Arta poetică - Testament de Tudor Arghezi

Definiție:
Arta poetică este un text liric, în care scriitorul își exprimă prin diverse mijloace artistice
concepția depre creație, depre domeniile de inspirație ale artei sale, despre menirea artistului în
lume, despre modul în care trebuie scrisă, în vizunea sa, o operă literară.
O artă poetică poate cuprinde sugestii importante depre temele și motivele dominante ale
operei autorului.

Modernismul este un curent literar manifestat în perioada interbelică și teoretizat de criticul

Eugen Lovinescu prin intermediul cenaclului și al revistei Sburătorul. La nivelul poeziei,
complexitatea modernismului depășește cu mult sfera unei singure tipologii artistice. Aceasta
deoarece în spațiul autohton există trei viziuni poetice despre lume fundamental diferite care au
rămas în istoria literaturii ca ipostaze ale modernismului românesc: de la realistul Arghezi cu a
sa estetică a urâtului și poezia existențialistă (Psalmi), până la poezia expresionist-mitologică a
lui Blaga și culminând cu ermetismul lui Barbu, concepțiile despre artă ale moderniștilor sunt
foarte diferite. Dar, mai mult decât recunoașterea acestor trei variante canonice, există chiar
interpretări ce includ printre manifestările moderniste o anumită direcție a tradiționalismului (prin
autori ca Ion Pillat), creația antisimbolistă a lui Bacovia sau chiar unele curente avangardiste.
Poezia lirică modernistă se caracterizează printr-o mare diversitate tematică, de expresie
artistică și prozodică.

Poezia Testament reprezintă o artă poetică modernistă, având rol de manifest literar,
deschizând volumul de debut intitulat sugestiv Cuvinte potrivite, apărut în 1927. În viziunea
autorului, creaţia artistică trebuie să ilustreze durerile, suferinţele şi năzuinţele poporului al cărui
exponent este poetul; opera artistică trebuie să reflecte evoluţia spirituală a unui popor şi să fie
punte între generaţii.
Poezia conține teme și motive literare și atitudini lirice semnificative ptr. universul poetic
arghezian: promovarea esteticii urâtului, credința în puterea de materializare a cuvintelor,
atașamentul față de valorile trecutului, valoarea spirituală a creației lirice.

D. p.d.v. tematic, textul e o artă poetică, deoarece scriitorul își exprimă concepția despre
rolul poetului și al creației și despre sursele de inspirație ale artei sale. În cadrul textului e
abordată o triplă problematică: transfigurea socialului în estetic (“Bătrânii au adunat, printre
plăvani, /Sudoarea muncii sutelor de ani./Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite /Eu am ivit
cuvinte potrivite”), estetica urâtului (“Din bube, mucegaiuri și noroi /Iscat-am frumuseți și prețuri
noi.”), definirea raportului dintre inspirație și tehnica poetică (“Slova de foc și slova faurită
/Impărechiate-n carte se mărită, /Ca fierul cald îmbrăţişat în clește.”).

La nivel prozodic, indentificam trăsături ale modernismului: strofe cu număr inegal de

versuri și cultivarea versului alb.
 La nivelul limbajului poetic, Arghezi este un înnoitor datorită faptului că valorifică în opera
sa toate straturile lexicale ale limbii (indetificăm cuvinte populare-brânci, arhaisme-slova,
regionalism- o grămădii, neologisme- obscură și termeni nepoetici - bube, mucegaiuri), dar și
datorită metaforelor şi comparațiilor inedite prezente în text (Slova de foc şi slova făurită/
Împărechiate-n carte se mărită / Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte).
Tema textului este reprezentată de creația literară în ipostaza de meşteşug, deopotrivă
inspirație divină și trudă asupra cuvintelor, creație lăsată drept moștenire unui fiu spiritual.
O secvență lirică reprezentativă prentru tema textului o identificăm în prima strofă a
poeziei – ideea poetică centrală este aceea că opera argheziană reprezintă moștenirea
spirituală pe care poetul o lasă cititorilor săi sau viitorilor truditori ai condeiului. Incipitul
textului (“Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe o carte,”) este
conceput ca o adresare directă a poetului către cititor, căruia îi e lăsată unică moștenire –
numele “adunat pe o carte”. Versurile ilustrează condiţia artistului a cărui identitate e strâns
legată de creaţia sa, însă trimite şi la ideea moștenirii spirituale, reprezentate de creația
argheziană. Epitetul “seara răzvrătită”, denotă procesul dificil al sublimării experienței
înaintașilor și, de asemenea, procesul evoluției neamului de la munca fizică (Prin râpi și gropi
adânci /Suite de bătranii mei pe brânci) până la munca intelectulă, realizată în prezent de
scriitor. Creația argheziană apare în ipostaza liantului între generații,”de la străbunii mei până la
tine”, dar și în ipostaza unei “trepte” necesare în devenirea spirituală a cititorului şi în
dobândirea conştiinţei apartenenţei la un neam, al cărui reprezentant este poetul.
O altă secvența poetică relevantă pentru tema textului, o identificăm în strofa a cincea
evidențiind ideea poetică a transfigurării socialului în estetic, a concentrării și filtrării
suferințelor înaintașilor prin conștiința și sensibillitatea creatorului - în primele versuri din
strofa a cincea (“Durerea noastră surdă și amară /O grămădii pe-o singură vioară,”). Scriitorul își
asumă rolul de exponent al poporului din care face parte, iar opera argheziană dobândește
valențe mesianice, dar și purificatoare de suferințe (Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Și
izbăveste-ncet pedesitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor.)
Estetica urâtului, concept pus în circulație de poetul francez Baudelaire, este introdus în
literatura română de Tudor Arghezi și valorificat în acest text poetic (“Din bube, mucegaiuri și
noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”). Autorul transfigurează artistic în creaţia sa suferinţele
şi chinurile înaintaşilor, iar poezia ce le reflect e un produs al frumosului “frumuseşti şi preţuri
noi”.

