Tema si viziunea despre lume intr-o poezie apartinand romantismului

„Floare albastra“ de Mihai Eminescu

Tema operei literare este aspectul cel mai general din realitate, surprins intr-o
creatie artistica sau, dupa opinia lui Boris Tomasevski, tema este „o schema generala spre
care converg situatiile si motivele din opera“.
Viziunea artistica a unui scriitor asupra lumii este in stransa legatura cu orientarea
estetica existenta la un moment dat (spre exemplu, scriitorii realisti aveau o viziune diferita
asupra existentei, fata de romantici sau simbolisti).
Pentru a ilustra tema si viziunea despre lume intr-o opera apartinand romantismului,
voi alege spre exemplificare opera „Floare albastra“ de Mihai Eminescu. Aceasta opera
este scrisa in 1872 si apare, un an mai tarziu, in 1873 in revista „Convorbiri literare“, fiind o
capodopera a lirismului eminescian din etapa de tinerete, anuntand astfel marile creatii
ulterioare, culminand cu „Luceafarul“. Dezvoltare a unui motiv poetic european intr-o
viziune lirica proprie, „Floare albastra“ poate fi considerata o poezie-nucleu a
romantismului eminescian.
Poezia apartine romantismului, datorita temei (iubirea, natura, conditia omului de
genui, aspiratia spre absolut), motivelor literare, a amestecului speciilor - in opera sunt
asociate sprecii, precum: poemul filosofic, elegia, egloga- si a antitezelor pe baza carora
este construita poezia.
La romantici, tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii, deoarece sentimentele
si trairile eului liric sunt transmise cu ajutorul elementelor naturii. „Floare albastra“ le are ca
teme principale pe cele doua si reprezinta ipostaza iubirii paradisiace. Depaseste insa
cadrul unei idile, implicand si tema conditiei omului de geniu care aspira spre absolut.
Cadrul natural feeric si protector pentru cuplul de indragostiti se realizeaza prin motive
romantice frecvente in lirica erotica a lui Eminescu: „codrul“, „izvoarele“, „luna“, „valea“.
Motiv romantic de larga circulatie europeana, simbolul “florii albastre” dobandeste,
in aceasta poezie, valoare polisemantica: aspiratie spre fericirea prin iubire, chemarea
lumii fenomenale, nostalgia iubirii ca mister al vietii, opozitie ireductibila intre lumea calda,
efemera, terestra si lumea rece, a ideilor, a cunoasterii absolute. In creatia eminesciana,
“albastrul” este culoare a infinitului, a puritatii, a departarilor marii, a cerului si a idealului,
iar “floarea” simbolizeaza viata, fiinta pastratoare a dorintelor dezvaluite cu vraja, lumea
banala si limitata.
Opera are ca motiv „floarea albastra“, un motiv romantic, care apare si in alte
literaturi, precum: in literatura germana, la Novalis, „floarea albastra “ se metamorfozeaza
in femeie, luand chipul iubitei si tulburandu-i inima eroului, in literatura italiana, la Leopardi,
motivul „florii albastre“ sugereaza puritatea iubirii, iar la Eminescu reprezinta viata si
nostalgia nesfarsitului.
Titlul poeziei este format din doua sintagme - substantivul „floare“ care reprezinta
efemeritatea, delicatetea si adjectivul „albastra“, sugerand infinitul cosmic si cel al
aspiratiei-, fiind, totodata, o metafora simbol care fixeaza motivul central al intregii opere.
Compozitia romantica se realizeaza prin alternarea a doua planuri, prin
confruntarea a doua moduri de existenta si ipostaze ale cunoasterii: lumea abstractiei si a
cunoasterii absolute, infinite si lumea iubirii concrete si a cunoasterii terestre. Celor doua
lumi li se asociaza doua ipostaze umane, masculin-feminin, sau portrete spirituale, geniul-
faptura terestra, ca in lirismul de masti. Lirismul subiectul se realizeaza prin folosirea
marcilor lexico-gramaticale ale eului liric: forme verbale si pronominale la persoana I si a
II-a, singular („eu am ras“, „n-am zis“, „te-ai cufundat“, „ta“, „ma iubesti“, „mi-i da“),
exclamatiile retorice- „E albastra-mi, dulce floare!“, „ ce frumoasa“, „ce nebuna“- exprima
regretul, nostalgia, constientizarea tarzie a faptului ca fericirea a trecut pe langa el,
punctele de suspensie aflate inaintea ultimei strofe indeamna la meditatie privind
implinirea iubirii ideale, perfecte, nerealizabile.
