PERCEPTIILE

Definirea şi caracterizarea psihologică a perceptiilor

Def.: Perceptiile sunt procese senzoriale complexe prin care

cunoastem obiectul, in totalitatea insusirilor concrete, cand acesta
(ob.) actioneaza asupra organelor de simt.
Caracterizare:
-la fel ca senzatiile, perceptiile semnalizeaza insusiri concrete,
intuitive, insa perceptia se refera la obiecte in totalitatea insusirilor
date unitar si integral.
-perceptia ar putea fi interpretata ca:
o proces cognitiv – in masura in care sunt integrate informatiile
primite prin intermediul simturilor despre lumea externa si
despre noi insine;
o produs al procesului psihic concretizat in imaginea formata
sub actiunea nemijlocita asupra simturilor.
-imaginea perceptiva este bogata in continut, cuprinzand atat
insusirile semnificative, cat si pe cele mai putin importante;
-perceptia este realizata totdeauna „aici si acum”, adica intr-un
anumit spatiu si timp, atunci cand exista interactiune directa
intre stimuli si organele de simt;
-s-a discutat multa vreme asupra relatiei dintre perceptie si
senzatii; asociationistii au acordat cea mai mare importanta
senzatiilor si au considerat perceptia ca pe o simpla suma de
senzatii; gestaltistii au considerat ca psihicul nu este un
conglomerat de procese in sine, ci un ansamblu organizat la
niveluri diferite de complexitate; In realitate , perceptia nu este
posibila fara senzatii si nici nu este o simpla suma de senzatii,
deoarece perceptia este un nivel superior de reflectare a
 relitatii, iar in imaginea perceptiva apar si insusiri care nu
apartin partilor;
- perceptia este considerata a fi o imagine primara, pentru ca
apare numai in relatia directa cu obiectul; daca relatia este
optima, perceptia este clara si precisa;
- durata perceptiei corespunde duratei actiunii stimulului, a
prezentei acestuia; daca se prelungeste dupa disparitia
obiectului, inseamna iesirea din normalitatea vietii psihice.
- intensitatea perceptiei este data de intensitatea stimulului, de
relatia optima cu acesta si de starea subiectului;
- calitatea imaginii perceptive depinde de : relatia activa cu
obiectul si integrarea perceptiei intr-o activitate; interventia
mecanismelor verbale; particularitati ale
subiectului(experienta anterioara, pregatire profesionala,
gradul de cultura generala, interesul ptr. o categorie de
stimuli, atentia, nivelul dezvoltarii perceptiei)
-rolul activitatii, limbajului si experientei anterioare in procesul
perceptiei ,poate fi explicat prin aceea ca: daca obiectul este
manevrat in timpul activitatii va fi mai bine perceput decat daca
este doar contemplat; astfel i se pot explora activ contururile, poate
fi deplasat, masurat, comparat si pus in legatura cu alte obiecte; in
desfasurarea
Fazele procesului perceptiv:
*orientarea spre stimul – directionarea privirii spre stimul
*detectia stimulului – momentul descoperirii
*discriminarea stimulului – detasarea stimulului de fond si
remarcarea acelor insusiri care-l deosebesc de ceilalti asemanatori
*identificarea obiectului – presupune parcurgerea a 2 etape:
identificarea categoriala ( informatii minime despre insusiri
esentiale ale obiectului) si identificarea individuala (adaugarea
altor informatii despre particularitatile obiectului surprinse „acum
si aici”)
*interpretarea obiectului – consta in integrarea verbala si stabilirea
semnificatiei obiectului perceput
Exemplu : daca suntem concentrati asupra lectiei desfasurate in
acest moment si se deschide usa- se declanseaza reflexul de
orientare determinat de aparitia in campul perceptiv a unui nou
stimul; descoperirea stimulului constituie a doua faza a realizarii
procesului perceptiv- localizare stimul; discriminarea stimulului
presupune delimitarea in raport cu celelalte obiecte – persoana
care a deschis usa; identificarea obiectului – persoana este un
profesor; interpretarea obiectului – se actualizeaza alte informatii
detinute despre obiectul perceptiei.

Legile generale ale perceptiei:

1.Legea integralitatii-structuralitatii = exprima caracterul de
sistem ierarhic organizat al imaginii perceptive. Daca un obiect
cunoscut este vazut numai partial, subiectul se comporta fata de el,
ca si cum l-ar fi vazut in intregime.
2.Legea selectivitatii = ne arata ca perceptia este orientata spre un
anumit obiect selectat dintr-un camp perceptiv mai vast.
Selectivitatea in perceptie este dependenta de o serie de factori ca:
interesul pentru un lucru sau o persoana, conturarea speciala a unui
element, miscarea obiectului cautat, schema perceptiva actualizata,
indicarea verbala prealabila.
Explicatie: multimea oamenilor dintr-o gara este perceputa amorf
si indistinct, dar persoana pe care o asteptam se distinge rapid sii
cu claritate pentru ca ea ne intereseaza.
3.Legea constantei perceptive = exprima rezistenta imaginii
perceptive la modificarea contextului in care este prezentat
obiectul. Cand lumina in mediul ambiant scade, pe seama
experientei anterioare, obiectele isi pastreaza , intr-o anumita limita
culorile. Putem vorbi de o constanta a culorilor. Daca obiectul isi
schimba pozitia si se modifica astfel unghiul sub care se vad
suprafetele lui, ele este perceput ca avand aceeasi forma.
4. Legea proiectivitatii= este o lege caracteristica numai perceptiei,
care face ca imaginea interna sa fie permanent raportata la obiectul
perceput.
5. Legea semnificatiei= determina tot ceea ce are importanta pentru
om sa intre in campul sau perceptiv

Exercitiu aplicativ:
1.Intri intr-o librarie pentru ca vrei sa-ti cumperi o carte pe care ti-a
prezentat-o d-na prof. la ora de Romana. Te afli in fata rafturilor
pline cu carti, dar privirea trece repede peste ele si gasesti cartea
cautata. Ce lege actioneaza in acest caz? (R: Legea selectivitatii
perceptive). Care a fost factorul ce a actionat in cazul dat? (R:
interesul ptr. un obiect, schema perceptiva anterioara- cartea a fost
prezentata la ora)

Formele complexe ale perceptiei

 Perceptia spatiului- noi percepem doar insusirile spatiale ale
obiectelor: forma, marime, pozitie relativa, dimensiuni,
distante, relief, etc. cu ajutorul vazului, chinesteziei, tactului
si auzului. Vederea obiectelor tridimensional este numita
perceptie spatiala. Perceptia adancimii se realizeaza cu
ajutorul indicatorilor monoculari (informatia vine de la un
singur ochi) si binoculari.
 Perceptia timpului- noi putem sa percepem numai
caracteristicile temporale ale elementelor: continuitate-
discontinuitate, succesiune, simultaneitate si durata.Sistemul
de referinta pentru timp poate fi fizic, cosmic, sistemul
biologic, sistemul socio-cultural.
  Perceptia miscarii- este posibila datorita separarii obiectului
de fondul perceptiei, constantei marimii obiectului,
persistentei imaginii retiniene si a miscariilor capului sau ale
globilor oculari.
 Perceptia interpersonala (intercunoasterea)-are ca obiect
insusirile manifeste ale persoanei, trasaturile situational-
relevante si conduitele relationale. Se spune ca are o
perceptie interpersonala mai buna cel care identifica
trasaturile neaparente ale persoanei.

