realizat în jurul revistei „Viaţa românească”, apărută la Iaşi, din
anul 1906 până în 1929, şi apoi la Bucureşti, din 1930. Condusă o lungă perioadă de criticul Garabet
Ibrăileanu, revista i-a avut printre colaboratori pe poeţii George Topârceanu, Ion Minulescu, Mihai
Codreanu, Tudor Arghezi etc. Punctul de plecare al grupării l-a constituit „narodnicismul” rus din ultimele
decenii ale secolului al XIX-lea, de la care mişcarea şi-a luat numele - „poporanism”. Continuând într-o
oarecare măsură semănătorismul, poporaniştii şi-au extins „teritoriul”, renunţând a se mai axa exclusiv pe
lumea rurală.

Cea de-a treia grupare tradiţională se organizează în perioada interbelică în jurul revistei „Gândirea”
(1921-1944). Apărută la Cluj sub direcţia lui Cezar Petrescu şi D.I. Cucu, revista se mută la Bucureşti
după numai un an, fiind condusă, din 1923, de un comitet director format din Lucian Blaga, Nichifor
Crainic, Adrian Maniu, Gib I. Mihăescu, Pamfil Şeicaru etc., pentru ca, din anul 1926, să treacă sub
conducerea lui Nichifor Crainic, care a devenit principalul ideolog al grupării gândiriste. Printre
colaboratorii cei mai cunoscuţi se numără Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Aron Cotruş, Emil Isac, Ionel
Teodoreanu, Camil Petrescu, George Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Sextil Puşcariu.

Având iniţial un caracter eclectic, revista va căpăta curând o orientare autohtonist-ortodoxistă, mai cu
seamă după ce la conducerea ei se instalează Nichifor Crainic. Dacă semănătoriştii pun pe primul plan
satul şi natura, dacă poporaniştii sunt preocupaţi de ideea promovării unei culturi naţionale, gruparea din
jurul revistei „Gândirea” va prelua o parte dintre ideile înaintaşilor, dar altoite pe o bază spiritualist-
ortodoxistă.