 Poezia are o structura romantica, fiind realizata in jurul unor serii de opozitii:
eternitate-moarte, temporalitate-viata, masculin-feminin, detasare apolinica-traire
dionisiaca, abstract-concret, vis-realitate, aproape-departe, atunci-acum.
Expresivitatea are surse multiple, in plan morfologic, lexical, stilistic, fonetic si
prozodic. La nivel morfologic, verbele la prezentul etern redau lumea ideilor eului liric si
vesnicia naturii („urca“, „sta“), verbele la viitor (“vom sedea”, “voi cerca”, “voi fi rosie”) sau
conjuctiv (“sa-ti astup”) din monologul fetei proiecteaza in viitor visul de iubire, iar verbele
la trecut („am ras“, „te-ai dus“, „a murit“), din meditatia barbatului, redau reflectia si
distantarea temporala. La nivel lexical, vorbirea populara („mi-i da”, „te-oi tinea”, „nime”, „s-
apoi”, „nu cata“), limbajul familiar, tonul sagalnic dau chemarii impresia de sinceritate ,
intimitate si prospetime juvenila: “Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?”.
Imaginarul poetic se realizeaza cu ajutorul diversitatii figurilor de stil: epitetul
(„trestia cea lina”, „prapastia mareata“), personificarea („izvoare plang in vale”), comparatia
(„rosie ca marul”), inversiunea („albastra-mi, dulce floare“), metafora („rauri in soare”),
simbolul („floare albastra”, „ceruri-nalte“). La nivel lexico-semantic, cele doua campuri
semantice care polarizeaza opozitia structurala a poemului sunt cosmicul („stele”, „nori”,
„ceruri nalte”) si spatiul terestru („codru”, „izvoare”, „vale”, „balta”, „trestie”). Imaginile
artistice: vizuale (descrierea naturii şi autocaracterizarea fetei), auditive (“izvoare plâng în
vale”, “şi mi-i spune”), tactile (“mi-oi desface de-aur părul/să-ţi astup cu dânsul gura”)
accentueaza sentimentele de nostalgie si regret ale eului poetic.
Din punct de vedere prozodic, poezia are o muzicalitate trista care este sustinuta de
elementele de prozodie - rima imbratisata, ritmul trohaic, masura versurilor de 7-8 silabe.
Simetria celor patru secvente poetice este sustinuta de monologul liric al fetei, care
exprima termenii antiomici (lumea lui – lumea ei), punctat de cele doua reflectii ulterioare
ale barbatului. Monologul fetei ia, in primele trei strofe, forma reprosului si contine
simbolurile eternitatii-mortii, configurand imaginea lumii reci a ideilor abstracte. Meditatia
barbatului, din strofa a patra, poarta germenele ideii din final, “Totusi este trist in lume!”, si
segmenteaza monologul fetei, care se continua cu chemarea la iubire in spatiul terestru,
cadru natural paradisiac.
Planul feminităţii cuprinde strofele 1-3 şi 5-12. Are forma unui monolog, alcătuit în
prima parte dintr-un reproş, şi apoi, în partea a doua, dintr-o provocare inocentă, care este
un act de seducţie. Reproşul este expresia intuiţiei feminine, care simte înstrăinarea
bărbatului, cufundarea lui “în stele”, “în nori” şi “ceruri nalte”. Versul “De nu m-ai uita
încalte” sugerează dorinţa inocentă a fetei de a nu fi uitată de bărbatul meditativ. Confuzia
bărbatului o determină să-l avertizeze asupra capcanei în care ar putea să cadă, şi anume
să nu caute prea târziu fericirea, iubirea: “Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.
