PSHIOLOGIE

-materie bac-
 OBIECTUL PSIHOLOGIEI

Termenul de ”psihologie„ provine din cuvintele grecești:

 psiche - suflet
 logos - știință
Psihologia este știința care studiază fenomenele subiective și procesele psihice, activitatea
umană și sistemul personalității cu trăsăturile, structurile și particularitățile acesteia.
Din punct de vedere istoric cunoașterea psihologică poate fi împărțită în 3 etape sau perioade:
1. Etapa preștințiifică - debutează din momentul în care omul devine conștient de sine
și începe să-și pună întrebări legate de natura înconjurătoare și despre sine.
2. Etapa filosofică - debutează odată cu formarea primelor sisteme filosofice în
antichitate.
3. Etapa științifică - debutează în 1879 când este înființat primul laborator de
psihologie experimentală.

EVOLUȚIA PSIHOLOGIEI CA ȘTIINȚĂ

Evoluția psihologiei științifice cuprinde:

1. Psihologia clasică
 Asociaționismul cuprinde viața psihică care este o simplă sumă de senzații.
 Gestaltismul este o configurație/ structură care susține majoritatea părții a psihicului.
 Introspecționismul este înțeles ca o lume internă, închisă, fără legătură cu lumea
externă.
 Behaviorismul se referă la comportament
 Psihanaliza are referire la structura psihică de conștient- inconștient.
 Psihologia acțiunii și a conduitei
 2. Psihologia contemporană

PSIHICUL ȘI CARACTERIZĂRILE SALE

1. Psihicul reprezintă o reflectare subiectivă de natură ideală a obiectelor și fenomenelor

externe.
2. Psihicul are un substrat material.
Psihicul este o funcție a sistemului nervos și depinde nemijlocit de gradul de
dezvoltare și organizare a acestuia.
3. Psihicul evoluează în 3 etape esențiale:
A) Etapa ascendentă ( de la naștere până la vârsta de 20-26 ani)
B) Etapa optimului funcțional
C) Etapa regresivă (după 65 de ani)
Psihicul este o modalitate prin care omul există ca ființă biologică și socială.

CLASIFICAREA PROCESELOR PSIHICE

I. Procese psihice cognitive

1. Procese psihice cognitiv – senzoriale (senzațiile, percepția, reprezentările)
2. Procese psihice cognitiv – intelectuale (gândirea, memoria, imaginația)

II. Procese psihice reglatorii (motivația, afectivitatea, voința)

 METODELE PSIHOLOGIEI

Metoda observației se referă la caracterizarea noastră, la felul cum suntem (înălțimea,

lungimea membrelor etc.)
Condiții: să aibă caracter focalizat, să fie sistematic etc.
Clasificare:
 Modul de desfășurare
 Gradul de implicare a observatorului în desfășurarea evenimentelor
 Încadrarea în timp
 Obiectul de urmărit
Metoda convorbirii este o discuție cu subiectul condusă de cercetător.
Avantaje: favorizează capacitatea subiectului de introspecție, de autoanaliză.
Metoda anchetei este împărțită în forme:
(a) Ancheta pe bază de chestionare
(b) Ancheta pe bază de interviu
Metoda biografică urmărește dobândirea de date și informații despre trecutul persoanei.
Metoda analizei produselor activității se referă la numărul sau cantitatea totală de produse.
 PROCESE PSIHICE COGNITIVE SENZORIALE
-prezentare generală-
Cele mai importante procese psihice senzoriale sunt senzațiile, percepția și
reprezentările.

Procesele cognitive senzoriale

Senzația Percepția Reprezentarea
procese cognitive de nivel senzorial
 Este primul proces  Se constituie în baza  Se realizează în urma
cognitiv care apare senzațiilor perceperii repetate a
în ontogeneză obiectelor
 Este o imagine  Este o imagine  Este o imagine
primară (presupune primară secundară ( nu
acțiunea directă a presupune acțiunea
stimulilor asupra directă a stimulilor
analizatorilor) asupra analizatorilor)
 Este o imagine  Este o imagine  Este o imagine
simplă (este o complexă ( este o complexă
modificare a stării sinteză senzorială)
organului de simț)
 Este o imagine  Este o imagine  Este o imagine
separată (fiecare unitară ( are un unitară
analizator ne oferă caracter obiectual  Este o imagine
senzații de un anumit oferind totalitatea schematică ( reflectă
gen) însușirilor a unui însușirile
obiect) caracteristice)
 Este o imagine
bogată în conținut
 Nu poate fi  Nu poate fi  Poate fi modificată
modificată voluntar modificată voluntar voluntar
 SENZAȚIILE

Senzațiile sunt procese psihice cognitive senzoriale de cunoaștere a însușirilor concrete luate
separat ale obiectelor și fenomenelor când acestea stimulează receptorul unui singur organ de
simț.
Calitățile senzațiilor
 Stimul – este orice formă de energie care acționează asupra organelor noastre de
simț.
 Cele mai importante calități ale senzațiilor sunt:
1. 1. Modalitatea - exprimă dependența fiecărei senzații de acțiunea unui anumit stimul
care acționează asupra organelor de simț. Ex: senzații vizuale, gustative, etc.
2. Intensitatea - exprimă pregnanța senzației
3. Durata - reflectă perioada de timp pe parcursul căreia acționează stimulul.
4. Tonalitatea afectivă - este caracteristică senzațiilor de a fi însoțite de trăiri afective,
plăcute sau neplăcute.

CLASIFICAREA SENZAȚIILOR

Cele mai importante modalități senzoriale sunt:

1. Senzațiile vizuale stimulul este adaptat la undele electromagnetice cuprinse între 400
–700 nm (1nm=10-9 m).
Senzația noastră subiectivă este de culoare care se caracterizează prin:
 Luminozitate
 Tonalitatea cromatică
 Saturație
 2. Senzațiile auditive stimulul este reprezentat de undele sonore cu frecvența între 16-
20 cicli/ secundă. Ele prezintă următoarele caracteristici:
 Amplitudinea care dă intensitatea sunetului, frecvența care dă înălțimea sunetului,
forma undei care dă timbrul.
3. Senzațiile cutanate stimulul este reprezentat de suprafața obiectelor.
Sunt de 2 tipuri:
 Senzații tactile sunt determinate de presiunea obiectelor cu care intrăm în contact.
 Senzații termice sunt determinate de diferența de temperatură dintre corp și obiectele
cu care intrăm în contact.
4. Senzațiile olfactive - stimulul este reprezentat de substanțele volatile.
 Sunt importante fiindcă reglează apetitul și ne avertizează asupra prezenței substanței
periculoase, având o tonalitate afectivă accentuală.
5. Senzațiile gustative - stimulul reprezintă substanțe solubile care pătrund în cavitatea
bucală.
 Există patru gusturi fundamentale:
 Dulce
 Acru
 Sărat
 Amar
6. Senzațiile organice sau interne reflectă modificările care se produc în mediul intern al
organismului (foamea, greață etc.)
7. Senzațiile proprioceptiv-chinestezice ne informează despre poziția corpului și a
membrelor în spațiu și despre mișcările pe care le efectuăm receptorii analizatorului
proprioceptiv-chinestezic se află în mușchi, în tendoane și în ligamente.
8. Senzațiile de echilibru are în raport poziția corpului care este în raport cu centrul de
greutate, despre mișcările capului pe verticală, despre mișcările de rotație.
 Receptorii de află în labirintul nonauditiv.

