-Modernismul reprezintă un curent în arta și literatura secolului XX, caracterizată prin negarea tradiției și prin impunerea unor noi

principii de creație. În felul acesta, modernismul include curente artistice inovatoare precum: simbolismul, expresionismul, dadaismul sau suprarealismul.
-Criticul literar Matei Călinescu identifică în “Cinci fețe ale modernității” doua tipuri de modernitate, unul istoric și unul artistic, aflate adesea într-o incompatibilitate ideologică.
-Modernismul românesc s-a constituit în jurul revistei “Sburătorul” (1919-1922 și 1926-1927) apărută sub direcția lui Eugen Lovinescu, în paginile căreia au debutat cu poezie, proză și critici literare, tineri precum: Ion Barbu, Camil Petrescu, Tudor Vianu, George Călinescu ș. a.
-Caracteristicile ideii de modern sunt ruptura de tradiție și refuzul modelelor clasice, arta modernă este marcată de o permanenta nevoie de a inova și de un imbold de negare constantă a realismului și naturalismului; dificultatea comunicării devine și ea o componentă esențială a artei moderne, aceasta fiind adesea debutată de
elitism: artistul modern este de multe ori neîncrezător în succes. Dacă poezia simbolistă se concentrase pe sugestie mai mult decat pe descriere, pe crearea obiectului “tăcut”, după cum îl numește Stephane Mallarme, sugerat și niciodată reprezentat direct, poezia secolului XX se îndreaptă spre bună măsură spre ermetism,
limbajul îndepărtându-se tot mai mult de tipul tiparele comunicării cotidiene. Alte trăsături specifice modernismului sunt: conceperea volumului de versuri ca un întreg care se deschide cu o artă poetică (poezia pragmatică în care poetul își exprima concepția despre creație și menirea creatorului), dispariția rigorilor prozodice
si alternația majuscule/minusculă la început de vers prin intermediul căreia este ilustrată continuitatea ideilor poetice, abordarea unor teme importante ale liricii: moartea, iubirea, cunoasterea creației poetice, raportul omului cu divinitatea, prezența unor concepte filozofice în poezia lui Lucian Blaga, precum cunoașterea
luciferică și cunoașterea paradisiacă etc.
-Poezia „Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale litraturii române din perioada interbelică. Poezia este așezată în fruntea primului volum arghezian, “Cuvinte potrivite” (1927), și are rol de program literar, realizat însă cu mijloace artistice.
-“Testament” este o artă poetică, autorul își exprimă propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii și despre rolul artistului în societate.
-“Testament” este o artă poetică modernă, pentru că în cadrul ei apare o triplă problematică specifică liricii moderne: transfigurarea socoalului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspirație și tehnica poetică.
-Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca moștenire unui fiu spiritual – posterității.
-Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi este lăsată drept unică moștenire “cartea” ( “Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte,/Decât un nume adunat pe-o carte”), metonimie care sugerează opera literară.
-Lirismul subiectiv se justifică prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și, la nivelul expresiei, prin mărcile eului liric: pronime și verbe de persoana I singular (“eu am ivit”, “am preschimbat”), adjective posesive (“cartea mea”), dar și pronime li verbe de persoana a II-a singular (“te”, “tine”, “urci”) sau substantive în
vocativ (“fiule”), care desemnează interlocutorul imaginar.
-Titlul poezeie are două sensuri: unul denotativ și altul conotativ. În sens propriu, denotativ, cuvântul-titlu desemnează un act juridic prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, cu privire la transmiterea averii sale. Titlul amintește și de cărțile Bibliei, Vechiul Testament și Noul
Testament, în care sunt concentrate învățăturile proorocilor și apostolilor și evangheliștilor, adresate omenirii. De aici derivă și sensul figurat, conotativ al titlului: creația argheziană ,“cartea”, este o moștenire spiritual lăsată de poet urmașilor.
-Organizarea ideilor poetice se face în jurul motivului central, metafora “carte”, cu sensul de bun spiritual care asigură legătura dintre generații și oferă urmașilor o identitate, pentru că este “hrisovul cel dintâi”.