Exercitiu aplicativ:
Este duminica. Sunteti plictisiti. Nu aveti teme pentru luni.
Afara poua si nu aveti cum sa iesiti la plimbare. Va uitati la
programul TV. Va luminati la fata. Se anunta un film interesant
cu actorul preferat la ora 21,00. va uitati la ceas. E abia ora
12,00. va spuneti in gand:”ce mult mai e pana atunci!.”
Explicati cum se realizeaza perceptia timpului in situatia data.
Mentionati si factorii care intervin. (R: timpul pare ca se dilata,
datorita lipsei de activitate si datorita faptului ca este asteptat un
eveniment placut)

Observatia si spiritul de observatie

Perceptia se integreaza in schema de reglare a oricarei activitati
desfasurate in plan extern, implicand limbajul, gandirea, vointa,
atentia, motivatia, etc., perceptia ridicandu-se de la stadiul unei
simple inregistrari si prelucrari a stimulilor aleatori, la stadiul unei
activitati orientate spre scop, adica ea devine observatie.
Observatia se deruleaza in timp, avand un scop precis si fiind
dirijata din interior prin comenzi verbale. Observatia este o metoda
de investigare a proceselor si fenomenelor psihice.
Spiritul de observatie este aptitudinea de a sesiza rapid ceea ce
este relevant, desi nu apare in mod foarte evident.

Perceptii denaturate
Desi perceptiile apar in conditiile actiunii directe a stimulilor
asupra organelor de simt, in anumite conditii apar denaturari care
pot avea cauze multiple, putandu-se face distinctia intre erori
„normale” si erori ce tin de patologia perceptiei.
In cazul erorilor normale se utilizeaza, in limbaj psihologic,
termenul de iluzie , aceasta reprezentand o reflectare denaturata a
obiectelor datorita efectelor de camp. Cele mai cunoscute iluzii
perceptive sunt cele optico-geometrice (spre exemplu, faptul ca o
suprafata stralucitoare pare mai mare decat una intunecata).
Categoria perceptiilor denaturate ce tin de patologia perceptiva se
refera la o alterare a sentimentului realitatii (spre exemplu la
schizofrenie detasarea de real este foarte puternica, ajungandu-se
fie la un amestec al senzatiilor si reprezentarilor celui afectat, fie la
halucinatii, atunci cand bolnavul „vede” lucruri pe care nimeni nu
le mai vede.

PROCESELE PSIHICE COGNITIVE ŞI LIMBAJUL

Din categoria proceselor psihice cognitive fac parte:
 Gândirea
 Memoria
 Imaginaţia
GÂNDIREA
Gândirea este definitorie pentru om ca subiect al cunoaşterii
logice, raţionale.
 Ea îndeplineşte un rol central în sistemul psihic uman (SPU)-
antrenează, orientează, conduce şi valorifică toate procesele şi
funcţiile psihice.
MODALITĂŢI DE OPERARE ALE GÂNDIRII
1. Analiza este operatia de descompunere a întregului în părţi
Sinteza reprezintă reunirea părţilor componente intr-o altă
ordine, după o altă schemă, în funcţie de cerinţe.
2. Comparaţia reprezintă operaţia de stabilire a asemănărilor şi
deosebirilor între obiecte, fenomene şi situaţii, ţinând seama
de un anumit criteriu (culoare, formă, mărime etc. )
3. Abstractizarea este operaţia de extragere dintr-o mulţime a
ceea ce este factor comun, fapt esenţial ce caracterizează
categoria de obiecte şi fenomene.
Operaţia inversă abstactizării este concretizarea.
4. Generalizarea este operaţia prin care o mulţime de obiecte,
fenomene sunt reunite într-o clasă sau categorie de obiecte.
Operaţia opusă generalizării este particularizarea.
5. Algoritmica reuneşte procedeele cu o structură operaţională
standardizată.
Algoritmii sunt serii ordonate de operaţii ce intrevin succesiv
până la îndeplinirea respectivei sarcini.
6. Euristica este disciplina ce reuneşte procedeele menite să
conducă la descoperire şi invenţie.
Procedeele euristice sunt sisteme operaţionale plastice şi
deschise de tipul întrebării, punerii de noi probleme etc.
NOŢIUNEA
Noţiunea este un integrator categorial.
Ea se situează la diferite niveluri de generalitate, deşi este
întotdeauna generală.
Ex: privighetoare → pasăre → fiinţă
Conceptul se dezvoltă şi se perfecţionează permanent, de-a
lungul vârstelor.
 Conceptele pot fi concepte empirice şi concepte ştiinţifice.
Conceptele empirice sunt limitate, sărăcăcioase, subiective.
Conceptele ştiinţifice cuprind însuşiri esenţiale ale obiectelor
şi fenomenelor, în conţinut impunându-se semnificaţia obiectivă a
acestora.
Treptat, conceptele empirice sunt înlocuite cu concepte
ştiinţifice, deşi cele empirice nu dispar complet din activitatea
intelectuală a adultului.

ÎNVĂŢAREA COGNITIVĂ

Activitatea de învăţare are un rol conducător şi decisiv în

dezvoltarea psihică şi constituirea personalităţii.
Învăţarea poate lua următoarle forme:
a) învăţare latentă sau spontană
b) învăţare conştientă, organizată sistematic, îndreptată spre
anumite obiective sau conţinuturi (ex. învăţarea şcolară).

ÎNŢELEGEREA

Înţelegerea se realizează prin raportarea noilor informaţii la

fondul de cunoştinţe asimilate şi sistematizate.
Deci, insuficienţa cunoştinţelor prealabile face ca înţelegerea
să fie superficială sau falsă.
În funcţie de distanţă dintre cunoştinţele vechi şi datele noi,
înţelegerea se poate realiza rapid, simplu, spontan, sau printr-un
proces de durată, multifazic.