LEGILE SENSIBILITĂȚII

1. Legea proporționalității inverse

 Sensibilitatea este ridicată atunci când intensitatea stimulului este mai mică și invers.
2. Legea pragurilor absolute
 Pragul absolut reprezintă intensitatea cea mai mică a unui stimul care îl face să fie
priceput.
3. Legea pragurilor diferențiale
  Pentru a determina o creștere abia conștientizabilă în intensitatea unei senzații, este
necesar să adăugăm o anumită cantitate stimulului. (1/100 pentru sensibilitatea
vizuală; 1/30 pentru cea tactilă și 1/10 pentru cea auditivă).
4. Legea adaptării contribuie la modificarea sensibilității în sens ascendent
( sensibilitatea crește atunci când acționează frecvent un stimul de intensitate mică) și
este descendent (sensibilitatea scade atunci când acționează frecvent un stimul de
intensitate mare).
5. Legea contrastului senzorial pune în evidență nivelul sensibilității atunci când
acționează doi stimuli specifici în același timp.
6. Legea semnificației exprimă relația între nivelul sensibilității și proprietățile stimulilor
în raport cu stările de necesitate ale subiectului.
7. Legea sinesteziei se bazează pe interacțiunea analizatorilor evidențiind transferul la
un analizator la altul.

MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE SENZAȚIILOR

Organul morfofiziologic de realizare a senzațiilor se numește analizator.

Analizatorul este alcătuit din următoarele verigi:
 Receptor
 Cale afectivă
 Componentă cerebrală
 Calea eferentă

PERCEPȚIA

Percepția este procesul psihic cognitiv senzorial prin care cunoaștem obiectul în totalitatea
însușirilor concrete când acestea acționează asupra organelor de simț.
Percepția se realizează în mai multe faze:
1. Orientarea spre stimul
 Direcționarea privirii spre stimul.
2. Detecția stimulului
 Reacția „ Aha!” ilustrează momentul descoperirii stimulului.
3. Discriminarea stimulului
 Presupune extragerea unei cantități suficiente de informație despre stimul care să
permită diferențierea obiectivului de alte obiecte de fond, astfel încât el să devină o
dominantă în câmpul senzorial al conștiinței.
4. Identificarea obiectului
 Presupune parcurgerea a două etape: identificarea categorială (informații minime
despre însușiri esențiale ale obiectului) și identificarea individuală.
5. Interpretarea obiectului

LEGILE GENERALE ALE PERCEPȚIEI

1. Legea integralității structuralității

 Exprimă faptul că noi percepem obiectul ca întreg și nu ca o sumă de elemente sau
însușiri.
 Dacă un obiect cunoscut este văzut numai parțial, subiectul se comportă față de el ca
și cum l-ar fi văzut în întregime.
2. Legea selectivității
 Ne arată când percepția noastră este orientată spre un anumit obiect selectat dintr-un
câmp perceptiv vast.
3. Legea constanței perceptive
 Exprimă rezistența imagini perceptive la modificarea contextului în care e prezentat
obiectul (constanța mărimii, a culorilor, etc.)
4. Legea semnificației
 Determină ca tot ceea ce are importanță pentru om să intre în câmpul său perceptiv.

FORMELE PERCEPȚIEI

I. Percepția spațiului
 Întrucât spațiul este infinit noi percepem doar însușirile spațiale ale obiectelor: formă,
mărime, poziție relativă.
 Vederea obiectelor tridimensional este numită perspectivă sau percepție spațială.
 Percepția spațială se realizează cu ajutorul unor indicatori.

1. Indicatori monoculari
 Informația despre adâncime provine de la un singur ochi
 Mărimea relativă (după 23 de m obiectele par mai mici)
  Interpoziția ( obiectele mai depărtate sunt „acoperite” în câmpul nostru vizual de cele
mai importante)
 Perspectiva liniară (liniile paralele care se deplasează de noi par că se aproprie).

2. Indicatori binoculari
 Disparitatea retiniană
 Convergența oculară (globii oculari se pot orienta în unghiuri diferite atunci când un
obiect se aproprie sau se depărtează).

II. Percepția timpului

 Noi putem să percepem numai caracteristici temporale ale elementelor.
 Percepția timpului presupune axa trecut- prezent – viitor.

III. Percepția mișcării

 Este posibilă datorită separării obiectului de fontul percepției.

IV. Percepția interpersonală

 Spiritul de observație este aptitudinea de a sesiza rapid ceea ce este relevant deși nu
apare în evidență.

REPREZENTAREA

Reprezentarea este procesul psihic cognitiv senzorial de reflectare mijlocită, selectivă și

schematică a proprietăților concrete mai mult sau mai puțin semnificative ale obiectelor și ale
fenomenelor date de experiența perceptivă anterioară a subiectului.

