Procese psihice cognitive senzoriale

Introducere în procesualitatea psihică

Psihologia ne oferă cunoștințe fundamentale despre psihicul uman. Fiecare proces constituie un
subsistem de activitate informațională specializată, dotat cu mecanisme de autoreglaj. Acest fapt
nu trebuie să ne conducă la concluzia că procesele psihice există și acționează izolat, separat unul
de celălalt, adică întâi intră pe scenă senzațiile apoi percepțiile, gândirea și așa mai departe .
In realitate procesele se află în interacțiune, funcționând simultan, contribuind la apariția
fenomenului de conștiință.
Caracterizarea generală a proceselor psihice ar trebui să includă: conținutul informațional,
funcțiile și structurile operaționale specifice prin intermediul cărora procesul se realizează și
modalitățile subiective și comportamentale caracteristice, asa cum este imaginea primară pentru
percepție sau imaginea mentală pentru reprezentare.
Prin psihicul său omul reușește, de fapt, să se dovedească o ființă superioară celorlalte ființe.
Psihicul uman se manifestă prin procese și fenomene psihice ( reprezentare, gândire, memorie,
imaginație motivație etc.) prin stări psihice ( conștientă sau inconștientă, bună sau proastă
dispoziție) și însușiri psihice ( stări temperamentale, trăsături de caracter, nivel de creativitate
etc.)
Procesele psihice pot fi grupate în trei mari categorii: procese cognitive senzoriale ( senzația,
percepția, reprezentarea), procese cognitive superioare ( gândirea, memoria, imaginația) și
procese și activități reglatorii ( motivația, vointa, afectivitatea, limbajul, atenția.) Limbajul și
atenția, spre deosebire de procesele psihice, ele nu furnizează informații specifice, ci le
facilitează sau le comunică.
 Prin psihicul său omul reușește, de fapt, să se dovedească o ființă superioară celorlalte
ființe. Psihicul uman se manifestă prin procese și fenomene psihice ( reprezentare,
gândire, memorie, imaginație motivație etc.) prin stări psihice ( conștientă sau
inconștientă, bună sau proastă dispoziție) și însușiri psihice ( stări temperamentale,
trăsături de caracter, nivel de creativitate etc.)
 Procesele psihice pot fi grupate în trei mari categorii: procese cognitive senzoriale
(senzația, percepția, reprezentarea), procese cognitive superioare ( gândirea, memoria,
imaginația) și procese și activități reglatorii ( motivația, vointa, afectivitatea, limbajul,
atenția.) Limbajul și atenția, spre deosebire de procesele psihice, ele nu furnizează
informații specifice, ci le facilitează sau le comunică.

Senzațiile
 Definiție: Procese psihice cognitive elementare prin care se
semnalizează, separat, sub forma imaginilor simple și primare
însușirile concrete ale obiectelor și fenomenelor, în condițiile
acțiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor.
 Fără senzații este imposibil activismul psihic al omului.

Analizatorul:
Este un ansamblu care posedă o structură și funcții specifice în producerea senzațiilor.

Elementele componente ale analizatorului:

