Temă și viziune în „Testament”

Tudor Arghezi a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii
românești sub influența baudelairianismului. Revendicat de clasici și moderni deopotrivă, Arghezi este un
înnoitor al limbajului poetic, prin încălcarea convențiilor și a regulilor. Particularități ale modernismului în
poezia lui sunt: estetica urâtului, limbajul șocant, cu neașteptate asocieri lexicale și semantice, fantezia
metaforică, înnoirile prozodice.
Poezia „Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii
române din perioada interbelică. Poezia este așezată în fruntea primului volum arghezian, „Cuvinte
potrivite” (1927), și are rol de program literar, realizat însă cu mijloace artistice.
Modernismul reprezintă un curent în arta și literatura secolului al XX-lea, caracterizat prin
negarea tradiției și prin impunerea unor noi principii de creație. În felul acesta, modernismul include
curente artistice inovatoare: simbolismul, expresionismul, dadaismul sau suprarealismul.
În primul rând, poezia aparține modernismului deoarece în cadrul ei apare o problematică
specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspirație și
tehnica poetică. În „Testament”, poetul este prezentat ca un meșteșugar al cuvintelor, poezia
presupunând truda creatorului: „Și frământate mii de săptămâni / Făcui din ele muguri și coroane”.
În al doilea rând, o altă caracteristică a modernismului este interesul poeților de a reflecta asupra
creației lor, de a-și sintetiza concepția artistică și de a o transmite cititorilor, astfel că fiecare volum este
deschis de o artă poetică.
„Testament” este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre arta
literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca moștenire
unui fiu spiritual. Astfel, cartea devine un mod de a cunoaște lumea, „cartea mea-i, fiule, o treaptă”.
Metafora „carte” este motivul central și are sensul de bun spiritual care asigură legătura dintre generații
și oferă urmașilor o identitate, fiind „hrisovul cel dintâi”.
În prima strofă, secvența „Prin râpi și gropi adânci / Suite de bătrânii mei pe brânci” sugerează
drumul dificil al cunoașterii, străbătut de înaintași. În versul „Cartea mea-i, fiule, o treaptă”, formula de
adresare „fiule” desemnează un potențial cititor, poetul identificându-se, în mod simbolic, cu un tată.
Cartea este „o treaptă” în desăvârșirea cunoașterii.
Pe de altă parte, ultima strofă evidențiază faptul că poezia este atât rezultatul inspirației, al
harului divin (sugerat de metafora „slova de foc”), cât și rezultatul meșteșugului, al trudei poetice (dedus
din metafora „slova făurită”). Condiția poetului este redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o citește”;
artistul este un „rob”, un truditor al condeiului, iar de munca lui se bucură fără efort cititorul – „Domnul”.
Titlul poeziei are două sensuri: denotativ și conotativ. În sens denotativ, cuvântul-titlu
desemnează un act juridic prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după
moarte, cu privire la transmiterea averii sale. De aici derivă sensul conotativ al titlului: creația argheziană,
„cartea” este o moștenire spirituală lăsată de poet urmașilor.
Lirismul subiectiv se justifică prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și, la nivelul
expresiei, prin mărcile eului liric: pronume și verbe la persoana I singular („eu am ivit”, „am
preschimbat”), adjective posesive („cartea mea”), care se referă la eul liric, dar și pronume și verbe la
persoana a II-a singular („te”, „tine”, „urci”) sau substantive în vocativ („fiule”), care desemnează
interlocutorul imaginar.
Prozodia, îmbinând tradiție și modernitate, este inedită: poezia cuprinde cinci strofe inegale, cu
metrică (9-11 silabe) și ritm variabile, în funcție de intensitatea sentimentelor și de ideile exprimate.
Rima ține de vechile convenții, este împerecheată.
 În concluzie, poezia „Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză pentru
orientările poeziei interbelice, tradiționalism și modernism. Autorul pornește de la aspectele liricii
tradiționale și oferă alternative poetice moderne, într-o operă poetică originală.