Clasificarea reprezentărilor
1. Jean Piaget consideră că după prezența elementului de noutate există reprezentări:
A) Reproductive – bazate pe percepții anterioare
B) Anticipative – se referă la mișcării sau schimbării care nu au fost încă percepute.
2. În funcție de predominarea unei modalități senzoriale, există reprezentări: vizuale,
auditive, gustative și motorii.
Sunt 3 tipuri de subiecții:
Tipul vizual
Tipul auditiv
Tipul verbo -motor
3. După gradul de generalitate
A) Individuale - reflectă imaginea unor obiecte, ființe
B) Generale - reflectă și caracteristicile comune mai multor obiecte cu ajutorul sintezei și
operațiilor de clasificare.
4. După gradul de abstractizare:
A) Cu grad moderat de abstractizare
B) Cu grad înalt de abstractizare
5. Din perspectiva evoluției ontogenetice, există reprezentări:
A) Primare
B) Conceptuale
C) Formale

PERCEPȚIA - REPREZENTAREA
Asemănări
 Ambele imagini sunt unitare
 Atât percepția cât și reprezentarea
sunt însoțite de mișcare
 Ambele sunt imagini complexe
Deosebiri
 Percepția este o imagine primară
 Reprezentarea este o imagine
secundară
 Percepția este bogată în conținut
 Reprezentarea este schematică
 Percepția analizează aspectele
exterioare
 Reprezentările analizează aspectele
interioare

ROLUL REPREZENTĂRILOR ÎN CUNOAȘTERE ȘI ACTIVITATE

 Cathartic = descărcare
Sistematizând, se poate aprecia că reprezentările dețin în cadrul cunoașterii și acțiunii umane
următoarele funcții:
1. Permit „progresul” percepției, realizarea acesteia de o manieră completă și
adecvată.
2. Constituie „materia primă” pentru gândire, și operațiile sale, pentru imaginație și
procedeele acesteia.
3. Reprezintă un punct de plecare în evoluția gândirii, în măsura în care imaginea,
schematizând datele percepției , ușurează operațiile gândirii.
4. Permit concretizarea gândirii verbal – abstracte.
5. Constituie una dintre sursele de informație importante pentru subiectul uman
concret.

PROCESE COGNITIV INTELECTUALE

GÂNDIREA

Gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită și generalizat - abstractă - sun forma
noțiunilor judecăților și raționamentelor a însușirilor comune, esențiale și necesare ale
obiectelor și a relațiilor dintre ele.
 Caracterul mijlocit al gândirii constă în faptul că ea nu operează direct asupra
realității, ci asupra informației furnizate de percepție și reprezentare.
 Caracterul general – abstract al gândirii - din faptul că operează noțiuni, legi, etc.
GÂNDIREA PREZINTĂ URMĂTOARELE CARACTERISTICI
1. Flexibilitatea – presupune modificarea rapidă a unghiului de abordare a unei
probleme.
2. Fluiditatea sau cursivitatea – se referă la o mare densitate a ideilor, soluțiilor,
opiniilor în unitatea de timp.
3. Originalitatea (gradul de noutate și ineditul produselor și strategiilor).
4. Elaborarea produselor gândirii

GÂNIREA CA SISTEM DE NOȚIUNE. JUDECĂȚI ȘI RAȚIONAMENTE

(LATURA DE CONȚINUT)

Unitatea de bază a gândirii este noțiunea.

Noțiunea este un construct mintal care cuprinde însușiri și proprietăți comun esențiale și
necesare ale fenomenelor sau obiectelor.
Noțiunea se clasifică astfel:
I. După modul în care satisfac criteriile esențialității și ale necesității, noțiunile pot fi:
A) Empirice - caracterizate prin faptul că sunt limitate, sărăcăcioase în conținut, înscrise într-
o logică naturală.
B) Științifice - care cuprind însușirile esențiale ale obiectelor și fenomenelor putând fi
definite.

II. După natura însușirilor pe care le reflectă, noțiunile pot fi:

A) Concrete
B) Abstracte
Judecata este o structură informațională complexă care reflectă obiectul în relație cu alte
obiecte.
Raționamentul este o operație a gândirii în care gândirea pornește de la anumite premise
pentru a obține o concluzie.

GÂNDIREA CA SISTEM DE OPERAȚII

Se pot distinge 2 tipuri de operații:
I. Operații fundamentale
A) Analiza – este o operație de descompunere în minte a unui obiect în elementele sale
componente și de apreciere a semnificației fiecărui element în cadrul întregului.
B) Sinteza - constă în reconstituirea în minte a unui obiect întreg din elementele sale date
separat.
C) Comparație - presupune evidențierea în plan mintal a asemănărilor și a deosebirilor
esențiale ale obiectelor și fenomenelor pe baza de criteriu.
D) Abstractizarea - constă în selecția și reținerea celor mai importante trăsături esențiale.
E) Generalizarea - presupune extinderea unei idei la toate cazurile.
F) Concretizarea – este operația de aplicare a principiilor generale la formele particulare.
II. Operațiile instrumentale se realizează în două forme:
 Algoritmica - sunt serii ordonate de pași care ne conduc la un rezultat sigur.
 Euristica – se referă la regulile mentale care pot conduce la o soluție.

GÂNDIREA CA SISTEM DE PRODUSE

Înțelegerea este funcția esențială a gândirii care determină gradul de conștientizare de către
om, a lumii în care trăiește.
Ea se realizează spontan sau în timp și ne ajută la rezolvarea problemelor.
Problema este o situație nouă pentru care nu există un răspuns dinainte pregătit, se definește
prin 3 elemente:
A) Starea inițială
B) Scopul problemei sau starea finală
C) Acțiunile sau operațiile care ne conduc de la starea inițială la starea finală.
Clasificarea problemelor:
1. După cunoașterea elementelor ce o alcătuiesc acestea pot fi:
A) Bine definite
B) Slab definite
2. După operațiile prin care se pot rezolva, acestea sunt:
A) Probleme de rearanjare a elementelor
B) Probleme de structurare a elementelor
C) Probleme de transformare

O PROBLEMĂ SE POATE REZOLVA PRIN MAI MULTE ETAPE:

ETAPELE PROCESULUI REZOLUTIV

Punerea problemei

Înțelegerea problemei Formarea asociațiilor

Formularea ipotezei

Verificarea ipotezei

Confirmare Neconfirmare
 Formularea și verificarea unei noi ipoteze

Rezolvarea problemei

TIPOLOGIA GÂNDIRII

Gândirea poate fi clasificată în funcție de mai multe criterii:

1. În funcție de raportul analitic – sintetic se definitivează
A) Tipul analitic (presupune centrarea pe detalii)
B) Tipul sintetic (presupune concentrarea pe ansamblu întreg, subestimând detaliile).
2. Pe baza raportului dintre concret (intuitiv) și abstract (formal), se delimitează tipul de
gândire:
 Intuitiv – concret - se bazează pe imagini sau scheme
 Abstract – formal
3. În funcție de tipul de gândire dominant, se delimitează:
 Divergent - lasă liberă imaginația și creativitatea
 Convergent - preferă soluțiile deja cunoscute
 TENDINȚE DEZAPTATIVE ALE GÂNDIRII