REZOLVAREA DE PROBLEME
 Problema reprezintă un obstacol cognitiv în relaţiile dintre
subiect şi lumea sa.
Rezolvarea de probleme presupune depăşirea obstacolului,
trasformarea necunoscutei în cunoscută.
Fazele procesului rezolutiv:
1) Punerea problemei presupune reformularea problemei şi
predicţia legăturii dintre cunoscut şi necunoscut;
2) Formularea de ipoteze atât asupra soluţiilor cât şi asupra
procedeelor de rezolvare;
3) Constituirea modelului rezolutiv
4) Etapa executivă în care are loc soluţionarea efectivă a
problemei.

MEMORIA

Definiţie: memoria este procesul psihic de întipărire, stocare

(depozitare) şi reactualizare selectivă a informaţiilor.

PROCESELE ŞI FORMELE MEMORIEI

1. Memorarea informaţiilor este procesul de întipărire, fixare

sau engramare a informaţiilor.
Memorarea poate fi:
a) după prezenţa sau absenţa scopului:
- memorare neintenţionată (fără să ne propunem);
- memorare intenţionată sau voluntară presupune efort
voluntar).
b) după prezenţa sau absentă gândirii, a înţelegerii:
- memorare mecanică (în lipsa înţelegerii);
- memorare logică (bazată pe înţelegere).
 2. Păstrarea informaţiilor presupune reţinerea pentru un timp
mai scurt sau mai îndelungat a celor memorate.
Păstrarea poate fi:
- de scurtă durată (până la 8-10 minute);
- de lungă durată (peste 8-10 minute).

3. Reactualizarea informaţiilor constă în scoaterea la iveală a

celor memorate şi păstrate. Ea se realizează prin recunoaşteri
(în prezenţa obiectului) şi reproduceri.

Între procesele memoriei există o strânsă interacţiune şi

interdependenţă.

UITAREA

Uitarea este un fenomen normal, natural şi necesar.

Formele uitării:
1) uitarea totală (dispariţia integrală a datelor din memorie);
2) recunoaşteri parţiale sau eronate;
3) lapsusuri (uitare momentană).
Cauzele uitării: repetiţii insuficiente sau prea multe, stări de
oboseală, surmenaj, anxietate, îmbolnăvirea creierului.

IMAGINAŢIA

Definiţie: imaginaţia este un proces cognitiv complex de

elaborare a unor imagini şi proiecte noi, pe baza combinării şi
transformării experienţei anterioare.

FORMELE IMAGINAŢIEI
 1. Imaginaţia involuntară:
a) Visul din timpul somnului reprezintă o înlănţuire de imagini
şi emoţii care apar în stare de somn paradoxal şi faţă de care
subiectul este spectator;
b) Reveria reprezintă un şir de imagini şi idei, determinate de
dorinţe şi aşteptări, care apar pe fond de relaxare. Persoana
poate interveni cu o uşoară dirijare a imaginilor în direcţia
satisfacerii dorinţelor.
2. Imaginaţia voluntară;
a) Imaginaţia reproductivă este o formă activă, conştientă şi
voluntară a imaginaţiei. Ea constă în construirea de imagini
ale unor realităţi existente, dar care nu pot fi percepute
direct. Imaginaţia reproductivă este cu atât mai valoroasă cu
cât se apropie de real;
b) Imaginaţia creatoare este mai complexă şi mai valoroasă şi
este orientată spre ceea ce este posibil, spre nou. Produsul ei
este caracterizat de noutate şi ingeniozitate. Ea este
implicată în toate activităţile omului;
c) Visul de perspectivă constă in proiectarea mintală a
drumului propriu de dezvoltare în acord cu cerinţele sociale
şi cu posibilităţile personale.

PROCEDEELE IMAGINAŢIEI

Un procedeu este un mod de operare mintală (compuneri,

descompuneri, recompuneri, integrări şi dezintegrări) ducând la
rezultate variabile cantitativ şi calitativ.
Principalele procedee sunt: aglutinarea (ex. Setilă, Gerilă),
multiplicarea sau omisiunea (ex. Ciclopul, coloana infinitului),
diviziunea şi rearanjarea (ex. autoturismele cu motor în faţă),
adaptarea, substituţia, modificarea (ex. laleaua negră),
schematizarea, tipizarea, analogia, empatia.

LIMBAJUL

Comunicarea este un proces de transmitere a informaţiilor.

Cea mai simplă schemă de comunicare cuprinde:
1) emiţătorul;
2) codul- sistemul de semne prin care se semnifică ceva;
pentru oameni codul este limba;
3) canalul de comunicare (aerian sau mediat);
4) mesajul;
5) receptorul sau destinatarul;
6) conexiunea inversă de la destinatar la receptor.

FORMELE LIMBAJULUI

1. Limbajul activ şi pasiv

a) Limbajul activ presupune procesul de pronunţare a
cuvintelor oral sau fixarea lor în scris;
b) Limbajul pasiv presupune capacitatea de înţelegere a
mesajelor; este mai bogat decât cel activ.
2. Limbajul oral, scris şi intern
a) Limbajul oral este forma fundamentală a limbajului. El
precede limbajul scris şi intern.
Limbajul oral se desfăşoară în condiţii concrete şi este
situaţional. El poate fi colocvial, dialogat sau monologat.
Limbajul oral este foarte bine susţinut de mijloacele
extralimgvistice (ex.: miscarea braţelor, a capului,
schimbarea de postură, ritmul vorbirii, înălţimea sunetelor,
vocabularul utilizat etc.).
 b) Limbajul scris este mai pretenţios întrucât necesită
elaborarea frazelor în raport cu un plan prealabil, nu
dispune de un context situaţional şi de mijloace
extralingvistice.
El pune mai bine în evidenţă capacitatea de gândire a
omului.
c) Limbajul intern este vorbirea cu sine şi pentru sine. El este
asonor şi este centrat pe înţelesuri, idei, imagini, fiind foarte
economic (prescurtat, condensat). El are funcţie de
anticipare, proiectare şi conducere a limbajului oral şi scris.
FUNCŢIILE LIMBAJULUI
1) Funcţia de comunicare- de transmitere a unui conţinut;
2) Funcţia cognitivă- de integrare, conceptualizare şi elaborare a
gândirii;
3) Funcţia simbolic-reprezentativă- de substituire a unor obiecte
prin formule verbale;
4) Funcţia expresivă- de manifestare complexă a unor idei;
5) Funcţia persuasivă- de convingere;
6) Funcţia reglatorie- de conducere a conduitei altei persoane
sau a propriei conduite;
7) Funcţia ludica sau de joc;
8) Funcţia dialectică- de formulare şi rezolvare a contradicţiilor
şi conflictelor.

