Testament

Artă poetică

Poet, prozator și publicist de marcă al literaturii interbelice, Tudor Arghezi reprezintă o

personalitate controversată, însă fascinantă prin complexitatea ei. Opera sa impresionează prin vastitate,
prin multitudinea speciilor abordate, prin problematică și prin modalitățile estetice noi, șocante la vremea
respectivă. Opera sa lirică se constituie din patru direcții tematice: poezia filosofică, poezia socială,
poezia de dragoste și cea a universului mărunt („a jocului, a boabei și a fărâmei”).
Poezia „Testament” face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din
perioada interbelică, alături de „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga și „Joc
secund”, de Ion Barbu. Așezată în fruntea volumului de debut „Cuvinte potrivite” (1927), reprezintă un
crez artistic, concentrând ideile estetice și anticipând temele poeziei argheziene. Revendicat de clasici și
moderni deopotrivă, T. Arghezi este un înnoitor al limbajului poetic. Particularitățile modernismului
în poezia lui sunt: estetica urâtului, limbajul șocant cu asocieri inedite, neașteptate (termeni
religioși, argotici, arhaisme, regionalisme etc.), ambiguitatea și expresivitatea metaforelor, înnoirile
prozodice.
„Testament” este o artă poetică deoarece autorul își exprimă direct convingerile despre cuvânt
și poezie, în sens restrâns, despre literatură și viață, în sens larg, precum și despre rolul/menirea
poetului în societate. Este o artă poetică modernă deoarece dezvoltă o problematică specifică
modernismului: transfigurarea urâtului și a socialului în estetic, raportul dintre inspirație și munca
artistului („Slovă de foc și slovă făurită/Împerecheate-n carte se mărită”).
Tema poeziei o constituie creația literară, percepută drept conjugare a inspirației, a harului
creator și a meșteșugului artistic, a muncii poetului. Creația este lăsată moștenire – „testament” – unui
„fiu” spiritual, posteritatea. În spirit modernist, Arghezi consideră opera de artă (textul literar/cartea de
poezie/opera poetică în ansamblu) cea mai reușită creație, vitală pentru ființa umană. Ideea este
evidențiată prin metafora explicită („in praesentia”) „cartea mea-i, fiule, o treaptă”. Accentul pe care
poetul îl pune pe opera poetică, pe creație este dat de recurența motivului literar central – cartea, de
faptul că toate celelalte aspecte ale creației (autor, receptor) se conturează prn raportarea la acest motiv.
Cartea primește atribute poetice care îi subliniază importanța. Astfel, în prima strofă, cartea este
văzută metaforic ca o „treaptă”, punct de sosire și totodată de plecare, în evoluția de la materie la spirit,
de la urât la frumos. Apoi, cartea devine „hrisovul vostru cel dintâi” (hrisovul - cea mai importantă carte
dintr-o cetate), subliniind astfel importanța vitală a artei pentru individ și comunitate. Printr-o suită de
metafore, cartea devine: „cuvinte potrivite”( rodul trudei, al meșteșugului creatorului), „leagăne
urmașilor stăpâni” (delectare, plăcere estetică), „frumuseți și prețuri noi” ( chintesență a lumii
transfigurate artistic), „o singură vioară” (frumosul artistic unic, complex), „biciul răbdat se-ntoarce în
cuvinte și izbăvește” (imagine alegorică a rolului social al artei), „Dumnezeu de piatră” (eternizare prin
artă). Metafora implică ideea de ieșire în afara timpului, de eternizare a unui lucru desăvârșit – opera
creată. Aceasta devine „hotar înalt/ cu două lumi pe poale”, adică granița dintre trecut și viitor, dintre
sacru și profan, dintre materie și spirit.
Așadar, în viziunea lui Arghezi, cartea (poezia/opera literară) este valoarea spirituală
supremă . Prin ea, realitatea brută, limbajul dur suferă un proces de purificare, de transfigurare surprins
în diferite versuri: „Ca să schimbăm acum întâia oară/Sapa-n condei și brazda-n călimară”; „Din
graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite”. Rolul artistului este de a asimila
truda înaintașilor pentru a o preface în act spiritual. „Sapa”, „brazda”, „plăvanii” definesc
materialul, profanul, în vreme ce „condeiul”, „călimara”, „cuvîntul” trimit către spiritual, către artă.
Poezia este, prin urmare, creuzetul în care se transformă materialul în spiritual, profanul în sacru,
natura în artă etc. Arta devine o alchimie originală, transformând o serie de cuvinte considerate anterior
apoetice. Această magică devenire este posibilă grație travaliului intens al poetului: „Și frământate mii
de săptămâni/Le-am prefăcut în versuri și-n icoane”.
Tema și viziunea despre lume sunt puse în lumină prin diferite elemente de compoziție și de
limbaj: titlul, incipitul, finalul și limbajul artistic.