1. Suprageneralizarea
 La nivelul limbajului este vorba de utilizarea a unor cuvinte precum: „întotdeauna”,
„niciodată”, „ de fiecare dată”, „totul”, simplificând modul de abordare până la a crea
premisele unei conservării și perpetuării a unor comportamente negative sau a unor
interpretări eronate.
2. Gândirea în „alba și negru”
 Este vorba de a utiliza, pentru autoevaluare, evaluarea altora sau a unor situații, a unor
categorii extreme.
3. Stratul de concluzii - se referă la situațiile în care, deși nu dispunem de suficiente
informații pentru a lua o decizie corectă, adecvată situației cu care ne confruntăm ,
ajungem la o concluzie negativă care reduce, în general, nivelul de aspirație.
4. Deformarea selectivă - se realizează mai ales în sensul unei supraevaluării a propriilor
greșeli, simultan cu subevaluarea aspectelor pozitive ale comportamentului propriu.
5. Utilizarea lui „trebuie”
6. Personalizarea

MEMORIA

Memoria este procesul psihic care asigură întipărirea, stocarea și reactualizarea experienței
anterioare.
Ea se realizează în trei faze:
1. Întipărirea - informația se traduce într-un cod (imagine, sunet, propoziție) astfel încât
să poată pătrunde în sistemul memoriei.
 Îi se mai spune și fixare
2. Stocarea (conservarea sau păstrarea) se referă la reținerea informațiilor pentru o
perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.
3. Reactualizarea - are în vedere aducerea la suprafață a informației reținute în vederea
utilizării lor în activitatea umană.
Reactualizarea se poate realiza sub forma:
 Recunoaștere
 Reproducere

CARACTERISTICILE MEMORIEI

A) Memoria este un proces activ deoarece informațiile păstrate și reactualizate suportă

modificări importante:
 Reorganizări, sistematizării.
B) Memoria este selectivă omul reține și reactualizează doar informațiile care prezintă o
anumită semnificație pentru el care îi presupun: interesului, vârstei, etc.
C) Memoria are un caracter inteligibil ceea ce presupune înțelegerea informațiilor memorate.
D) Memoria este situațională - înregistrarea informațiilor se realizează prin încadrarea
anumitor coordonate de timp și spațiu.
E) Memoria este mijlocită respectiv păstrarea, fixarea și reactualizarea informațiilor se
realizează cu ajutorul unor metode mnemotehnice (repetiții, sublinieri).
F) Memoria este organizata logic și sistematic presupune că între informațiile realizate se
stabilesc anumite legături.

FORMELE MEMORIEI

I. După prezența intenției a scopului, a efortului voluntar deosebim:

A) Memoria voluntară
 Este subordonată intenției, scopului și efortului nostru de a memora.
B) Memoria involuntară
 Se caracterizează prin faptul că memorarea se realizează fără intenția noastră și fără a
face un anumit efort spre această direcție.
 II. După prezența sau absența gândirii memorarea poate fi:
A) Mecanică - se efectuează în lipsa înțelegerii.
B) Logică - bazată pe înțelegerea materialului de memorat.

III. În funcție de durata păstrării:

A) Memoria senzorială (0,5s) - vizuală, tactilă
B) Memoria de scurtă durată (15-20s) - memorie de lucru sau operațională
C) Memoria de lungă durată - cuprinde totalitatea informațiilor care pot fi păstrate o
perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp (zile, săptămâni, ani).
D) Memoria episodică - cuprinde evenimente trăite și localizările în timp și spațiu.
E) Memoria semantică - cuprinde idei, operații etc.

IV. După modalitatea informațională preferențială distingem:

A) Memoria perceptivă - se referă la materialul concret furnizat de memoria vizuală etc.
B) Memoria verbală - cuprinde materialele abstracte: simboluri etc.
C) Memoria procedurală - cuprinde acțiuni.
D) Memoria afectivă - cuprinde materialul furnizat e trăiri, sentimente.

MEMORIA ȘI UITAREA

1. Teoria uitării motivate

 Oamenii uită informațiile asociate cu evenimentele neplăcute
2. Teoria ștergerii urmelor
 Informațiile se deteriorează și dispar din memorie
3. Teoria interferenței
 Explică uitarea prin efectele negative pe care le au cunoștințele învățate, unele asupra
alteia.
 CONDIȚIILE OPTIMIZĂRII MEMORIEI

 În procesul memorării eficiente sunt implicați mai mulți factori:

A) Motivația - dorința de a cunoaște ambiția de a fi în frunte, aspirațiile profesionale.
B) Eficiența memorizării depinde de organism și sistematizarea informației care urmează să
fie însușită.
C) Memoria trebuie centrată pe înțeles
D) Repetiția - pentru a fi eficientă repetiția trebuie să repete niște exigențe:
 Numărul de repetiții să fie optim.
 Eșalonarea repetiției este mai eficientă decât repetiția comasată.
 Repetiția este mai eficientă atunci când lectura se combină cu încercări de reproducere
a informațiilor.
 Repetiția poate fi organizată diferit prin reluarea materialului în întregime ( met.
repetării globale) sau pe fragmente (met. repetării secvențiale).
E) Procedeele mnemotehnice.

IMAGINAȚIA

Imaginația este procesul cognitiv superior de elaborare a unor idei sau proiecte noi pe
baza selectării, combinării și recombinării experienței anterioare.
Ea are legătura cu procesele, funcțiile psihice și cu întreaga noastră personalitate.
 Dacă memoria are caracter reproductiv și este cu atât mai valoroasă cu cât redă mai
fidel informațiile memorate, imaginația este cu atât mai valoroasă cu cât rezultatele
sale depășesc experiența subiectului sau a societății, însă imaginația nu poate exista în
absența memoriei.
  Imaginația și creativitatea presupune trei însușiri:
♦ Fluiditatea
♦ Plasticitatea
♦ Originalitatea

PROCEDEELE IMAGINAȚIEI
 Un procedeu reprezintă o modalitate de operare mintală bazată pe compuneri și
recompuneri, analiză, sinteză, etc. .
 Cele mai importante procedee sunt:
1. Aglutinarea - constă în combinarea unor părți din diferite obiecte. (ex. Sirena,
centaurul, etc. ).
2. Amplificarea și diminuarea - constă în modificare exagerată a dimensiunilor (ex:
setilă, liliputani).
3. Multiplicarea și omisiunea - constau în modificarea numărului de elemente a unei
structuri complexe.
4. Adaptarea - constă în aplicarea unei idei sau principiu într-o situație nouă.
5. Tipizarea – presupune extragerea trăsăturilor caracteristice unui grup e persoane,
trăsături care sunt individualizate într-un personaj.
6. Analogia - constă în compararea a 2 serii de obiecte și fenomene care au în comun
anumite însușiri.
7. Empatia – reprezintă transpunerea imaginației a cuiva în gândirea, simțirea și
acțiunea altcuiva.