LECTIA- REPREZENTARILE

Definiţia reprezentărilor
Reprezentarea are ca surse informaţionale fundamentale
senzaţiile şi percepţiile ; în desfăşurarea ei se constată o
implicare latentă a analizatorilor.
Def.: reprezentarea este un proces psihic cognitiv senzorial de
semnalizare in forma unor imagini unitare, dar schematice, a
insusirilor concrete si caracteristice ale obiectelor si fenomenelor,
in absenta actiunii directe a acestora asupra analizatorilor.
In masura in care reprezentarea se constituie pe baza perceptiei,
compararea lor permite evidentierea mai multor asemanari si
deosebiri:
Asemanari:
- sunt procese de cunoastere
- sunt fenomene intuitive, imagini concrete ale unor obiecte si
fenomene
- determina efecte fiziologice (atat perceptia, cat si imaginea
unei lamai declanseaza salivatia)
- sunt legate de miscare (perceperea miscarii si daca ne
imaginam un obiect perceput anterior in stanga noastra, ochii
vor efectua o deplasare spre stanga)
- au un inteles , o anumita semnificatie , dar exista si
deosebiri ( reprezentarea acopera, de regula , un sens mai
bogat)
- ofera informatii despre obiecte si fenomene (perceptia
ofera un volum mai mare de informatii, imaginea perceptiva
fiind mai clara fata de reprezentare)
Deosebiri:
- perceptia se produce in prezenta obiectului, reprezentarea,
in absenta lui
- perceptia reflecta clar, precis, obiectul, iar reprezentarea nu
este o reproducere fidela a datelor perceptive
- imaginea perceptiva este bogata in continut, iar
reprezentarea este schematica ( cuprinde numai insusirile
considerate importante)
Daca reprezentarile se aseamana sub raportul continutului cu
perceptiile din punctul de vedere al procesului de producere ele se
apropie de gandire. In procesul reprezentari se impletesc analiza si
sinteza senzoriala care urmeaza coordonatele actiunii directe cu
obiectul, cu operatiile intelectuale si cu functia reglatoare a
cuvantului. Reprezentarea are o duble natura: una intuitiva-
figurativa si alta operational-intelectiva si, de aceea, face trecerea
la procesele cognitive superioare.
Calitatile(insusirile) reprezentarilor:
- desi apar in absenta obiectului, avand o intensitate mai slaba
in comparatie cu perceptia, insusirile importante pe care le
semnalizeaza se impun in structura imaginii mentale; De ex.:
reprezentarea unui arbore este mai stearsa decat perceptia lui,
dar cuprinde ,in mod accentuat, toate componentele
semnificative: radacina, tulpina, coroana;
- strans legat de aceasta particularitate este faptul ca
reprezentarea constituie o imagine „panoramica”, adica ea
reconstituie in plan mental si apoi reda integral si simultan
toate informatiile despre un obiect, in timp ce perceptia
cuprinde insusiri ce pot fi percepute din pozitia pe care o
avem fata de acel obiect;

De ex.: reprezentarea unui motor cu ardere interna contine toate

elementele structurale si toate corelatiile functionale. Daca
acelasi motor ar fi perceput, nimic din structura lui interna nu ar
putea fi surprins. Fara imaginea „panoramica” data de
reprezentare ar fi greu sa intelegem functionarea acesteia
- reprezentarea nu cuprinde detaliile, dar evoca, obligatoriu,
insusirile intuitive caracteristice pentru obiect;
De ex.: reprezentarea unui munte nu cuprinde amanuntele
referitoare la forma exacta a crestelor, la vegetatie si nuantele
coloristice diferite, dar reda cu claritate ascutimea crestelor,
inaltimea lor deosebita, caracterul abrupt al pantelor etc.
- reprezentarea unui obiect este desprinsa de contextul spatio-
temporal in care a fost perceput obiectul, este deci detasata de
campul perceptiv;
 De ex.: percepem o carte in acelasi timp cu momentul si locul in
care se afla ( pe masa); aceeasi carte poate fi ,insa, reprezentata
desprinsa de contextul spatio-temporal in care a fost perceputa.-
constiinta absentei obiectului si reflectarea „trecutului ca
trecut”
- daca in perceptie un obiect este reflectat cu toate nuantele
sale cromatice, in reprezentare acestea se reduc la culorile
fundamentale si acest fapt exprima un nivel mai ridicat de
generalizare intuitiva;
- daca perceptiile reflecta obiectul respectand intrutotul forma,
marimea, pozitia, reprezentarile, mai ales cele generale, au o
mai mare libertate fata de schema structurala a obiectului
individual;

De ex.: reprezentam legarea in serie sau in paralel a unor becuri

fara a mai respecta intocmai locul lor de pe panoul din laboratorul
de fizica.
- dezvoltandu-se pe baza perceptiei, reprezentarea nu este
continuarea, in linie dreapta a acesteia, ci este un nivel
superior al activitatii cognitive.

Clasificarea reprezentarilor
Clasificarea lor s-a facut dupa mai multe criterii:
 Dupa prezenta elementului de noutate, J. Piaget
considera ca sunt:
- reproductive – bazate pe perceptii anterioare; se realizeaza cu
ajutorul memoriei
*statice- reflecta obiectul in nemiscare ( asa cum se vede o bila
asezata pe suprafata unei mese)
*cinetice- reflecta miscarea (rostogolirea bilei)
*de transformare- reflecta schimbarile pe care le-a suferit
obiectul (daca bila ar fi de plastilina s-ar putea alungi sau turti)
 Cele cinetice si de transformare sunt posibile incepand cu varsta
de 7-8 ani.
- anticipative – se refera la miscari care nu au fost inca
percepute; sunt rezultatul gandirii si al procedeelor
imaginatiei
*cinetice
*de transformare
 In functie de predominarea unei modalitati senzoriale:
- vizuale
- auditive
- gustative
- motorii
Jean Marin Charcot identifica 3 tipuri de subiecti frecvent
intalniti:
- tipul vizual (vede pagina cartii despre care vorbeste)
- tipul auditiv ( daca se refera la lectia predata, aude expresiile
folosite de profesor)
- tipul verbo-motor ( prefera pentru a memora un text, sa
citeasca cu glas tare)

 Dupa gradul de generalitate

*individuale- sunt ale acelor obiecte, fiinte, fenomene deosebit de
semnificative pentru o persoana;
*generale- cuprind mai ales insusirile comune pentru o intreaga
clasa de obiecte si pe baza acestora orice nou exemplar poate fi
recunoscut ca apartinand aceluiasi grup.

