Floare albastra – Mihai Eminescu

Daca realitatea este perceputa, conform ideii lui Platon, drept o imitatie a absolutului, si opera
literara este, la randul ei, o imitatie a realitatii, atunci opera literara este si ea o imitatie a absolutului
spre care fiecare autor tinde. Astfel, se creeaza universuri diferite in functie de conceptia fiecarui
creator despre lume, viata si idealuri. In poezie, universul imaginar este concentrat si esentializat,
astfel incat intr-un volum redus de cuvinte se regasesc numeroase idei si semnificatii.
In momentul in care creatorul incepe a da forma universului din opera, acesta isi iese din propiul
spirit si devine o alta fiinta, una care are harul de a crea, asemenea lui Dumnezeu. El devine
creatorul unei lumi, cu drepturi si puteri depline asupra tuturor lucrurilor si actiunilor din interiorul
ei.
O astfel de lume apare si in opera literara „Floare albastra” de Mihai Eminescu, cel mai important
autor al literaturii romane si considerat de catre critica romana drept ultimul mare romantic
european.
Mihai Eminescu surprinde in poezia sa un univers al sentimentelor, incadrandu-se din acest punct
de vedere in romantism. Activitatea sa literara poetica cuprinde doua etape. Mai intai, Eminescu
scrie influentat fiind de curentul romantic, abordand teme si motive specifice precum refugiul in
trecut sau in spatii imaginare, istoria, filozofia, iubirea, natura. In cea de-a doua etapa a creatiei sale
Eminescu este influentat de clasicism, caruia ii descopera valoarea si profunzimea. Acum renunta la
„podoabele stilistice”(conform afirmatiei lui Tudor Vianu), astfel incat limbajul poemelor din
aceasta perioada se caracterizeaza prin simplitate si profunzime maxima.
Poezia „Floare albastra” se incadreaza in perioada romantica bazandu-se pe un motiv specific
acestui curent literar, motiv preluat de Eminescu de la poetul german Novalis. In lirica acestuia,
floarea albastra este simbol al iubirii si al puritatii luand chipul iubitei si tulburand inima eroului.
Titlul poeziei este o metafora simbol alcatuit din substantivul „floare” ce reprezinta efemeritatea,
delicatetea si frumusetea iubitei si din adjectivul „albastra” ce sugereaza infinitul cosmic, dar si
aspiratia catre absolut. La Eminescu floarea albastra reprezinta vointa, dar si nostalgia nesfarsitului,
infinitul, departarile marii si ale cerului, iar floarea poate fi femeia ideala spre care se indreapta
dorintele barbatului.
Desi la prima vedere textul poeziei poeziei pare simplu tematica ii confera un caracter complex.
Astfel, autorul imbina tema iubirii cu cea a naturii, conturand ideea romantica confom careia
sentimentul de iubire nu se poate implini decat in mijlocul naturii si prin izolarea de societate. O
alta tema importanta este cea a timpului marcat prin opozitia trecut-prezent. Supratema acestei
poezii este cunoasterea, avand in vedere faptul ca un mesaj important al textului se refera la iubirea
perceputa diferit prin perspectiva masculina si feminina.
De asemenea, in text apar motive specifice curentului romantic: motivul iubitei, al codrului, al
lunii, stelelor, noptii etc.
Din punct de vedere compozitional poezia este structurata in doua secvente majore separate
printr-un sir de puncte care evidentiaza dezechilibrul romantic (prima secventa este alcatuita din 13
strofe, iar cea de-a doua dintr-o singura strofa). Prima secventa cuprinde cele doua perspective
(masculina si feminina) din care este privit sentimentul de iubire. Perspectiva masculina este
ilustrata in primele trei strofe care dau impresia unui dialog intre doi indragostiti, Astfel, perspectiva
masculina puncteaza faptul ca iubirea este cheia catre cunoasterea absoluta, modalitatea prin care
fiinta umana poate patrunde in spatii existentiale superioare si inaccesibile omului obisnuit. Autorul
ilustreaza aceasta idee cu ajutorul unor metafore precum: „stele”, „nori”, „ceruri-nalte”(prin care
este sugerata superioritatea si face trimitere catre omul de geniu din alte poezii eminesciene precum:
„Luceafarul”, „Scrisoarea 1”). Tot aici apar metafore care completeaza aceasta imagine a geniului:
cultura vasta este sugerata prin imaginea campiilor asire, iar forta de a patrunde in zone inaccesibile
este sugerata prin metaforele: „rauri in soare”, „intunecata mare”, „piramidele-nvechite”.
A patra strofa surprinde reactia indragostitului la cuvintele iubitei: „Eu am ras, n-am zis nimica”.