FORMELE IMAGINAȚIEI

În funcție de prezența sau absența atenției, deosebim:

I. Imaginația voluntară presupune un control conștient al actului imaginativ,
desfășurat prin prezența efortului imaginar.
1. Imaginația reproductivă
2. Imaginația creatoare
 3. Visul de perspectivă - constă în proiectarea mintală a drumului propriu în viață, a
modalităților de dezvoltare personală în acord cu potențialul cu care dispune.
II. Imaginația involuntară
 Se caracterizează prin absența intenției de a ne imagina și nu presupune un efort
voluntar.
1. Reveria -„visarea cu ochii deschiși”
2. Visele

PROCESE PSIHICE REGLATORII

MOTIVAȚIA

Motivația reprezintă ansamblul factoriilor care orientează activitatea individului și o susțin

energetic.
Motivația îndeplinește numeroase funcții:
A) Funcția de selectare și semnalizare a unor dezechilibre fiziologice sau pedagogice.
B) Funcția de orientare pentru realizarea anumitor obiective sau scopuri.
C) Funcția de susținere a activității.

În sfera motivației intră:

 Trebuințele sunt expresia necesităților înnăscute (foame, sete) sau dobândite
(trebuințe materiale, etc.) ale omului.
 Interesele reprezintă orientarea individului spre anumite scopuri.
 Aspirațiile - reprezintă un ansamblu de tendințe care îl propulsează pe om către un
ideal.
 Scopul este proiecția punctului final al acțiunii.
 Convingerile sunt idei cu caracter subiectiv, adânc implantate în structura
personalității care impulsonează spre acțiune.
 Concepția despre lume și viață este ansamblul ideilor, teoriilor despre om, natură și
societate care se formează sub incidența condițiilor e viață, a culturii, a educației.

FORMELE MOTIVAȚIEI
 1. Motivația pozitivă/negativă
Motivația pozitivă este produsă de încurajări, laude, recompense.
Motivația negativă este produsă de stimuli aversivi:
 Ceartă, pedeapsă, etc.

2. Motivația intrisecă /extrinsecă

Motivația intrisecă își are sursa în chiar activitatea desfășurată:
 A învăța din pasiune, din interes.
Motivația extrinsecă îți are sursa afara activității desfășurate:
 A învăța pentru notă
3. Motivația cognitivă/afectivă
Motivația cognitivă își are originea în nevoia de a ști, de a cunoaște.
Motivația afectivă este determinată de nevoia oamenilor de a obține aprobarea celorlalți.

PIRAMIDA TREBUINȚELOR
A. Maslow
 AFECTIVITATEA

Procesele afective sunt stări sau trăiri subiective care reflectă relațiile omului cu lumea
înconjurătoare măsura în care necesitățile lui interne sunt sau nu satisfăcute. Ansamblul
proceselor afective (emoții, sentimente, pasiuni, dispoziții) formează afectivitatea.

PARTICULARITĂȚILE PROCESELOR AFECTIVE

1. Subiectivitatea - plăcerea, satisfacția, bucuria ne informează că un obiect corespunde
trebuințelor noastre în timp ce neplăcerea, insatisfacția ar fi semnele valorilor negative
ale obiectelor.
2. Procesele afective implică o apreciere p evoluție/ evaluare - ele traduc utilitatea
obiectelor sau situațiilor, importante lor pentru subiect.
 3. Procesele afective au o valoare motivațională - orice stare afectivă posedă o
încărcătură energetică, o tensiune care o poate transforma în forța declanșatoare a
acțiunii.
4. Polaritatea proceselor afective - indică tendința acestora de a gravita în jurul polului
pozitiv sau negativ de a forma cupluri contrare (bucurie - tristețe, iubire - ură, etc.)
5. Mobilitatea proceselor afective - exprimă trecerea de la trăire afectivă la alta dar și
tăcerea de la o fază la alta, în interiorul aceleași stări.
Procesele didactice sunt caracterizate și printr-o anumită intensitate și durată. Ele sunt
dependente de tipul trăirii subiective, afective și de tipul subiectului

CLASIFICAREA PROCESELOR AFECTIVE

1. Emoțiile sunt trăiri afective de scurtă durată, de intensitate variabilă care exprimă
reacțiile noastre la situațiile și evenimentele cu care confruntăm.
Cele opt emoții de bază și derivatelor lor
Emoțiile variază ca intensitate de la forme ușoare sau moderate la forme foarte intense.
Atunci când sunt foarte intense, emoțiile poartă denumirea de emoții - șoc (afecte), acestea
sunt:
 Furia, groaza, disperarea și bucuria explozivă, ele apar brusc și tind să scape de sub
control.
2. Dispozițiile sunt trăiri afective difuze și generalizate, de intensitate redusă care pot
dura multă vreme dând astfel o anumită tonalitate întregii noastre vieți psihice.
Ele alcătuiesc un fel de fond emoțional care controlează comportamentul o perioadă mai
lungă sau mai scurtă de timp. Spre deosebire de emoții în cazul cărora omul este conștient de
obiectul sau situația care i-a provocat emoția, dispozițiile afective par să nu fie legate de o
situație anume.
3. Sentimentele sunt trăiri afective complexe de lungă durată, stabile și de intensitate
moderată. Ele sunt emoții repetate care persistă în timp și rezistă la diverși factori
perturbatori.
În formarea lor, sentimentele parcurg trei faze:
1. Faza de cristalizare
2. Faza de maturizare
3. Faza de cristalizare

Sentimentele pot fi clasificate în:

A) Sentimente intelectuale (sentimentul de curiozitate, uimire etc.)
B) Sentimente morale (sentimentul prieteniei etc.) ele reflectă atitudinea pozitivă sau
negativă față de acțiunile proprii și ale celorlalte persoane.
C) Sentimente estetice apar în urma perceperii frumosului.
4. Pasiunile sunt trăiri afective foarte intense, stabile, de lungă durată care antrenează
întreaga personalitate. Omul pasionat de un domeniu și imobilizează toate energiile
pentru a-l cunoaște și aprofunda.