 Dupa gradul de abstractizare

*cu grad moderat de abstractizare- caracterizate prin familiaritate,
figurativitate, discursivitate perceptuala etc.
*cu grad inalt de abstractizare- caracterizate prin nefamiliaritate,
grad inalt de abstractizare, detaliere prin mijloace verbale etc.
  Din perspectiva evolutiei ontogenetice
*primare- bazate pe codul perceptiv, apar pana la 3 ani
*conceptuale- au la baza un cod conceptual si apar intre 3-10 ani
*formale- au la baza codul formal si apar in perioada adolescentei

Proprietatile reprezentarilor

1.figurativitatea:
- reprezentarile redau ceea ce este tipic pentru un obiect,
caracteristicile cu cea mai mare incarcatura si saturatie
informationala
- imaginea obiectelor devine reprezentativa pentru ceea ce
acestea au comun in structura lor concreta
- oricat de accentuata ar fi schematizarea si generalizarea prin
care se ajunge la reprezentare, coerenta si congruenta
obiectului individual se pastreaza
2.operativitatea:
- aceasta proprietate este surprinsa cel mai bine de J. Piaget,
care definste reprezentarea ca o „reconstructie operatorie care
nu se poate realiza decat in prezenta operatiilor intelectuale si
a limbaului extern”
- caracterul operational decurge din reconstituirea obiectului la
nivelul trasaturilor definitorii; acest caracter permite redarea
simultana a succesivului (prin prescurtari si comprimari) dar
si transformarea simultanului intr-o succesiune.
De ex.: un dirijor isi poate reprezenta in cateva minute (2-3) o
simfonie care dureaza circa o / un scriitor care are in minte
structura integrala a unui roman si-o poate reprezenta in scene,
secvente, capitole ce se deruleaza unele dupa altele intr-o
anumita succesiune.
3.panorimizarea:
- B.F. Lenov arata ca reprezentarea presupune imbinarea in
imaginea mintala a unor dimensiuni ale obiectelor ce nu pot
fi percepute decat succesiv.
De ex.: un cub indiferetnt din ce parte l-am privi, nu poate fi
perceput decat ca avand 3 fete; in reprezentare se pot reda toate
fatetele sale.
4.integrarea:
- reprezentarea nu dispune doar de proprietatea de a reflecta
lumea externa ci si de capacitatea de a reuni perceptibilul cu
conceptualul, figurativul cu simbolul; reprezentarea face ca
fiecarei figuri sa-i corespunda un sens si fiecarui sens o figura
5.autonomia:
- se refera la capacitatea reprezentarilor de a se desprinde de
purtatorul lor concret pentru a circula in mediul social al
acestuia
- in virtutea autonomiei lor, reprezentarile pot deveni
constrangatoare pentru comportamentul individului, ele fiind
receptate ca venind din lumea exterioara
6.caracterul social:
- reprezentarile exprima intotdeauna un fond cultural comun,
asa incat se pot pune in evidenta la nivelul lor componente
sociale
Rolul reprezentarilor in cunoastere si activitate
- reprezentarile joaca un rol mare in cunoastere;
- ele constituie puncte de plecare, de sprijin, material concret
pentru majoritatea mecanismelor psihice;
- sistematizand putem spune ca reprezentarile detin in cadrul
cunoasterii si actiunii umane urmatoarele functii:
 pot completa noile perceptii
 constituie „materia prima” pentru gandire si operatiile
ei, imaginatie
 reprezinta puncte de plecare in evolutia gandirii;
reprezentarile pregatesc si faciliteaza abstractizarile si
 generalizarile din gandire, ajuta la elaborarea sensului
notional al cuvintelor
 constituie una dintre sursele cele mai importante de
informare
 sunt instrumente de planificare si reglare a conduitei
umane; integrate in diferite tipuri de activitati ( de joc,
de invatare, de rezolvare de probleme, de munca,
creatie) ele ajuta la finalizarea performanta a acestora
 pot detine o functie cathartica, adica de detensionare
nervoasa, chiar si pentru o perioada scurta de timp
 definesc ceea ce este realitatea pentru subiect (omul nu
reactioneaza la realitate asa cum este ea, ci asa cum ii
este prezentata, cum o anticipa si o asteapta)
 permit orientarea noastra in spatiu, la nivel mintal
putandu-se vorbi despre „harti mintale” sau „harti
psihologice”( ne ajuta sa ne orientam intr-un mediu
determinat, cunoscut dar si in cele necunoscute)
Reprezentarile sociale:Serge Moscovici intelege
reprezentarile sociale ca produse si procese de elaborare
psihologica si sociala a realului. Reprezentarea sociala
este o reconstructie mintala a socialului si a interactiunii
sociale prin intermediul modelelor mintale ale
individului
LECŢIA NR. 1: SENZATIILE

I. DEFINIŢIA SENZAŢIILOR
Senzaţiile sunt procese psihice elementare, prin care se

semnalizează separat, sub forma unei imagini simple şi primare,

însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile

acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.

 Caracteristici : Senzatia:
- este o imagine primara (presupune actiunea directa a stimulilor
asupra analizatorului)
- este o imagine simpla (este o modificare a starii organului de
simt)
- este o imagine separate (fiecare analizator ne ofera senzatii de
un anumit gen)