1. Receptorul: Transformă energia fizică într-o energie fiziologică numită influx
nervos. Orice receptor este format din
celule specializate pentru detectarea
unor stimuli specifici ( vizuali,
auditivi, tactili etc.) și reprezintă
adevărate ferestre prin care informația
pătrunde spre stemul nervos.
Receptorii transformă de fapt
informația conținută de stimul într-o
informație semnificativă pentru
organism.
2. Calea de conducere ( aferentă de la analizator la zona centrală) este un segment
intermediar, alcătuit din celule și fibre nervoase care transportă influxul nervos
spre centrii superiori.
3. Zona centrală reprezintă aria corticală în care se face analiza și sinteză
informațiilor provenite de la analizatori. Aici se realizează decodificarea acestor
informații
informații și transformarea lor în fapt psihic, adică în senzație.
4. Conexiunea inversă este de fapt tot o cale de conducere, dar eferentă de la zona
centrală spre un organ efector. Pe această cale se transmit mesaje spre efectori
pentru realizarea autoreglajului.
Însușirile senzațiilor
calitatea/ modalitatea:
• este însușirea care diferențiază senzațiile;
• este un criteriu de clasificare a senzațiilor;
• depinde de natura stimulilor și de specificul funcționării fiecărui analizatordiversitatea
senzațiilor
• este rezultatul adaptării analizatorilor de-a lungul filogenezei la condițiile de viață
intensitatea:
• reprezintă puterea cu care se manifestă
• depinde de sensibilitatea subiectului,
• de starea generală a organismului( oboseală, boală),
• și de puterea stimulării.
durata:
• corespunde, în general, durata acțiunii stimulului.
• Senzația apare după un interval de 100- 150 miimi de secundă de la apariția stimulului,
numită perioadă de latență
 • și se menține câteva miimi de secundă și după încetarea acestuia, acesta fiind
fenomenul de post acțiune.
acțiune. Aceste fenomene sunt importante în realizarea percepțiilor.
tonalitatea afectivă:
• se referă la faptul că senzațiile sunt însoțite de trăiri afective plăcute sau neplăcute;
• asociem plăcerea sau neplăcerea diferitelor gusturi mirosuri culori sunete;
• depinde de natura stimulului, de experiența subiectului, de anumite atitudini culturale.
valoarea informațională
• se referă la natura informației reflectate
• senzațiile pot fi însușiri ale obiectelor exterioare (acestea fiind senzației exteroceptive :
gust, miros, vaz etc),
etc),
• sau stări interne, interoceptive ( foame,
foame, sete,
sete, durere),
• sau pot arăta gradul de încordare musculară și
direcția de orientare a mișcărilor: senzații proprioceptive, chinestezice,de echilibru
caracterul conștient:
• Se realizează dupa 1-3 ani, când apare conștiința.

Principalele modalități senzoriale:

A. Senzații
Senzații exteroceptive:
exteroceptive: vizuale, audititve, gustative, olfactive, cutanate
B. Senzații care furnizează informați despre poziția și mișcarea propriului corp:
proprioceptive, chinetezice, de echilibru
C. Senzații introceptive:
introceptive: organice (foame, sete), de durere

Percepțiile
DEFINIȚIE: Procese senzoriale complexe și totodată, imagini primare conținând
totalitatea informațiilor despre însușirile concrete ale obiectelor și fenomenelor în
condițiile acțiunii directe a acestora asupra analizatorilor.
Caracteristici:
  imaginea perceptivă este unitară și integrală, adică această imagine cuprinde toate
însușirile concret ale obiectului reflectat ( integralitate), organizat pentru structură
unitară.
Unii cercetători psihologi ai școlii asociaționiste au considerat percepția ca o sumă de senzații.
Pentru aceștia, percepție se obține prin simpla adiționar
adiționare a senzațiilor. Deși senzațiile stau la
baza formării percepției, aceasta are calități superioare unei simple în sumări de senzații. Alții,
lții,
psihologii
psihologii școlii gestaltiste,
gestaltiste, consideră percepția ca un tot unitar. Elementele care formează
imaginea perceptivă sunt organizate întrun ansamblu structural unitar, care oferă aceste imagini
proprietăți diferite de proprietățile elementelor componente.
 percepția este obiectuală, adică este imaginea unui obiect concret ( masă scaune tablou)

 percepția este o imagine primară, se formează numai în prezența obiectului concret, prin
acțiunea acestuia asupra analizatorilor
 percepția este o imagine bogată în conținut, cuprinde în ansamblul ei atât însușirile
importante, cât și pe cele de detaliu
 percepția unui obiect este contextuală,
contextuală, adică se realizează în același timp cu celelalte
elemente aflată în contextul spațial-temporal. imaginea catedrei se formează cu
concomitent cu imaginile celorlalte elemente existente în clasă la cel moment ( profesor
tablă bănci elevi).
 percepția are o funcție informațională și îndeplinește un rol reglator pentru
activitate.
activitate. Imaginea obiectului în contextul în care se află determină traiectoria,
amplitudinea succesiunea și coordonarea mișcărilor.

Rolul activității, limbajului și experienței anterioare în percepție:

rolul activității: percepția depinde de relație activă a subiectului cu obiectul. ceea
ce este important pentru activitate devine central și este perceput clar, precis și în
detaliu. Integrarea obiectului în activitate determină o mai bună explorare și
cunoaștere a acestuia decât simpla lui contemplare.
rolul limbajului: mecanismele verbale intervin în percepție, acestea având o
funcție integratoare. De exemplu, dacă prezentăm unui subiect o figură lacunară
( incompletă), timpul de recunoaștere a acesteia va fi mai mare de atunci când
folosim integratori verbali. Desenul unui măr incomplet va fi recunoscut mai ușor
dacă se precizează că imaginea face parte din categoria fructelor.
rolul experienței anterioare:
anterioare: experiența
experiența anterioară a subiecților în perceperea
anumitor categorii de obiecte determină formarea unor scheme perceptive, a
căror reactualizare facilitează percepția actuală. În acest caz este vorba despre
reactualizarea schemei tactilo chinestezice, care se format în timp prin urmărirea
conturului obiectelor.