Pasiunile sunt de două feluri:

 Pozitive (hobby-urile)
 Negative (patimi sau vicii)

Rolul proceselor afective

 VOINȚA

Voința este procesul psihic reglator prin intermediul căruia omul își mobilizează energia în
vederea depășirii unor obstacole interioare sau exterioare.
Fazele actului voluntar:
1. Apariția motivației coincide cu stabilirea scopului sau exprimarea dorinței.
2. Lupta motivelor apare atunci când oscilăm între două obiective care nu pot fi atinse
simultan.
3. Luarea deciziei presupune alegerea unui motiv și respingerea sau amânarea
celorlalte.
4. Execuția hotărârii

CALITĂȚILE VOINȚEI

1. Puterea voinței exprimă capacitatea noastră de a depăși obstacole.

 Slăbiciunea voinței
2. Perseverența constă în menținerea efortului voluntar atâta timp cât este necesar
pentru atingerea scopului.
 Delăsarea presupune amânarea sau abandonarea efortului voluntar
3. Independența voinței exprimă capacitatea noastră de a lua decizii pe baza chibzuinței
proprii.
 Sugestibilitatea presupune adoptarea necritică a părerilor altor.
4. Promptitudinea voinței constă în rapiditatea luării deciziei atunci când situația o
cere.
 Nehotărârea
 DEPRINDERILE

 Reprezintă componente automatizate ale activității elaborate conștient, consolidate

prin exercițiu și desfășurarea fără un control conștient permanent.
Se clasifică în:
1. După complexitate se face diferența între:
 Deprinderi simple (trasarea liniilor, ovalelor de către copilul care învață să scrie).
 Deprinderile complexe (scrierea literelor, silabelor, iar după aceea a cuvintelor.
2. După procesele psihice automatizate implicate preponderat se disting:
 Deprinderile senzorio – perceptive (orientarea privirii în așa fel încât imaginea să cadă
pe zona centrală a retenției).
 Deprinderile verbale (descifrarea cuvintelor rostite este ușurată de formarea unor
deprinderi de auz verbal).
 Deprinderile de gândire (construirea raționamentelor potrivit anumitor algoritmi).
 Deprinderi motorii (ex. Mersul pe bicicletă).
3. După tipul de activități în care se încadrează se pot pune în evidență:
 Deprinderi de joc (a sări coarda).
 Deprinderi de învățare (a scrie).
 Deprinderi de muncă (a croșeta, a zidi).

FORMAREA ȘI INTERCAȚIUNEA DEPRINDERILOR

Deprinderile au următoarele condiții:

1. Condiții externe:
 O instruire verbală care să vizeze condițiile de realizare, mișcările ce trebuie făcute.
 Demonstrarea acțiunii.
 Realizarea de exerciții pentru formarea și automatizarea mișcărilor.
 Controlul și autocontrolul execuției, semnalându-se erorile.
 Păstrarea metodelor, caracterul activ și calitatea acestora.
2. Condiții interne:
 Interesul celui care învață pentru activitatea exersată.
 Existența unor trăiri afective care însoțesc procesul de formare a deprinderilor.
 Prezența altor deprinderi asemănătoare.
Deprinderile au următoarele etape:
1. Familiarizarea cu acțiunea
 Este etapa în care se realizează instruirea verbală și demonstrarea realizării acțiunii,
subiectul dobândind informațiile necesare despre acțiune.
2. Învățarea analitică
 În această etapă acțiunea este segmentată și fiecare componentă este exersată separat.
Sunt implicate aici atenția, voința și gândirea, mai ales pentru corectarea
numeroaselor greșeli.
3. Organizarea și sistematizarea
 Elementele anterior exersate sunt integrate progresiv într-un ansamblu.
4. Automatizarea
 Prin exersarea repetată a acțiunii în ansamblul său, erorile sunt eliminate, operațiile
sunt prescurtate, atenția necesară diminuându-se progresiv.
5. Perfecțiunea
 Presupune executarea acțiunii în condiții diverse, treptat fiind atinse nivelurile
superioare de precizie, viteză, corectitudine.

LIMBAJUL ȘI COMUNICAREA

Comunicarea este o relație care urmărește transmiterea unei informații.

Cuprinde următoarele elemente:
1. Emițătorul - cel care produce și transmite mesajul.
2. Receptorul sau destinatorul – cel care recepționează mesajul.
3. Canalul de comunicare – veriga care mijlocește ajungerea mesajului de la emițător la
destinatar, aerul, apa.
4. Semnalul – entitate fizică, prin care se obiectivează mesajul: sunete, semne.
5. Codul –un sistem de semne prin care se semnifică ceva.
6. Răspunsul.

Limba este un sistem de semne și reguli logico – gramaticale care servește la transmiterea
informațiilor.
Limbajul este modul propriu de utilizare a limbii comune în raport cu ceilalți oameni.

Funcțiile limbajului:
 1. Funcția de comunicare - asigură transmiterea informației de la o persoană cu alta.
2. Funcția de cunoaștere - facilitează operațiile complexe ale gândiri , îmbogățirea și
clarificarea cunoștințelor.
3. Funcția de reprezentare - presupune substituirea unor obiecte, fenomene, relații prin
formule verbale.
4. Funcția expresivă - facilitează exteriorizarea trăirilor subiective prin intonație, pauze,
accente, mimică, pantomimică.
5. Funcția persuasivă sau de convingere
6. Funcția de reglare a comportamentului
7. Funcția ludică (de joc) - constă în jocuri de cuvinte, realizarea unor asociații verbale
de efect, rezolvarea cuvintelor încrucișate.
8. Funcția cathartică - presupune eliberarea de tensiunile interne prin relatarea unui
interlocutor a problemelor deranjate, apăsătoare.
9. Funcția dialectică - presupune prezentarea unor argumente pro/contra în sprijinul unei
teze.
 Daniel David – Decalogul raționalității

FORMELE LIMBAJULUI

Principalele forme ale limbajului sunt:

I. Limbajul extern
1. Limbajul oral - este modul natural și primordial de realizare a limbajului verbal.
În funcție de modul în care este structurată rețeaua de comunicare, limbajul oral îmbracă
forma:
A) MONOLOGUL - în care subiectul vorbitor are rol numai de emițător.
B) DIALOGUL - în care rolurile de emițător și de receptor se schimbă succesiv.
În cazul dialogului, se pot distinge două forme ale limbajului și anume:
 Limbajul situativ - care poate fi înțeles numai dacă te afli în situația la care se referă
interlocutorul.
 Limbajul contextual - este accesibil fără a se recurge la date percepute, întrucât
proprietățile și denumirile sunt suficiente pentru imaginarea corectă a situațiilor și a
sentimentelor avute în vedere.
2. Limbajul scris apare și se dezvoltă, în ontogeneză, mai târziu decât cel oral și acesta
numai printr-un proces organizat de învățare.
II. Limbajul intern - este rezultatul integrării și consolidării schemelor verigii efectuării
a limbajului extern.
 ATENȚIA