II. ÎNSUŞIRILE SENZAŢIILOR

1. Calitatea – este însuşirea care diferenţiază o senzaţie de alta.
2. Intensitatea senzaţiei- exprima incarcatura energetica a
senzatiei ; este data de intensitatea stimulului si de starea generala
a subiectului
3. Durata senzaţiei- corespunde , în general, duratei acţiunii
stimulului; cercetarile au aratat insa ca senzatiile nu apar imediat
dupa actiunea stimulului si nici nu inceteaza o data cu incetarea
actiunii stimulului – fenomen numit postefect sau imagine
consecutiva.
4. Tonalitatea afectivă - se referă la faptul că senzaţiile sunt
însoţite de trăiri afective plăcute sau neplăcute- depinde atat de
proprietatile obiective ale stimulilor, cat si de experienta
personala in raport cu un stimul sau altul.
5. Valoarea informaţională se referă la faptul că senzaţiile
reflectă :
- însuşiri ale obiectelor exterioare şi pe această bază mişcările şi
acţiunile pot fi eficiente : senzaţii exteroceptive (auditive, vizuale,
gustative, tactile, provocate de însuşirile obiectelor)
- gradul de încordare musculară şi direcţia de orientare a
mişcărilor: senzaţii proprioceptive ( provocate de stările
tensionale de la nivelul articulaţiilor şi sistemului osteomuscular)
- stări interne legate de satisfacerea trebuinţelor fundamentale:
senzaţii interoceptive (foame, sete, durere).
5. Caracterul conştient - este o însuşire a senzaţiilor care apare
numai după ce s-au dezvoltat alte procese psihice, cum ar fi :
gândirea, memoria şi mecanismele limbajului. La începutul vieţii,
senzaţiile nu pot fi conştientizate ; între 1 şi 3 ani apare conştiinţa
şi senzaţiile încep să aibă o astfel de calitate.. La adult multe
senzaţii rămân inconştiente, doar unele ajung să fie conştientizate.

III. PRODUCEREA SENZAŢIILOR

Mecanismele de producere a senzaţiilor sunt analizatorii –
ansamble structural-funcţionale care fac posibila apariţia
senzaţiilor.
Analizatorul este format din:
a) Receptor – componenta care transformă energia excitanţilor
exteriori în influx nervos.
b) Calea de conducere a influxului nervos este componenta
intermediară.
c) Veriga centrală este cea mai importantă componentă a
analizatorului. Ea este o zonă corticală specializată în
decodificarea, transformarea impulsurilor nervoase în fapt psihic.
d) Conexiunea inversă – asigură autoreglarea analizatorului, în
vederea recepţionării cât mai bune a stimulilor.

IV. CLASIFICAREA SENZAŢIILOR

In clasificarea senzaţiilor se folosesc două criterii :
I. Tipul aparatului specializat pentru recepţie :
- senzaţii auditive
- senzaţii vizuale
- senzaţii olfactive etc.
II. Natura conţinutului informaţional ( ce fel de însuşiri concrete
sunt semnalizate prin respectivele senzaţii) :
a)Senzatii exteroceptive- furnizează informaţii despre obiectele şi
fenomenele lumii externe : vizuale, auditive, olfactive, gustative,
cutanate
b) Senzatii proprioceptive- furnizează informaţii despre poziţia şi
mişcarea propriului corp
c) Senzatiile interoceptive - informează despre modificările
mediului intern: foame, sete, durere.
Cele mai importante modalitati senzoriale sunt: 1. Senzatiile
vizuale – sunt rezultatul undelor electomagnetice (cuprinse intre
400 si 800 milimicroni ) asupra analizatorului vizual. Orice
senzatie vizuala se caracterizeaza prin cateva proprietati de baza:
tonul cromatic ( dat de lungimea de unda) – diferentiaza culorile
unele de altele; luminozitatea ( exprima locul pe care il ocupa
aceeasi culoare pe o scala in care cea mai luminoasa culoare este
albul, iar cea mai putin lunimoasa este negrul) ; saturatia ( exprima
puritatea culorii).
2.Senzatiile auditive – excitantul care le determina sunt undele
sonore intre 16 si 20.000 cicli pe secunda; infrasunetele- sub 16
cicli pe secunda- si ultrasunetele – peste 20.000 de cicli pe
secunda nu-i sunt accesibile omului decat cu aparate speciale.
Caracteristicile undei sonore se exprima in proprietatile
senzatiilor auditive:
- amplitudinea – care da intensitatea sunetului
- frecventa – care da inaltimea sunetului
- forma undei – care da timbrul ,dupa care se poate identifica
sursa acelui sunet.
3. Senzatiile cutanate – includ 2 submodalitati:
a. Senzatiile tactile - sunt determinate de presiunea obiectelor cu
care intram in contact; prin ele obtinem informatii despre
consistenta, duritatea, asperitatea obictelor; cea mai ridicata
sensibilitate tactila se afla pe suprafata limbii, pe buze si pe varful
degetelor, iar cea mai scazuta sensibilitate se afla pe frunte si pe
spate;
b. Senzatiile termice – sunt determinate de diferenta de
temperatura dintre corp si obiectele cu care intram in contact.
4. Senzatiile olfactive – sunt determinate de natura chimica a
substantelor, stimulii lor fiind substantele volatile; regleaza apetitul
si ne avertizeaza asupra prezentei substantelor periculoase.
5. Senzatiile gustative – sunt determinate de caracteristicile
chimice ale substantelor solubile care patrund in cavitatea bucala;
exista 4 gusturi fundamentale: dulce, acru, sarat si amar; contribuie
la reglarea apetitului.
6. Senzatiile organice sau interne – reflecta modificarile care se
produc in mediul intern al organismului ( foame, greata, sete,
slabiciune etc.) 7. Senzatiile proprioceptiv-chinestezice – ne
informeaza despre pozitia corpului si a membrelor in spatiu si
despre miscarile pe care le efectuam, receptorii analizatorului
proprioceptiv-chinestezic se afla in muschi, tendoane si in
ligamente.
8. Senzatiile de echilibru – ne informeaza despre pozitia corpului
in raport cu centrul de greutate, despre miscarile capului pe
verticala, despre miscarile de rotatie; receptorii se afla in labirintul
nonauditiv (vestibul si canale semicirculare).
LEGILE SENZAŢIILOR
1.Legea proportionalitatii inverse – potrivit careia daca
sensibilitatea este ridicata, atunci intensitatea fizica a stimulului,
necesara pentru a determina o senzatie, este mai mica si invers;
2.Legea pragurilor absolute – la nivelul careia se face diferenta
intre pragul absolut inferior ( intensitatea minima dintr-un anumit
stimul necesara pentru a determina o senzatie specifica) si pragul
absolut superior ( intensitatea maxima a unui stimul care mai
determina inca o senzatie specifica);
Oferim elevilor ilustratii ca:
-un fir de par cazut pe pielea noastra nu e sesizat, dar daca se
aseaza o musca o simtim: deci, greutatea insectei depaseste pragul
minim absolut al senzatiilor tactile;
3.Legea pragurilor diferentiale – a fost formulata de E.H. Weber si
G.T. Fechner, care au aratat ca pentru a determina o crestere abia
constientizabila in intensitatea unei senzatii, este necesar sa
adaugam o anumita „ratie” (cantitate) la intensitatea initiala a
stimulului specific corespunzator ( 1/100 pentru sensibilitatea
vizuala, 1/30 pentru cea tactila de presiune si 1/10 pentru cea
auditiva);
Exemple:
-daca avem in mana o greutate de 1 kg si cineva va adauga (fara
sa vedem) inca 10 g noi nu vom sesiza deosebirea; pentru a sesiza
ar fi nevoie sa se adauge 33 g, adica 1/30 din greutatea initiala;
-daca la un ceai indulcit cu cinci lingurite de yahar vom adauga
atata cat se poate lua pe un varf de cutit, nu simtim ca ceaiul este
mai dulce decat era initial;
-daca la un cor unison de 70 de persoane se mai adauga un singur
corist nu vom sesiza o crestere a puterii acestui cor (pentru
sensibilitatea auditiva acest prag este de 1/10)
4.Legea adaptarii – contribuie la modificarea sensibilitatii in sens
ascendent ( sensibilitatea creste atunci cand actioneaza frecvent un
stimul de intensitate mica) si descendent ( sensibilitatea scade
atunci cand actioneaza frecvent un stimul de intensitate mare);
Exemple :
-de ce nu simtim greutatea hainelor cu care suntem imbracati,
chiar si in perioada de iarna, cand purtam haine groase? De ce nu
simtim ochelarii de pe nas? R: S-a podus un fenomen de adaptare
senzoriala.
-Cand intr-o zi de iarna cu multa zapada si soare iesim dintr-o
incapere intunecoasa , in primele momente nu vedem nimic, dar
dupa 4-5 minute vedem normal .(adaptarea la intuneric se
realizeaza mai rapid in primele 10-15 min, apoi mai lent, durand
3-4 ore; adaptarea olfactiva este realizata in 1-3 min, iar cea la
atingerea obiectelor dupa 3 secunde)
5.Legea contrastului senzorial – pune in evidenta nivelul
sensibilitatii atunci cand actioneaza doi stimuli specifici in acelasi
timp. Exista un contrast succesiv si un contrast simultan ( evident
mai ales in cazul culorilor; cel mai bun contrast este galben si
negru);
6.Legea semnificatiei – exprima relatia existenta intre nivelul
sensibilitatii si proprietatile stimulilor in raport cu starile de
necesitate si cu scopul activitatii desfasurate. Astfel daca exista o
relatie de concordanta, sensibilitatea fata de stimul creste, iar in
caz de neconcordanta (indiferenta), sensibilitatea scade;
Exemplu:
- o caprioara ramane indiferenta la foarte multe zgomote
puternice din jur, dar devine atenta si receptioneaza cu
promptitudine pe cele slabe care-i semnalizeaza pericolul.
7.Legea sinesteziei – se bazeaza pe interactiunea functionala a
analizatorilor, evidentiind transferul de la un analizator la altul
( stimularea unui analizator determina efecte senzoriale ale altui
analizator chiar daca acesta nu a fost direct stimulat)
Exemplu:
- se spune despre culoarea verde-albastra ca declanseaza o
senzatie de rece (frig), iar culoarea galben-portocaliu produce o
senzatie de caldura. Despre ce fenomen este vorba?
R: sinestezie- un stimul (culoarea) a actionat asupra unui
analizator (ochiul) producand nu numai senzatia specifica
analizatorului ci determinand, concomitent, aparitia senzatiei
(frig) altui analizator (nivelul pielii)