Autorul sugereaza astfel atitudinea superioara, dar si fascinatia lui fata de comportamentul plin de
viata al fetei.
 Din perspectiva feminina iubirea presupune comunicare si izolarea cuplului in mijlocul naturii:
„Hai in codrul cu verdeata”, „Pe carare-n bolti de frunze”.
Alte imagini care trimit catre ideea cuplului adamic sunt surprinse in versurile: „Nime-n lume n-a
s-o stie”, „Si de-a soarelui lumina/Voi fi rosie ca marul”. Cadrul natural completeaza acest tablou
paradisiac prin descrierea maretiei formelor de relief(„Stanca sta sa se pravale/In prapastia
mareata”) precum si a vegetatiei luxuriante(„Hai in codrul cu verdeata”, „trestia cea lina”, „foi de
mure”). Caracterul supranatural ar putea fi sugerat inclusiv de personificarea „izvoare plang” care
pe de alta parte este o imagine auditiva ce confera tabloului dinamism.
Acest tablou cu conotatii biblice este insa autohtonizat conferindu-i-se caracteristici romanesti.
Imaginea aminteste de „gura de rai” din balada „Miorita” si de asemenea limbajul utilizat de iubita
are caracteristicile vorbirii taranesti: „voi cerca”, „mi-oi desface”, „cine treaba are”.
Din perspectiva iubitei iubirea traita la modul concret (prin comunicare, joc si experimentarea
pasiunii) reprezinta alternativa la modul dureros in care barbatul percepe acest sentiment. Pentru ea
fericirea este data de acceptarea instinctualitatii, lucru care este imposibil in cazul lui, de aceea
„mititica” devine simbol al sperantei si al optimismului vietii pentru ca descopera adevaruri pe care
barbatul le ignora si le respinge.
Din perspectiva stilistica poezia se incadreaza in romantism prin limbajul poetic extrem de bogat
marcat de numeroase figuri de stil: epitete(„ceruri-nalte”, „intunecata mare”, „prapastie mareata”),
personificari(„izvoare plang”), comparatii(„rosie ca marul”, „Ca un stalp eu stam in luna”),
metafore(„rauri in soare”, „campiile asire”), inversiuni(„intunecata mare”). Expresivitatea de stil
este accentuata de modurile verbale care transmit mesaje la nivel semantic: prima secventa lirica
este dominata de verbe la modul conjunctiv(„sa-ti astup”, „sa se pravale”) precum si verbe la
indicativ viitor(„n-a s-o stie”, „vom sedea”, „vom cerca”). Acestea contureaza planul poetic al
dorintei si planul ideal la care se raporteaza indragostitii. Prin opozitie verbele din ultima strofa sunt
la modul indicativ, timp perfect compus si prezent, conturand planul realitatii imperfecte si
dureroase.
Profunzimea filozofica a textului este amplificata de adverbul „totusi” din ultimul vers al poeziei.
Poetul a utilizat in textul original adverbul „totul” insa, atunci cand i-a publicat poezia Titu
Maiorescu a preferat cuvantul „totusi” care contribuie la imbogatirea mesajului transmis. Daca
„totul” sugera ideea ca odata rupta de iubire viata este trista in totalitate, cuvantul „totusi” vorbeste
despre faptul ca amintirle ar trebui sa fie o consolare pentru cel care a pierdut iubirea.
Dincolo de nivelul stilistic, valoarea poeziei lui Eminescu sta, asa cum spune Tudor Vianu, in
muzicalitate. Versurile sunt scurte si uniforme, avand masura versurilor de opt silabe si rima
imbratisata, cu rare asonante(„caldura”- „gura”; „frunze” - „ascunse”) ceea ce confera versurilor o
sonoritate melodioasa, inalta si alungita prin aliteratie. Sonoritatea aceasta este apoi taiata de versul
final al fiecarei strofe care confera ritm intregului ansamblu muzical al poeziei. Ritmul este trohaic
in spiritul metricii populare, ceea ce inseamna ca accentele produc un ton coborator de alintare, dar
si de tanguire, prin care fata creeaza un spectacol erotic, incercand sa-l seduca pe barbatul ales.
Eminescu este valoros nu doar prin faptul ca valorifica romantismul si clasicismul,ci mai ales prin
modul in care depaseste cu valoare si tehnica literara timpul in care traieste creand astfel poezii cu
caracter modern. Muzicalitatea atat de cautata de simbolisti este „ultima taina” si „seductie
profunda” a poeziei lui Eminescu. Versurile pot fi intelese de fiecare cititor altfel, in functie de
varsta, experienta, sensibilitate si grad de cultura, insa fara sa-si dea seama cititorul este fascinat in
primul rand de sonoritatea poeziei.