Atenția este fenomenul psihic de orientare selectivă și de concentrare a energiei nervoase în

vederea desfășurării optime a activităților psihice.
Formele atenției
1. În funcție de prezența sau absența intenției (efortului voluntar) deosebim:
A) Atenția involuntară - este neintenționată, spontană, declanșată de stimuli puternici (externi
sau interni).
B) Atenția voluntară - este declanșată intenționat, se realizează cu efort voluntar și este
autoreglată conștient.
2. În funcție de mobilitatea și selectivitate (calități de bază a atenției) deosebim:
 Atenția selectivă (concentrată)
 Atenția selectivă

Atenția selectivă este procesul prin care selectăm din mediu, un singur element în timp ce le
ignorăm pe celelalte.
Atenția distributivă presupune capacitatea de a acorda prioritate alternativ, rapid când unei
sarcini, când celeilalte.
Deși mai există și alți factori care pot influența performanța în sarcinile simultane ca o regulă
generală trebuie să știm că două sarcini diferite, simple, exersate îndelung, pot fi executate
foarte bine simultan în timp ce 2 sarcini similare, complexe și noi vor fi executate incomplet
sau greșit.
3. După direcția principală de orientare deosebim:
 Atenția externă obiectul atenției este exterior nouă.
 Atenția internă obiectul atenției este interior (o amintire, analizarea propriilor
sentimente, făurirea unui plan de acțiune).
 STRUCTURA ȘI DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII
PERSONALITATEA CA SISTEM

Sistemul psihic uman este cel mai complex energetico informațional, dotat și construit în
baza unor mecanisme de autoorganizare și autoreglaj, antiredundante și autodeterminate.
Personalitatea se identifică astfel cu subiectul uman concret considerat în trăsăturile sale
definitorii, anume ca subiect al acțiunii, cunoașterii și valorizării în care trăiește.
Personalitatea, în calitate de element stabil al conduitei, poate fi abordată printr-un set de
factori ce au trăsături definitorii:
 Caracterul integrator (sintetic în raport cu celelalte procese și funcții psihice)
 Caracterul stabil
 Caracterul sistemic
 Caracterul adaptativ
 Caracterul definitoriu

MODELE DE PERSONALITATE

Studiul personalității umane, dată fiind complexitatea acesteia, se dovedește una dintre
temele ce poate fi abordată sub o multitudine de aspecte, așa încât, în urma cercetărilor
întreprinse au fost construite mai multe modele ale sale.
1. Modelul psihanalitic constituie cel mai vechi dintre modelele personalității, fiind
datorat părintelui psihanalizei.
2. Modelul trăsăturilor o cercetare a existenței umane concrete pune în evidență ca în
pofida situațiilor diverse în care individul uman concret este implicat.
3. Modelul factorial psihologia este o știință în condeiul căreia aspectele de ordin
calitativ se îmbină cu cele de ordin cantitativ.
4. Modelul constituțional
Personalitatea cuprinde:
 Temperamentul
 Caracterul
 Aptitudinile
 Creativitatea
 TEMPERAMENTUL

Reprezintă dimensiunea dinamico - energetică a personalității care se exprimă cel mai

pregnant în conduită
Trăsăturile temperamentale
Se manifestă în conduita individului de la vârste fragede și rămân aproape neschimbate pe tot
parcursul vieții.
Prin educație putem modela anumite trăsături, le putem consola pe altele dar nu le putem
schimba radical.
Nu există temperamente bune sau rele. Fiecare temperament prezintă calități dar și riscul unor
defecte. Cunoașterea temperamentului este o condiție esențială pentru modelarea anumitor
însușiri.

TIPOLOGII TEMPERAMENTALE
I. Tipologia lui Hippocrate
 Coleric
 Sangvinic
 Flegmatic
 Melancolic

Colericul - reacții emoționale puternice și reactivitate motorie accentuată impulsiv și uneori

chiar violent, agresiv.
Sangvinicul -vioi, vesel, bine dispus, trece totuși rapid de la o trăire afectivă la alta.
Flegmaticul - calm, imperturababil, chiar lent, echilibru emoțional.
Melancolicul - emotiv și sensibil, are dificultăți de adaptare.
Coleric + Sangvinic = Extraversiune
Flegmatic + Melancolic = Introversiune
Sangvinic + Flegmatic = Echilibru emoțional
Coleric + Melancolic = Neechilibrați emoțional
 TIPOLOGIA LUI JUNG ȘI EYSENSEK

Conform acesteia indivizii se împart în doar 2 categorii:

În: - extravertiți
- introvertiții
Extravertiții sunt firi deschise, sociabili, comunicabili, optimiști, senini, binevoitori, se
înțeleg sau se ceartă cu cei din jur dar rămân în relații cu cei independenți.
Introvertiții sunt firi închise greu de pătruns, timizi, puțini comunicativi, înclinați spre
reverie.
 TIPOLOGIA LUI PAVLOV

Pavlov consideră că există legăturii între tipurile de activitate nervoasă superioară și tipurile
temperamentale.
Pe baza caracteristicilor SNC (forța echilibrului și mobilitatea) au fost delimitate următoarele
tipuri temperamentale:
1. Tipul puternic, neechilibrat/ colericul
2. Tipul puternic, echilibrat, mobil/ sangvinicul
3. Tipul puternic, echilibrat, lent/flegmatic
4. Tipul slab/melancolicul

TIPOLOGIA ȘCOLII FRANCO – OLANDEZE

Această tipologie se bazează pe 3 parametri:

A) Emotivitatea se referă șa reacțiile de ordin afectiv
B) Activismul exprimă predispoziția spre acțiune
C) Ecoul se referă la amprenta pe care evenimentele vieții o lasă asupra noastră
 Primaritatea denotă un ecou slab al evenimentelor, preocupare pentru prezent și
optimist.
 Secundaritatea denotă un ecou puternic al evenimentelor.
În baza acestor paramteri se pot diferenția opt tipuri temperamentale:
Pasionații
 Emotivitate
 Activism
 Secundaritate
Colericii
 Emotivitate
 Activism
 Primaritate
Sentimentalii
 Emotivitate
  Non – activism
 Secundaritate

Nervoșii
 Emotivitate
 Non – acitvism
 Primaritate
Flegmaticii
 Non – emotivi
 Activism
 Secundaritate
Sangvinicii
 Non – emotivi
 Activism
 Primaritate
Apaticii
 Non – emotivi
 Non – activism
 Secundaritate
Amorfii
 Non – emotivi
 Non – activism
 Primaritate