Temperamentul
Hipocrate
- A luat drept criteriu de clasificare modul in care sunt
amestecate unele organe: sânge, limbă, bilă galbenă/neagră.
- 4 tipuri temperamentale
Coleric sangvinic flegmatic melancolic
Vara Primăvara Creierul splina
Bilaneagră Ficatul Plămânii Bila galbenă
sângele Iarna Toamna

Tipologia lui Pavlo

 - 4 tipuri de sistem nervos care au fost puse-n
corespondență cu cele 4 tipuri temperamentale
Coleric: tipul puternic, neechilibrat, excitabil
Sangvinic:tipul puternic, echilibrat, stabil
Flegmatic:tipul puternic, echilibrat, inert
Melancolic:tipul slab

Tipologialui Jung și Eysenck

- Orientarea predominantă: spre exterior (extraverții), spre
interior (introverții).

H. Eysenck
- stabilitatea, repectiv, instabilitateaemoțională
Colericul: extravertulinstabil
Sangvinic: extravertulstabil
Flegmaticul: introvertulstabil
Melancolicul: introvertulinstabil

Tipologiașcolii Franco-Olandeze
G. Heymans șiE.D.Wiersmapropun o nouătipologie care va fi
preluată de Rene Le Senneși Gaston Berger.
- emotivitatea
- activitatea
- răsunetul

Pasionații: emotivi, activi, secundari

Colericii:emotivi, activi, primari
Sentimentalii:emotivi, non-activi, secundari
Nervoșii:emotivi, non-activi, primari
Flegmaticii: non-emotivi, activi, secundari
Sangvinicii: non-emotivi, activi, primari
Apaticii: non-emotivi, non-activi, secundari
Amorfii: non-emotivi, non-activi, primari
Temperamentul este cea mai generala și constantă caracteristică a
personalității umane.

Legătura existenta între tipul de sistem nervos și temperament

explică determinarea ereditară a trăsăturilor temperamentale.
 NU SE POATE VORBI despre o modificare radicala a
temperamentului pe parcursul vieții.
 Există totuși o evoluție a acestuia condiționată de vârstă și de
interacțiunea individului, mediul fizic și socio-cultural.
NU SE POATE VORBI despre temperamente bune sau rele, de
droit sau indezirabile, ori de superioritate a unui temperament în
relație cu altul.
 În fiecare categorie întâlnim inteligență de vârf sau debil
mental
NU EXISTĂ temperamente pure (ele coexist, dar se manifestă mai
pregnant unele decât altele)

Temperamentul NU PREDETERMINĂ aptitudinile și caracterul,

dar poate contribui la formarea unor aptitudini și trăsături de
caracter sau poate provoca dificultăți în dezvoltarea acestora.
Exemplu: flegmaticii își formează mai ușor trăsături de caracter
precum: perseverența, punctualitatea, spiritual de ordinefață de
sangvinici.
Temperamentul influențează modul de muncă, dar nu și modul de
performanță.

