Testament

de Tudor Arghezi
=tema și viziunea despre lume=
Poezia „Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii române din perioada interbelică, . Poezia este așezată în fruntea primului volum
arghezian „Cuvinte potrivite” în anul 1927.
„Testament” este o artă poetică modernă, deoarece autorul își exprimă propriile convingeri
despre artă literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate. Este o artă
poetică modernă, pentru că apare o problematică specifică literaturii moderne: transfigurarea
socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspirație și tehnica poetică. O
caracteristică a modernismului este interesul poeților de a reflecta asupra creației lor, de a-și
sintetiza concepția artistică și de a transmite cititorilor, astfel că fiecare volum este deschis de
o artă poetică.
Viziunea argheziană despre lume este una duală: pe de-o parte este legată de estetica
urâtului, susținând că se poate crea artă din orice aspect al realității chiar și din cele mai puțin
frumoase, pe de altă parte ni se prezintă rolul de făuritor al poetului care prin efort personal
filtrează și transmite sentimentele poporului său.
Titlul. Sensul propriu al cuvântului testament reprezintă un act juridic ce exprimă dorințele
unei persoane după moarte, în special cele legate de administrarea averii. Aici cuvântul este
folosit cu sens conotativ, poezia devenind o moștenire lăsată urmașilor-cititori. Acest sens
derivă și din scrierile biblice Noul și Vechiul Testament, cărți cu o mare valoare spirituală
pentru omenire.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca moștenire
unui fiu spiritual-posterității.
Motivul central al poeziei este acela al cartii, care simbolizeaza ideea de cunoastere,de
legatura spiritual intre generatii,pentru ca ea oglindeste"seara razvratita" a stramosilor ce au
urcat "prin rapi si gropi adanci",dar si ideea de truda, de mestesug, de pasiune.Cuvantul carte
are o bogata sinonimie in text: testament,hrisov,cuvinte potrivite.
Lirismul este unul subiectiv, mărcile eu liric fiind pronume la persoana întâi („străbunii
mei”, „cartea mea”) sau verbe la persoana întâi („nu-ți voi lăsa”, „am ivit”, „am prefăcut”).
Ipostaza eului liric este cea a poetului responsabil, angajat social.
Compozitional, poezia are cinci strofe,alcatuit dintr-un numar inegal de versuri.Cele cinci
strofe ale poeziei se grupeaza in trei secvente poetice/pe trei coordinate.Prima este alcatuita
din primele doua strofe, sugerand legatura dintre poet si cititorii-urmasi; a doua alcatuita din
urmatoarele doua strofe, reda rolul etic,estetic si social al poeziei;a treia, redata de ultima
strofa,incrancenata lupta a poetului cu lexical.
În prima parte a poeziei, cartea este văzută ca o moștenire lăsată de către poet (părintele
spiritual), cititorului (fiul). Ea capătă o formă spiritualizată, „un nume adunat pe-o carte”.
Opera creează o legătură strânsă între generații, astfel că străbunii, poetul și fiul trebuie să
urmeze aceeași aceeași cale a maturizării. Poezia devine un element important al inițierii
(„cartea mea fiule-i o treaptă”) ce trebuie apreciat cu grijă („Așeaz-o cu credință căpătâi”).
Partea a doua vorbește despre creația poetică. Aici poetul filtrează și transformă realitatea,
chiar urîtă și dureroasă, în poezie. Astfel munca grea a înaintașilor, „sapa și brazda”, se
schimbă într-un efort intelectual „condei și călimară”, graiul necizelat „cu îndemnuri pentru
vite” este prefăcut în „cuvinte potrivite”, iar cuvintele sărăcăcioase capătă valoare și
strălucire: „făcui din zdrențe muguri și coroane”. Veninul urii se preschimbă și el în dulceața
mierii iar durerea neexprimată până atunci este pusă în muzică. Reflexia socială a poetului
asigură împlinirea misiunii lui („din bube mucegaiuri și noroi/ iscat -am frumuseți și prețuri
noi”).
Partea a treia descrie procesul creației. În poezie există o interferență între inspirația divină
– „slova de foc” și efortul propriu al autorului – „slova făurită”. Metaforele „Robul” și
„Domnul” asigură raportul corect între poet și cititor, primul fiind cel care lucrează în
supunere iar cel de-al doilea cel care se bucură de rezultatul lui.
Simetria incipit-final iese în evidență prin preluarea pronumelui “ți”, marcă a adresării
directe, prin formularea ceremonioasă “Domnul”, sugerând respectul arătat cititorului.
Incipitul atestă lirismul subiectiv, fiind reprezentat de adresarea directă prin forma negativă a
verbului la persoana a II-a singular, având rolul de a accentua valoarea deosebită a moştenirii,
opera literară, bunul cel mai de preţ al poetului, pe care acesta o lasă prin testament viitorimii:
„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte”.
Finalul poeziei accentuează ideea că opera literară este rodul tradiţiei strămoşeşti, pe care
poetul, la landul său, o lasă moştenire urmaşilor, aşa cum şi el a preluat-o şi a înfrumuseţat-o,
a îmbogăţit-o, a înălţat-o spiritual: „Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei”.
Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, concept pe care îl preia de la
scriitorul francez Charles Baudelaire. Prin unicul său volum de poezie, Florile
răului, Baudelaire lărgeşte conceptul de frumos, integrându-i înţelegerea răului, a urâtului.
Arghezi, la rândul lui, consideră că orice aspect al realităţii, indiferent că este frumos sau
urât, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”
Evoluţia spirituală este simbolizată prin instrumentele proprii muncii fizice, „sapa” şi
„brazda”, omenirea progresând către o activitate intelectuală, „condei”, „călimară”: „Ca să
schimbăm acum, întâia oară, / Sapa-n condei şi brazda-n călimară”.
La nivel lexico-semantic se observa acumularea de cuvinte nepoetice care dobandesc valente
esteticii uratului (de exemplu “bube, mucegaiuri si noroi”, “ciorchin de negi”). Ineditul
limbajului arghezian provine din valorificarea diferitelor straturi leicale in asocieri
surprizatoare: arhaisme (hrisov), regionalisme (gramadii) cuvinte si expresii populare(ropi,
rapi pe branci, plavanii) termeni religiosi (cu credinta, icoane, Dumnezeu), neologisme
(obscur). Seriile antonomice “cand sa-mbie, cand sa-njure” sugereaza diversele tonalitati ale
creatiei poetice argheziene. Versul “Facui din zdrente muguri si coroane” exprima ideea
transfigurarii artistice a unor aspecte ale realitatii degradate sau efectul expresiv al cuvintelor
triviale (abiguitatea expresiei poetice). Metafora “seara razvratita si a “osamintelor varsate”
face trimitere la sufletul acestuia, intr-o contopire fara sfarsit.
La nivelor morfosintactic, sugestia trudei creatorului se realizeaza cu ajutorul disclocarii
topice si sintactice (de ex “Si dand in varf, ca un ciorchin de negi,/Rodul durerii de veci
intregi”).
În concluzie, poezia „Testament” este reprezentativă pentru particularitățile liricii argheziene
pentru că redă concepția despre poezie ca produs atât al talentului cât și al muncii De
asemenea, poetul demonstreaz că arta este un mijloc de reflectare a aspectelor complete ale
realității și o modalitate de a înnobila orice univers.