APTITUDINILE
Reprezintă acele însușiri fizice sau psihice care ne permit să realizăm cu succes anumite
activități.
Ele reprezintă un aliaj între zestrea ereditară și achizițiile dobândite în timp printr-un efort
sistemic de învățare.
Clasificare aptitudinilor
1. Aptitudini simple sunt cele care operează omogen, influențând un singur aspect al
activității (proprietăți ale simțurilor: auzul muzical, finețea simțului gustativ, ale
percepției și reprezentării: percepția spațială, ale memoriei: fidelitatea memoriei).
2. Aptitudini complexe sisteme organizate și ierarhizate de aptitudini simple.
Potrivit gradului de generalitate acestea se împart în:
A) Aptitudini speciale:
Aptitudini muzicale:
 Componenta senzorială
Capacitatea de a discrimina înălțimea, intensitatea și durata sunetelor muzicale.
 Componenta mnezică
Întipărirea și reproducerea fidelă a sunetelor.
 Componenta sintetică
Realizarea și perceperea combinațiilor muzicale, melodiilor și structurilor ritmice.
 Componenta motrică
Permite realizarea sunetului auzit prin voce sau cu ajutorul instrumentelor.
 Componenta ideativă
Asocierea dintre configurațiile de sunete muzicale și conținutul de idei.
Aptitudinea pedagogică:
Capacitatea de a face accesibil conținutul învățării comunicative și capacitate de relaționare,
spirit de observație și atenție distributivă, tact pedagogic.
B) Aptitudini generale:
Cele care se dovedesc în toate domeniile de activitate (spiritul de observație etc.
O posibilă taxonomie a aptitudinilor este cea întocmită de G. A. Hushman.
 Înțelegerea verbală - a înțelege mesajul verbal scris sau oral, a înregistra în mod
corect descrierea unui eveniment.
 Exprimare verbală
 Originalitate
 Vizualizarea – a anticipa înfățișarea lucrurilor potrivit unei modificări sau
transformări
 Dexteritatea manuală - a utiliza îndemânatic mâinile
 Memorie bună
 INTELIGENȚA CA APTITUDINE GENERALĂ

Inteligența reprezintă un sistem de însușirii stabile proprii unui individ care la om se

manifestă în calitatea activității intelectuale centrate pe gândire.
Inteligența se poate diviza în mai multe abilități primare:
Comprehensiunea verbală
 Abilitatea de a înțelege cuvintele.
Fluența verbală
 Abilitatea de a verbaliza rapid, de a realiza anagrame.
Factorul numeric
 A socoti rapid.
Factorul spațial
 Abilitatea e a vizualiza relații între formele spațiale și de a recunoaște aceeași formă
prezentată în poziții diferite.
Factorul memorie
 Abilitatea de a numi verbal stimulii, de a găsi perechi de cuvinte.
Factorul percepție
 Abilitatea de a sesiza rapid detaliile.
Factorul raționament
 Abilitatea de a găsi regula generală în exemplele prezentate.
Principalii indicatori ai inteligenței sunt:
1. Volumul cunoștințelor se referă la ceea ce știm cât și la ceea ce știm să facem.
2. Viteza gândirii
3. Succesul școlar.
 TEORII ALE INTELIGENȚEI

1. TEORIA GENETICĂ
Conform acesteia, există patru etape ale evoluției cognitive umane:
A) Stadiul senzorio-motor (0 –2 ani)
Cea mai importantă achiziție din această perioadă o reprezintă permanența obiectelor -
conștientizarea faptului că obiectele există, chiar dacă nu mai sunt vizibile.
B) Stadiul preoperațional (2-7 ani)
Deprinderea mersului și limbajului fac din copilul preșcolar un explorator al mediului.
Principalele caracteristici ale stadiului sunt:
 Apariția unei gândiri cauzale
 Amestecul realului cu imaginarul
 Egocentrismul, adică faptul că la această vârstă văd lucrurile doar din perspectivă
proprie, nu și din perspectiva celuilalt.
C) Stadiul operațiilor concrete (7-11 ani)
Achizițiile cele mai importante ale stadiului sunt clasificarea, categorizarea și conservarea
prop. fizice ale obiectelor.
D) Stadiul operațiilor formale (11-15 ani)
Copii sunt capabili să lucreze cu concepte abstracte, gândirea devine deductivă.

TEORIA INTELIGENȚELOR

H. Garder a identificat 8 tipuri de inteligență:

1. Inteligența lingvistică
2. Inteligența logico - matematică
3. Inteligența muzicală
4. Inteligența spațială
5. Inteligența naturalistă
 6. Inteligența chinestezică
7. Inteligența interpersonală
8. Inteligența intrapersonală

TEORIA PSIHOMETRICĂ

Psihometria se referă la conceperea de probe care să permită măsurarea obiectivă a unor

calități psihologice, teoria psihometrică a inteligenței fiind una dintre cele mai vechi în
domeniu.
Inițiatorii acestei teorii sunt C. Spearman și L. Thurstone.
În aceste context se poate pune problema măsurării inteligenței, existând numeroase teste
care vizează astfel de aspecte.
0-25 – idiot
25-50 – imbecil
50-70 – debil mintal
70-80 – intelect de limită
80-100- normal
100-120- superior
120 –140- excepțional
Peste 140- supradotat

MĂSURAREA INTELIGENȚEI

Primul test de inteligență a fost elaborat în 1905 de către Binet și Simon la cererea
Ministerului Francez al Instrucției Publice, care dorea să identifice copii cu serioase
deficiențe intelectuale pentru a le asigura o educație specială. Testul lor de inteligență era
format din 30 de sarcini aranjate în ordinea crescătoare a dificultății: copiii începeau cu
probele cele mai ușoare și testul era întrerupt atunci când ei nu mai reușeau să rezolve nicio
sarcină.
10 ani mai târziu, Termen introduce vestitul concept coeficient de inteligență (IQ)
IQ = vârsta mentală/ vârsta cronologică și se exprimă în procente
IQ = cuprins între 80-100 indică normalitatea
100-120 - indică o inteligență superioară
120-140 - indică o dotare excepțională
Peste 140 – supradotare intelectuală I.Q sub 80 indică o subdezvoltare mentală.

CARACTERUL

Caracterul reprezintă ansamblul însușirilor psihice care privesc relațiile unor persoane cu
semenii săi și valorile după care se conduce.
Exemple de trăsături de caracter:
 Bunătate, seriozitate, punctualitate, aroganță, etc.
Caracterul prezintă asemănări și deosebiri cu celelalte laturi ale personalității, cu
temperamentul și aptitudinile.