Aptitudinile
Aptitudinea, latura instrumental-operațională a personalității,
reprezintă însușirile psihice și fizice relativ stabile care-i permit
omului să efectueze cu success anumite activități.
Spunem că cineva este APT sau INAPT pentru o anumită
activitate în funcție de nivelul calitativ și ușurința cu care poate
săducă la bun sfârșitacea activitate.
Termenul negativ ,,IN APTITUDINE” NU se referă la o absență
totală, ci la o INSUFICIENTĂ dezvoltare a ei.
EXISTENȚA unei aptitudini este demonstrată de REUȘITA în
activitate
 Ușurința și rapiditatea efectuării sarcinii, de nivelul calitativ
superior al rezultatelor
 ÎNSĂ a duce la bun sfârșit o activitate presupune folosirea
unori nstrumente psiho-motorii mai importante decât orice alt
instrument creat de om
 *APTITUDINILE*
Aptitudinile constituie dimensiunea instrumentala și executiva
a personalității!
 Sunt sisteme operaționale superior dezvoltate care mijlocesc
performanțe
 NU TREBUIE CONFUNDATE cu capacitatea

 Aptitudinea

însușire potențială care estepusă-n valoarea atunci
când sunt asigurate condițiile optime

 Capacitatea

Aptitudine déjà împlinită care s-a consolidat prin
CUNOȘTINȚE și DEPRINDERI.
NU TREBUIE PUSE PE SEAMA EREDITĂȚII!!
(potențialul ereditarii există numai în germene, neputându-se
manifesta de la sine)
Pentru a valorifica potențialul ereditar sunt necesare:
 Maturizarea organismului și a SNC
 Adaptarea la mediu
 Învățarea
Se construiesc prin exersări, se dobândesc.
Aptitudinea depinde de ereditate, dar NU este oferită în mod
mijlocit de ea.

După STRUCTURĂ și gradul de COMPLEXITATE, se impart în:

 Simple (elementare)
 Complexe
Exemplu:
Proprietățile sensibilității (acuitatevizuală)
Proprietățile memoriei (volum, trăinicie, etc.)
Calitățile atenției (concentrare, distributivitate)
(1) Capacitatea pare a fi o simplă reunire de (2) aptitudini
simple.
Exemplu:
Cea muzicală: presupune simțul ritmului, ureche muzicală,
acuitate auditivă, memorie și fantezie muzicală

(1) și (2) se află în interacțiune, compensându-se reciproc și

evoluând întotdeauna global

(1) se împarte în:

 Speciale
 Generale
 Cele special mijlocesc eficiența activității în anumite
domenii: arta actoricească
În psihologia MUNCII s-au alcătuit PSIHODIAGRAME care
include factorii aptitudinali

EXEMPLU: inteligența, spiritul de observație, capacitatea de a

memora și de a reproduce fidel
(1)
!!!! După natura proceselor implicate în aptitudini deosebim:
a) Senzoriale (acuitate vizuală, auditivă, olfactivă)
b) Psiho-motorii( dexteritate manuală)
c) Intelectuale (inteligența)
!!!! După orientare:
a) Generale (inteligența)
b) Speciale (musicale, sportive, artistice)
Inteligența – aptitudinegenerală
!!! Desemnează în EGALĂ măsură abilitățile practice
specializate, cât și generale.
TEORII
 Genetică
 Factorială
 Inteligențelor multiple

Teoria GENETICĂ (J.Piaget)

 Asimilarea este procesul prin care informația nouă
este încadrată în cea existenta
 Acomodarea este crearea de noi informații.
 Constă în abordarea inteligenței din perspective
dezvoltării proceselor intelectuale logice și
precizează 4 etape de evoluție cognitivă.
1. Stadiul SENZORIO-MOTOR (0-2 ANI)

 În această perioadă copilul învață să reacționeze la

schimbările mediului și cum să controleze aceste
schimbări
 Cea mai importanta achiziție este permanența obiectelor

2. Stadiul PREOPERAȚIONAL (2-7 ani)

 Deprinderea mersuluiși a limbajului
a) Apare gândirea CAUZALĂ (explicarea a ceea ce se
petrece în jur)

b) Amestecul realului cu imaginarul (MoșCrăciun)

c) Egocentrismul (pot vedea lucrurile din proprie
perspectivă)

3. Stadiul OPERAȚIILOR CONCRETE (7-11 ani)

 Aplicarea regulilor logice
 Achizițiile importante:
 clasificarea

 categorizarea( inclusiveconceptul de număr)

 conservareaproprietățilorfizice
(volumulunuilichideste constant idiferent de
forma recipientului)
4. Stadiul OPERAȚIILOR FORMALE (11-15 ani)
 Lucrarea cu concept abstracte și fac operații
 combinări
 permutări
  aranjamente
 Competența de a face raționamente
Teoria FACTORIALĂ
o Susține caracterul complex, multidimensional al inteligenței.

o Vede inteligența ca o aptitudine general (factorul g) rezultată

din combinarea a mai multor aptitudini specific (factorul S)

Teoria lui Spearman este cunoscută sub numele de teoria

BIFACTORIALĂ a inteligenței.

Dezvoltând teoria lui Spearman, psihologul American

L.L.Thurstone, maestru al analizei factoriale, a identificat
șapte factori)

1) Înțelegerea verbal(abilitatea de a înțelege semnificația

cuvintelor)
2) Fluența verbal (abilitatea de a găsi rapid cuvintele
3) Aptitudinea numerică( abilitatea de a lucra cu numere,
de a efectua calcule
4) Aptitudini spațiale (abilitatea de a
vizualizaraporturileformă-spațiu)

5) Rapiditatea percepției

6) Memoria

7) Raționament inductive și deductive

Teoria INTELIGENȚELOR MULTIPLE

HOWARD GARDNER – 1983
lingvistic Logico- spațială muzical Kinestezic intra inter
ă matematică ă ă

Măsurareainteligenței:
Primul test – 1905 – Alfred Binetși Theodore Simon
Dorea să identifice copiii cu serioase deficiențe intelectuale pentru
o educație speciala

1915- Testul IQ – raportul dintre vârsta mental și cea

cronologică a unei persoane)
100:raportul ideal
120: un individ este cu 20% mai dezvoltat mental decât vârsta
cronologică
80:subdezvoltare mentală de 20% față de vârsta cronologică
130:supradotare intelectuală
69:retardarementală
Testul lui Stanford-Binet (1985)cuprinde următoarele subteste:
1) Raționamente verbale
2) Raționamente abstracte/spațiale
3) Raționamente cantitative
4) Memorie de scurtădurată

David Wechsler
Subteste:
a) Probe verbale
b) Probe de performanță

Testele de aptitudiniși teste de capacitate

 Teste de aptitudini: urmăresc să măsoare potențialul unei
persoane de a efectua un anumit tip de sarcină
 Testele de capacitate: măsoară nivelul de cunoștințe sau
performanțele.