1
 Titlul este o metaforă ce sugerează ideea că poezia argheziană (și poezia în general) constituie o
moștenire spirituală pe care scriitorul o lasă cititorului, fiului său întru spirit. Conotativ, „testamentul”
arghezian sugerează ideea că numai o comoară spirituală poate transcende timpul, devenind o „avere” și
pentru generațiile viitoare. Așezarea poeziei cu titlul „testament” în deschiderea primului volum este
paradoxală pentru că lexemul sugerează sfârșitul, ceea ce urmează după moarte. Alegerea lui Arghezi
plasează creația ca început și sfârșit al existenței.
Incipitul poemului evidențiază, pe de o parte, caracterul de artă poetică, iar, pe de altă parte,
strategia lirică de monolog adresat și lirismul subiectiv. Astfel, primele două versuri pun în lumină
condiția poetului („un nume adunat pe-o carte”), verbul la formă negativă accentuând tonul solemn,
testamentar: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte,/Decât un nume adunat pe-o carte”. Lirismul
subiectiv este pus în lumină prin formula monologului adresat, evidențiindu-se mai multe ipostaze ale
eului liric: „eu”, „noi”, „fiule”, „străbuni”.
Finalul poeziei dezvăluie că în actul poetic se implică, în egală măsură, două elemente creatoare
– inspirația/talentul și meșteșugul: „Slovă de foc și slovă făurită/Împerecheate-n carte se mărită”.
Semnificația „slovei făurite” este legată de munca intensă a poetului (evidențiată și în strofele anterioare:
„frământate mii de săptămâni”). Arghezi se declară astfel un adept al meșteșugului, al cizelării îndelungi a
versului. „Slova de foc” vine să completeze travaliul artistic, alăturându-i inspirația, talentul, „focul”
divin. Poetul insistă asupra efortului creator, în comparație cu aparenta ușurință a receptării ei: „Robul a
scris-o, Domnul o citește”. Finalul trimite așadar și la condiția poetului, ipostaziat în „rob”, la raportul
dintre el și cititor, indicând astfel caracterul de artă poetică. Cititorul, desemnat în spiritul teoriilor
moderne ale lecturii în „Domn” (hermeneutica lectorului va decide destinul poeziei, „născându-l” în
eternitate pe poet), se dovedește incapabil de a pătrunde sensurile adânci ale operei de artă: „Fără a
cunoaște că-n adâncul ei/Zace mânia bunilor mei”. Poemul, rezultat al unei „nunți” între inspirație și
meșteșug, va păstra în adâncul lui o taină, pe care cititorul-Domn nu o va descifra. Prin acest joc
antonimic, Arghezi sugerează, așadar, un aspect modern al receptării poeziei: creația literară se supune, în
timp, judecății cititorului care o va lua în stăpânire: o înțelege, confirmă, contestă, îi interpretează
sensurile etc.
La nivelul limbajului artistic, poezia își evidențiază caracterul modernist prin utilizarea
cuvintelor considerate nepoetice („bube”, „mucegaiuri” „noroi”, „negi”). Mizând pe expresivitatea
acestora și încărcându-le cu valoare estetică, Arghezi instaurează în literatura română „estetica urâtului”:
„Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”; „Făcui din zdrențe muguri și
coroane”. Figura de stil dominantă este metafora, șocantă prin caracterul său concret. Prin metafore se
realizează transformarea alchimică a urâtului în frumos: „veninul strâns l-am preschimbat în
miere/Lăsând întreagă dulcea lui putere”. „Veninul” și „ocara” sugerează, conform esteticii urâtului o
extindere a limitelor poeticului, înglobându-se în poezie aspecte inedite: limbajul popular și argotic,
registrul familiar. Autorul recurge la acești termeni pentru a conferi expresiei un caracter concret, plastic.
Cu toate acestea, metaforele și simbolurile păstrează intactă forța sugestivă și semantică. De exemplu, în
versurile: „Am luat cenușa morților din vatră/Și am făcut-o Dumnezeu de piatră,/Hotar înalt cu două
lumi pe poale”, cele „două lumi” pot avea conotații multiple: trecut/viitor, moarte/viață, real/imaginar,
concret/abstract, sacru/profan etc.
În opinia mea, caracterul de artă poetică modernă este dat și de modul în care tema centrală
înglobează o viziune poetică originală privind rolul social, justițiar al poeziei/al artei.
Arghezi înțelege creația ca un act de dreptate sau răzbunare. Durerea, revolta socială sunt concentrate
în poezie, simbolizată prin lexemul „vioară”: „Durerea noastră surdă și amară/O grămădii pe-o
singură vioară,/ Pe care ascultând-o a jucat/ Stăpânul ca un țap înjunghiat”. Rolul poetului este de a
filtra prin sufletul său durerea poporului („durerea noastră”) și de a o transpune artistic într-o poezie de
revoltă socială, cu valoare justițiară. Poezia va căpăta o valoare vindicativă, dar și purificatoare,
reușind să răzbune nu numai durerea generațiilor trecute de robi, dar și păcatul originar: „Biciul răbdat
se-ntoarce în cuvinte/Și izbăvește-ncet, pedepsitor/Odrasla vie a crimei tuturor”. Poezia presupune,
așadar, catharsis, purificare prin artă. Metafora „domniței” care suferă în poezia argheziană poate fi
interpretată atât ca aluzie socială, cât și ca respingere a poeziei tradiționale, a stilului calofil. „Domnița”