Ghilimelele care delimitează primele trei strofe evidenţiază vorbirea directă, textul citat
aparţine iubitei şi este reprodus pentru a creiona portretul omului de geniu.
Planul barbatului cuprinde strofele 4 si 13-14 si are un rol dublu: evocarea povestii
de dragoste si caracterul acesteia de meditatie. Senzatia de poveste evocata este data de
prezenta unui narator in text, marcat de pronumele personal „eu“ si a unor scurte precizari
care delimiteaza planurile: „Dulce netezindu-mi parul“, „Ca un stalp eu stam in luna“, „S-a
murit iubirea noastra“.
Ultima strofa aduce ideea despartirii, a stingerii dragostei, iar repetitia „floare
albastra“ sugereaza durerea barbatului ca a pierdut povestea de dragoste, subliniind
intensitatea trairii generate de contrastul dintre iluzie si realitate, accentuate de adverbul
„totusi“.
Din punct de vedere compozitional, opera eminesciana „Floare albastra“ este
compusa din 14 strofe care alcatuiesc cele patru secvente poetice. Astfel, strofele 1-3
reprezinta prima secventa poetica care este, de fapt, monologul fetei ce il situeaza pe
barbat intr-o lume superioara, el fiind „cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte”,
semnificând un portret al omului de geniu. Cele doua apelative, „sufletul vietii mele“ si
„iubite“, sunt dispuse simetric la inceputul si sfarsitul primei interventii a fetei si exprima
iubirea sincera a acesteia.
Secventa a doua (strofa 4) reprezinta monologul eului liric in care o ironizeaza pe
fata si este, totodata, indiferent („Eu am râs, n-am zis nimica”). Anticipeaza oarecum
sfarsitul poeziei, regretand ca „ea spuse adevarul“, iar el nu a zis nimic.
A treia secventa poetica (strofele 5-12) face parte tot din monologul fetei, dar de data
asta, il cheama in „codrul cu verdeata“ pentru a-l cobori din lumea superioritatii. Refacerea
cuplului necesita un spatiu protector, astfel ca „luna“ devine protectoarea indragostitilor.
Motivele romantice intalnite in aceasta secventa sunt: motivul codrului, al sarutului, al vaii, al
trestiei. Datorita puritatii fetei, ea considera ca iubirea este asemeni unui joc: „Eu pe-un fir de
romanita/ Voi cerca de ma iubesti“.
Secventa a patra (stofele 13-14) constituie al doilea monolog liric al sinelui poetic,
incarcat de profunde idei filosofice. Uimirea eului liric pentru frumusetea si perfectiunea
fetei este sugerata de propozitia exclamativa: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar
superlativul „Ce frumoasă, ce nebună” sugereaza miracolul pe care il traise, in vis,
indragostitul pentru iubita ideala.
Trairea dionisiaca, simbolizata de ipostaza feminina, este inlocuita de detasarea
apolinica (ipostaza masculina) si de asumarea sentimentului de tristete. Contrastul dintre
vis si realitate, ca si incompatibilitatea dintre cele doua lumi sunt sugerate de versul final:
„Totusi este trist in lume!“. Prin acest vers este transmisa in mod direct tristetea eului liric
ca si-a pierdut adevarata dragoste. Adverbul „totusi“ scoate cititorul din imaginarul poetic,
din lumea visului si il aduce in realitate, intr-o lume trista.
Poezia are o structura romantica, fiind realizata in jurul unor serii de opozitii:
eternitate-moarte, temporalitate-viata, masculin-feminin, traire aoplinica-traire dionisiaca,
abstract-concret, vis-realitate, aproape-departe, atunci-acum.
Dezvoltare a unui motiv romantic de circulație europeana , intr-o viziune lirica
proprie , poemul „Floare albastra“ reprezinta o capodopera a creației eminesciene din
etapa de tinerețe, fiind nu numai o poezie de dragoste, ci şi o meditaţie cu rezonanţe
asupra aspiraţiei către absolut în iubire, întrucât Eminescu suprapune peste tema erotică
tema timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creaţii romantice.