Elemente de compoziție și limbaj

Lirismul textului este subiectiv deoarece identificăm numeroase mărci lexico-gramaticale

ale prezenței eului poetic. Acesta e reperat în diverse ipostaze: părinte spiritual, creator (“Nu-ți
voi lăsa drept bunuri, după moarte,”); liant între generații, în relația străbuni - eul poetic – cititor,
respectiv trecut – prezent – viitor (“În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la
tine,”); și rob care trudește asupra cuvintelor (Robul a scris-o, Domnul o citește,).
Titlul Testament este format dintr-un substativ nearticulat care, raportat la text, are dublă
accepție: pe de-o parte, termenul folosit denotativ denumește un act juridic ce conține dorințele
unei persoane, ce urmează a fi îndeplinite după moartea acesteia. Titlul este în strânsă legătură
cu incipitul textului, (“Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe o
carte,”), astfel orientează lectura spre caracterul programatic al operei. Pe de altă parte, în
accepție conotativă, termenul testament face trimitere spre Noul și Vechiul Testament, părți ale
Bibliei, cartea de căpătâi a umanității. Opera argheziană devine așadar, cartea de căpătâi a
poporului român, moștenirea spirituală a acestuia.
Textul este compus din 6 strofe cu număr inegal de versuri, discursul liric fiind organizat ca
un monolog adresat de tată unui fiu spiritual, identificăm astfel mărci ale adresării directe: verbe
și pronume la persoana a doua (“Nu-ți voi lăsa”) și vocativul “fiule”.
Element de recurență cu rol esenţial în organizarea materialului poetic este termenul
“carte”, o metonimie pentru opera argheziană. Aceasta este o “treaptă”, adică punte între trecut
și viitor; ea e “hrisovul cel dintâi” (are valoare spirituală, rezultat al sublimării experiențelor
înaintașilor); “cuvinte potrivite”; “frumuseți și prețuri noi “– opera argheziană este un produs al
frumosului cu valoare estetică; “Slova de foc și slova faurită”- deopotrivă inspirație și muncă.
Relații de opoziție contextuală:
Sapa ≠ condei
Brazdă ≠ călimara
Observăm opoziția între instrumentele muncii țărănești, fizice și instrumentele muncii
intelectuale.
Cealaltă relație de opoziție pe care se bazează textul, identifică pe de-o parte, existența și
modul de viață al înaintașilor, necazurile, umilințele pe care aceștia le-au suportat, iar pe de altă
parte, reflectarea artistică a acestor aspecte în creația argheziană. De fapt, aceste relații de
opoziție se bazează pe conceptul de estică a urâtului pe care scriitorul îl preia din poezia
scriitorului francez Baudelaire. Conform acestui concept, poezia își poate avea sursa de
inspirație în orice aspect al realității: grotesc sau sublim, frumos sau urât, sacru sau profan,
aceste aspecte ale unei realități decăzute moral sunt recuperate sub raport estetic prin
transfigurarea lor artistică, poezia fiind un produs al frumosului.
Nivel stilistic:
Epitete: “seara răzvrătită”, “dulcea lui putere”, “torcând ușure”, “Dumnezeu de piatră”, “durerea
… surdă si amară” , “gropi adânci”, “ramurei obscure”
Metafore: “împerecheate-n carte se mărită”, “Slova de foc şi slova făurită”
Oximoron: “Veninul strâns l-am preschimbat în miere,”
Comparații inedite: “Stapânul ca un țap înjunghiat”, “Ca fierul cald îmbrățișat clește”
Definirea universului liric arghezian: “leagăne urmașilor stăpâni”, “Slova de foc şi slova făurită”,
“cuvinte potrivite”, “biciul răbdat”, ”frumuseţi şi preţuri noi”
Nivel lexical:
Acumularea unor cuvinte nepoetice: “muguri, mucegaiuri și noroi”, “ciorchini de negi”; arhaisme:
“hrisov”, ”condei”; cuvinte și expresii populare: ”gropi”, “râpi”, “pe brânci”; termeni religioși:
“icoane”, “Dumnezeu”; neologisme: “obscure”. Valoricarea diverselor straturi ale limbii constituie
un aspect al modernismului.

Încheiere
În opinia mea, poezia Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică modernistă, poetul
devenind un născocitor, iar poezia reprezentând rezultatul virtuozității artistice a creatorului.
Arghezi introduce în această poezie programatică conceptul de estetică a urâtului, arta
devenind un mijloc de reflectare a complexității existenței și o modalitate de amendare a răului.
Creația reprezintă rezultatul sublimării experienței înaintașilor, poetul mediind legătura dintre
generații. Seria de opoziții în care e antrenat termenul “carte” ilustrează preschimbarea
instrumentelor muncii brute, fizice în cele ale muncii intelectuale, deci evoluția poporului român.
În concluzie, poezia Testament e o artă poetică de sinteză pentru orientările liricii
interbelice cu elemente moderniste, respectiv tradiționaliste.