Floare-albastra

de Mihai Eminescu
Poezia ,,Floare-albastra”, scrisa in 1872 si publicata in 1873, in revista ,,Convorbiri literare” este o
capodopera a etapei de tinerete a creatiei eminesciene si prefigureaza ,,Luceafarul” prin schita de portret a
omului de geniu din primele strofe, prin conditia acestuia in raport cu lumea si iubirea, cat si prin final
(,,Totusi, este trist in lume…”).

Opera literara se incadreaza in romantism, prin mai multe trasaturi, precum: atentia acordata
sentimentelor omenesti, tema iubirii, impletita cu cea a naturii, conditia omului de geniu-sugerata in
primele strofe, amestecul speciilor, antiteza intre cele 2 instante lirice: tanara si barbatul, ,,cufundat in
stele”, dar si limbajul dominat de cuvinte populare si de forme de viitor popular.

In ,,Floare-albastra” sunt asociate, in maniera romantica, mai multe specii literare: poem filosofic,
egloga(idila cu dialog) si elegie(poezie in care sunt exprimate sentimente de tristete, regret, melancolie).
Motivul ,,florii albastre” este preluat de Eminescu din literaturile germane si italiana. In literature germane,
la Novalis, reprezinta dorinta de a atinge idelul, iar in cea italiana, la Leopardi, vointa de a naufragia in
infinit. Pentru Eminescu, acest motiv reprezinta atat femeia iubita, cat si infinitul, faptul ca aspiratia spre
infinit poate fi realizata prin iubire, femeia fiind cea care prilejuieste aceasta traire.

Fiind o poezie romantica, tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii. Cadrul natural feeric,
protector pentru cei 2 indragostiti, se contureaza prin motivele literare specific liricii erotice eminesciene:
codrul, izvoarele, prapastia, valea, luna. Poezia este impartita in 2 planuri distinct, inegale ca intindere:
planul femeii si planul barbatului. Potretul geniului se prefigureaza simbolic prin intermediul elementelor
cosmicului(,,Iar te-ai cufundat in stele/Si in nori si-n ceruri nalte?”). Desi la inceput portretul fetei este
perceput ironic(,,mititica”), la finalul poemului este proiectat in ideal(,,dulce minune”).

Cele 14 strofe alcatuiesc 4 secvente poetice, simetria lor fiind potentate de monologul liric al fetei,
care evidentiaza opozitia celor 2 lumi, a geniului si a omului comun. Prima secventa, strofele 1-3, reprezinta
reprosul fetei care, cu intentia specific feminina, observa indepartarea barbatului. Se contureaza, de
asemenea, schita de portret a omului de geniu: barbatul este atras de cugetare, de cunostinte teoretice, de
meditatie, este preocupat sa descifreze tainale universului si uita de viata reala. Limbajul popular al
fetei: ,,incalte”, ,,Sufletul vietii mele” sugereaza ideea de apropiere si afectivitate. In strofa apatra este
prezentata consientizarea si interiorizarea reprosului, acceptarea acestuia de catre barbat, dar el nu
renunta la preocuparile sale. Aspiratia spre cunoastere absoluta este sugerata de metafora ,,rauri in
soare/Gramadesti-n a ta gandire” si de miscarea ascensionala(,,Piramidele-nvechite/Urca-n cer varful lor
mare”)- universal creatiei proiectat cosmic.

Strofele 5-12 prezinta o secventa ampla care contine chemarea fetei si indemnul la iubire, la trairea
nemijlocita a sentimentelor. Ea il cheama in codru, intr-un spatiu protector iubirii lor, unde gesturile specific
indragostitilor eminescieni: intalnirea, soaptele dulci, sarutul, imbratisarea, sarutul, prind glas.

Ultima secventa poetica (strofele 13-14) contine a doua interventie a vocii lirice masculine ce
reprezinta meditatia barbatului asupra iubirii trecute pe care o proiecteaza acum in ideal si amintire(,,Si te-
ai dus dulce minune/Si-a murit iubirea noastra”). In strofa 13 sunt explicitate sentimentele puternice ale
barbatului, dorinta de a cunoaste lumea prin iubire(,,Ce frumoasa, ce nebuna/E albastra-mi dulce floare”).
Ultima strofa, insa, poate fi inteleasa ca o revenire la pesimismul parasit, fiinta poetica intelegand faptul ca
pierderea iubirii reprezinta pierderea increderii si a sperantei.

Figurile de stil si imaginile artistice sunt numeroase, cu ajutorul lor fiind proiectata profunzimea
sentimentelor: epitete: ,,prapastia mareata” , ,,trestia cea lina”; personificari: ,,izvoare plang in vale”;
comparatii: ,,dulce ca marul”; inversiuni: ,,albastra-mi, dulce floare”; metafore: ,,rauri in soare” si
repetitii: ,,Floare-albastra! Floare-albastra!...”.

Masura versurilor este de 7-8 silabe, ritmul trohaic, iar rima imbratisata si imperfecta(asonanta),
toate aceste elemente de prozodie sustinand muzicalitatea trista a poemului. Titlul fixeaza simbolul central,
lumea cunoasterii absolute, infinite, a geniului (simbolizata de culoarea ,,albastra”) si lumea iubirii concrete,
a cunoasterii terestre(simbolizata de ,,floare”).

Prin urmare, poezia ,,Floare-albastra” de Mihai Eminescu reprezinta o capodopera a creatiei

eminesciene din etapa de tinerete care anticipeaza marile teme si idei poetice dezvoltate mai tarziu in
poemul-sinteza ,,Luceafarul”.