Programul revistei a oscilat între două direcţii puţin deosebite în elementele lor de bază. Una este dată de
articolul lui Lucian Blaga, Revolta fondului nostru nelatin. Aici poetul-teoretician împinge tradiţia dincolo de
graniţele Evului Mediu autohton, în preistorie şi mit - în fapt un timp mitic românesc. Pe linia ideilor
filozofului german Oswald Spengler din Declinul Occidentului, carte atât de discutată în epocă, el face o
disociere între cultură, înţeleasă ca momentul de avânt al unui popor, şi civilizaţie, care anunţă declinul.
Cultura aparţine popoarelor tinere, civilizaţia prevesteşte bătrâneţea lor. Dacii se aflau în faza fertilă
a culturii în momentul când civilizaţia romană i-a cotropit. Datoria noastră este de a redescoperi acele
rudimente de cultură dacică, tracică, pe care civilizaţia latină nu le-a putut înăbuşi.  Să fim din când în
când barbari, îndeamnă el, acordând cuvântului barbar sensul originar, acela de „nelatin”.
Cea de a doua direcţie este a ortodoxismului, teoretizat de Nichifor Crainic în articolul-program  Sensul
tradiţiei şi în eseul Isus în ţara mea. Ilustraţia revistei „Gândirea”, realizată în mare parte de pictorul
Demian, urmează acelaşi traseu. Se militează insistent pentru o etnicizare a credinţei în conformitate cu
sufletul naţional. Autohtonia şi creştinismul devin, aşadar, notele definitorii.
Cei mai importanţi poeţi grupaţi în jurul revistei sunt Vasile Voiculescu, Radu Gyr şi Aron Cotruş. Primul
se caracterizează printr-o lirică în care limbajul religios se îmbină cu zbaterile omului aflat în faţa unor
întrebări esenţiale despre rosturile omului în univers, despre timp, precum Toiag de înger: „Îmbătrânesc.
Destinul mi-e însă tot copil; / Isteţ să prinză păsări şi să doboare poame / Aruncă lesne pâinea la câni şi
când i-e foame / întinde mâna goală spre-arhanghelul Gavril. Ceilalţi doi scriu o poezie dominată de
vitalism, de revoltă şi speranţă: Io, / Patru Opincă / ţăran fără ţarină, / plugar fără plug, / ciurdar făr-o vită, /
îmi duc viaţa năcăjită / fără strâmbătăţi şi vicleşug / şi bruşul de mucedă pită / mi-l plătesc cu sânge din
belşug... // [...] Io, / Pătru Opincă / ce-ntr-atâtea moşii n-am doar o şirincă, / înfrunt strâmbele legi şi
năpasta / şi-n răzmeriţa ce-n mine creşte, / sudui vârtos, mocăneşte, / şi scuip pe toată rânduiala asta!...
(Io, Pătru Opincă, de Aron Cotruş)
Disocierea între tradiţionalism şi modernism, în ceea ce priveşte poezia interbelică, nu este întotdeauna
uşor de făcut. În Istoria literaturii române contemporane (1926-1929), Eugen Lovinescu | utilizează
formula poezia tradiţionalistă pentru creaţia unor poeţi ca Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic,
Horia Furtună, Radu Gyr etc., iar formula poezia modernistă pentru a deosebi structura poeziei lui Lucian
Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Alexandru Philippide, Adrian Maniu etc. de cea simbolistă, a lui George
Bacovia, Ion Minulescu, Elena Farago.
Poezia scrisă în perioada interbelică evoluează, aşadar, pe două coordonate principale: tradiţionalismul şi
modernismul. Niciun poet nu este integral tradiţionalist, adică „necontaminat” în niciun chip de modernism,
după cum nu există niciun poet modernist absolut, emancipat cu totul de tradiţie.
Traditionalism si modernism sunt concepte si tendinte opuse ce se manifesta in domeniul
cultural si literar, intr-o disputa evolutiva si permanenta, ca expresie a unui continuu proces de
receptare a valorilor si de fixare a lor in patrimoniul umanitatii. Traditionalismul este orientat
spre trecut, spre conservarea valorilor autohtone, modernismul se indreapta spre viitor, prin
tendintele manifeste de receptare a experientelor noi si de promovare a formelor artistice
eliberate de orice conventie. Traditionalismul se caracterizeaza printr-un conservatorism ce il
indreapta spre clasicitate, prin pretuirea mostenirii culturale a unui popor, a folclorului si a
culturilor vechi, prin actualizarea fondului mereu viu al invataturilor trecutului. Modernismul
se opune, prin noile experiente estetice, uneori radicale si violente, tendintelor de inchistare
intr-o viziune revoluta asupra lumii si a artei, fiind o cale de integrare in arii culturale mai largi
si de sincronizare cu evolutia generala, universala a cunoasterii artistice. Opozitia dintre aceste
tendinte, acutizata in literatura romana la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul celui
urmator, poate fi interpretata ca o prelungire, in varianta autohtona, a celebrei dispute dintre
antici si moderni, axate pe ideea de progres in arta si in literatura. in spatiul literar romanesc,
traditionalismul este reprezentat, la inceputul secolului XX, in continuarea ideilor "Daciei
literare", de samanatorism si poporanism, urmate de gandirism. Curentele literare moderniste
sunt expresionismul, suprarealismul, dadaismul, constructivismul. Manifestari situate intre
cele doua tendinte sunt: simbolismul, barocul, realismul, curent "etern", dupa cum se exprima
Rene Wellek, si romantismul, care poate exprima, ca stare de spirit, si o anumita razvratire a
"geniului romantic", un "mal du siecle" general. Eugen Lovinescu, de pilda, separa simbolismul
de modernism si va fi atacat de avangardisti. Prin urmare, in primele decenii ale secolului al
XX-lea, in literatura romana apar trei directii ideologice in sfera literaturii si artelor:
traditionalism, modernism, avangardism.