2
este figura de stil tradițională, care „suferă” deoarece lirica modernă, fără a neglija importanța figurilor de
stil, creează expresivitatea mai ales prin contextul poetic. Spre deosebire de lirica sec. al XIX-lea, în care
se acordă o mare importanță tropilor/figurilor de stil, nu „tropul face poezia” (romantism), ci poezia
investește cu expresivitate un cuvânt, o sintagmă (de multe ori chiar din aria semantică a cuvintelor
nepoetice). Poetul este conștient că prin arta sa încalcă o tradiție, agresează „arta frumoasă” și gratuită a
celor care l-au precedat. Urâtul, grotescul, cotidianul pot deveni estetice, așa cum florile cresc din
mucegaiuri. Modernismul textului se susține și prin elementele de prozodie: strofe inegale ca număr de
versuri, măsura variabilă.
În concluzie, poezia „Testament” este o artă poetică reprezentativă, atât pentru estetica urâtului,
cât și pentru modernism. Explorarea unor zone noi ale limbajului, transfigurarea materialului în spiritual,
a urâtului în frumos, ambiguitatea metaforelor în pofida concreteței lor dovedesc cultul lui Arghezi pentru
cuvânt, în neobosita lui căutare de a găsi mereu „cuvinte potrivite”: „m-a posedat intenția de a împrumuta
vorbelor însușiri materiale, așa încât unele să miroase, unele să supere pupila prin scânteiere, altele să fie
pipăibile, dure sau mușculate și cu păr de animal”.