-Textul poetic este structurat in cinci strofe cu număr inegal de versuri, grupate în trei secvențe poetice. Prima secvența (strofele I, II) sugerează legătura dintre generații. Secvența a doua (strofele III, IV) redă rolul etic, estetic și social al poeziei. A treia secvență poetică (ultima strofă) reprezintă contopirea între har și trudă în
poezie. Simetria textului este dată de plasarea cuvântului-cheie „carte” și a sinonimelor sale („testament”, „hrisov”, „cuvinte potrivite”, „slova de foc și slova făurită”) în cele trei secvențe poetice.
-Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual (“Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/Decât...”), evidențiază sensul titlului, idea moștenirii spirituale, “un nume adunat pe-o carte”.
-În prima strofă, secvența “râpi și gropi adânci/Suite de bătrânii mei pe brânci” sugerează drumul dificil al cunoașterii străbătut de înaintași. În versul „Cartea mea-i, fiule, o treaptă”, formula de adresare „fiule” desemnează un potențial cititor, poetul identificându-se, în mod simbolic, cu un tată, iar cartea este “o treaptă” în
desăvârșirea cunoașterii.
-În strofa a doua, “cartea”, creație elaborată cu trudă de poet, este numită metaforic “hrisovul cel dintâi”, cartea de căpătâi a urmașilor.
-Ideea centrală în cea de-a treia este paralelismul și suprapunerea cu lumea obiectuală. Astfel, “sapa”, unaltă folosită pentru a lucra pământul, devine „condei”, unealtă de scris (“Ca să schimbăm, acum, întâia oara,/Sapa-n condei și brazda-n călimară”); munca poetului este sensibil diferită de a înaintașilor lui țărani. Poetul este
născicitor și un meșteșugar de cuvinte, care transformă “graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” în “cuvinte potrivite”, metaforă ce desemnează poezia ca meșteșug.
-Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, devine îndreptar moral și dobândește veșnicie: „Am luat cenușa morților din vatră/Și am făcut-o Dumnezeu de piatră”.
-În strofa a patra apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durererea este simbolizată în poezie prin metafora “vioară”: “Durerea noastră surdă și amară/O grămădii pe-o singură vioară,/Pe care ascultând-o a jucat/Stâpânul ca un țap înjunghiat”.
-Ultima strofă evidențiază faptul ca arta contemplativă, “Domnița”, “pierde” în favoarea meșteșugului poetic: “Întinsă leneșă pe canapea/ Domnița suferă în cartea mea”. Poezia este atât rezultatul inspitației, al harului divin, sugerat de metafora “slova de foc”, cât și rezultatul meșteșugului, al trudei poetice, dedus din metafora
“slova făurită”: “Slova de foc și slova făurită/ Împărechiate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește”. Condiția poetului este redată în versul “Robul a scris-o, Domnul o citește”.
-Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o concepție nouă, modernă, privind poezia, resursele ei și misiunea poetului. Materialitatea imaginilor artistice se realizează prin asocieri semantice surprinzătoare: comparația inedită (“Împărechiate-n carte se mărită/ Ca fierul fierul cald îmbrățișat în clește”), epitetul
rar (“seară răzvrătită”, “dulcea lui putere”, “Dumnezeu de piatră”, “durerea […] surdă și amară”), oximronul (“Veninul strâns l-am preschimbat în miere/ Lăsând întreagă dulcea lui putere”.
-Prozodia, îmbinând tradiție și modernitate, este inedita: poezia cuprinde strofe inegale ca număr de versuri, cu metrică (9 – 11 silabe) și ritm variabile, în funcție de intensitatea sentimentelor și de ideile exprimate. Rima ține de vechile convenții, este împerechiată.
-În concluzie, poezia „Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză pentru orientările poeziei interbelice, tradiționalism și modernism. Autorul pornește de la aspectele liricii tradiționale și oferă alternative poetice moderne, într-o epocă poetică originală.