Temă și viziune în „Floare albastră”

Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii ca și Ion Creangă, Ioan Slavici și I.L.
Caragiale. Deși este concepută într-o perioadă scurtă (1870-1883), opera eminesciană este vastă,
abordând toate cele trei genuri literare, liricul fiind predilect. Valoarea poeziilor sale, manifestându-și
perenitatea, este inegalabilă până în zilele noastre. Opera eminesciană reprezintă un univers imaginar
aparte cuprinzător și original care îmbină teme și motive romantice cu elemente de specific național.
Poezia „Floare albastră”, scrisă în 1872 și publicată în revista „Convorbiri literare” în 1873, este o
capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe, care anunță marile creații ulterioare, ce vor
culmina cu „Luceafărul”. Dezvoltare a unui motiv poetic european într-o viziune lirică proprie, „Floare
albastră” poate fi considerată o poezie-nucleu a romantismului eminescian.
Romantismul este curentul literar artistic apărut în Europa la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care
se naște ca o reacție împotriva rigorilor clasice și a raționalismului iluminist. Acest nou curent
promovează manifestarea neîngrădită a fanteziei, originalității și sincerității sufletești.
În primul rând, caracterul romantic al textului se evidențiază la nivelul antitezei, ca procedeu
artistic preferat de reprezentanții acestui curent. Discursul liric dezvoltă antiteza dintre planul cosmic și
cel terestru, dintre omul de geniu și omul comun, dintre cunoașterea apolinică și cea dionisiacă.
În al doilea rând, în poezia „Floarea albastră” sunt asociate, în manieră romantică, mai multe
specii literare: poem filosofic, eglogă și elegie. Textul poetic se încadrează în specia idilă ce prezintă,
într-o formă optimistă sau idealizată, viața și dragostea în cadrul rustic. Trăirile interioare ale
protagoniștilor se află în permanentă concordanță cu tablourile de natură, ceea ce conferă poeziei și
caracterul de pastel. Cadrul natural feeric și protector pentru cuplul de îndrăgostiți se realizează prin
motive romantice frecvente în lirica erotică eminesciană: codrul, izvoarele, prăpastia, valea, luna.
Tema. Poezia „Floarea albastră” dezvoltă două teme romantice: iubirea și natura. Lirica
eminesciană prezintă particularitatea de a le combina original: iubirea reprezintă o cale de cunoaștere
fiind asociată cu natura, care se manifestă afectiv, fiind surprinsă în consonanță cu sentimentele umane.
Poezia este alcătuită din 14 strofe, ce alcătuiesc patru secvențe poetice, acestea scoțând în evidență
tema.
● Prima secvență (strofele I-III) – reprezintă monologul fetei care descrie lumea rece a
geniului; incipitul schițează deci planul superior al omului de geniu. Avertismentul final
„Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite”, deși este rostit pe un ton șăgalnic, cuprinde
un adevăr: împlinirea umană se realizează doar prin iubire, în lumea terestră.
● A doua secvență (strofa a IV-a) – constituie meditația bărbatului și prezintă reacția
îndrăgostitului la reproșurile fetei. Deși recunoaște adevărul din vorbele ei, se
detașează cu o anumită ironie: „Ah! Ea spuse adevărul, / Eu am râs, n-am zis nimica”.
● A treia secvență (strofele V-XII) – monologul fetei continuă cu o chemare la iubire în
lumea ei, planul terestru: „Hai în codrul cu verdeață…”. Chemarea la iubire organizează
secvența poetică gradat, într-un scenariu/ritual erotic cu etapele: descrierea naturii
umanizate, inițiativa în peisajul rustic și intim, conversația ludic-erotică, jocul erotic /
„încercarea” iubirii pe un fir de romaniță, portretul fetei văzută ca o zeitate terestră,
gesturile de tandrețe, sărutul, îmbrățișarea, întoarcerea în sat, despărțirea.
● Ultima secvență (strofele XIII- XIV) – este a doua intervenție a vocii lirice din strofa a
patra, continuare a meditației bărbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o
proiectează în ideal și amintire. Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu despărțirea, iar în
planul subiectiv, se accentuează lirismul. Finalul poeziei reprezentat de ultimul vers
„Totuși este trist în lume!” conține esența meditației geniului asupra ființei umane,
dominată de tristețe și neîmplinire.
 Titlul fixează simbolul central, un motiv romantic de circulație europeană, ce sugerează aspirația
spre fericirea prin iubire. În viziune romantică, se confruntă două moduri de existență sau ipostaze ale
cunoașterii: lumea cunoașterii absolute, infinite, a geniului (simbolizată de culoarea „albastră”) și lumea
iubirii concrete, a cunoașterii terestre (simbolizată de „floare”).
Tipul de lirism. Ca în lirismul cu măști, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane
(masculin – feminin) sau portrete spirituale (geniul – făptura terestră), care se asociază celor două lumi.
Mărcile eului liric sunt verbe și pronume la persoana I singular: „eu am râs” și a II-a: „te-ai cufundat”.
Prozodia. Muzicalitatea tristă a poemului este susținută de elementele de prozodie: rima
îmbrățișată, ritmul trohaic, măsura versurilor de 7-8 silabe. Se remarcă inovațiile prozodice: folosirea în
rimă a unor cuvinte rare: „gândire” – „asire” și a unor părți de vorbire diferite: „dispare” – „floare”.
În concluzie, poezia „Floare albastră” este o dezvoltare a unui motiv romantic de circulație
europeană într-o viziune lirică proprie. Ea reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de
tinerețe, care anticipează marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în poemul-sinteză
„Luceafărul”.