Există 4 faze care se succed cu rapiditate:

 1. DETECȚIA: constă doar în sesizarea și conștientizarea prezenței stimulului
în câmpul perceptiv. În această fază subiectul își orientează atenția către
stimul. Se depășește pragul minimum-vizible.
2. DISCRIMINAREA: presupune detașarea stimulului de fond și sesizarea
însușirilor care îl deosebesc de alți stimuli. Se depășește pragul minimum
separable.
3. IDENTIFICAREA: cuprinderea într-o imagine unitară a informațiilor
obținute și raportarea acestora la modelul perceptiv corespunzător. Acum
subiectul recunoaște ceea ce percepe. Se depășește pragul minimum
cognoscible.
4. INTERPRETAREA: este o fază care depășește procesul perceptiv propriu-
zis, constând în integrarea verbală și stabilirea semnificației obiectului.
Iluziile perceptive
În cea mai mare măsură, percepțiile omului reflectă adecvată realitatea și servesc adaptării lui la
ambianță. sunt însă, și unele percepții care deformează, denaturează unele aspecte ale realității,
și acestea au fost numite iluzii perceptive. Iluziile pot exista în sfera tuturor modalităților
perceptive, dar cele mai cunoscute sunt următoarele categorii: optico geometrice, tactil
chinestezice, mișcare, Optico- kinestezice de greutate.
În cea mai mare măsură, percepțiile omului reflectă adecvat realitatea și servesc adaptării lui la
ambianță. Sunt însă, și unele percepții care deformează, denaturează unele aspecte ale realității,
și acestea au fost numite iluzii perceptive.
Iluziile pot exista în sfera tuturor modalităților perceptive, dar cele mai cunoscute sunt
următoarele categorii: optico geometrice, tactil chinestezice, mișcare, Optico- kinestezice de
greutate.

Observația
Observația
Activitate perceptivă intenționată, orientată spre un scop, reglată prin cunoștințe, organizată
și condusă sistematic, conștient și voluntar.

 Condiţiile unei bune observaţii

Există o serie de exigenţe care trebuie avute în vedere, pentru ca observaţia să se caracterizeze
prin eficienţă şi obiectivitate:
a) stabilirea precisă, clară a scopului urmărit. Este necesar ca observaţia să se realizeze pe
baza unui plan dinainte stabilit, în care să se menţioneze obiectivul urmărit, aspectul, latura sau
comportamentul vizat;
b) selectarea formelor, care vor fi utilizate, a condiţiilor şi mijloacelor necesare. Vor fi
precizate cu claritate tipurile de observaţii folosite şi condiţiile de loc, timp, durată, de
înregistrare a manifestărilor subiectului, aparatura folosită pentru înregistrare, elaborarea unui
plan riguros al observaţiei;
c) notarea imediată a observaţiilor. Pentru a se evita omisiunile sau distorsiunile este foarte
important ca observaţiile să se noteze dacă este posibil chiar în timpul activităţii, dacă nu,
imediat după încheierea activităţii;
d) necesitatea discreţiei – în sensul că subiectul nu trebuie să-şi dea seama că este observat şi ce
aspecte sunt vizate;
e) să fie sistematică – urmărind fenomenul propus în planul iniţial, în pofida tentaţiei de a-şi
îndrepta atenţia asupra unor aspecte mai spectaculoase;
f) să fie veridică – înregistrându-se doar faptele observate şi nu supoziţiile observatorului,
părerile, comentariile acestuia.

Spiritul de observatie - reprezinta aptitudinea de a sesiza cu rapiditate si precizie aspecte mai

ascunse dar importante pentru scopurile stabilite

Reprezentările

 Reprezentarea este procesul psihic cognitiv senzorial de

semnalizare în forma unor imagini unitare dar schematice, a
însușirilor concrete și caracteristice ale obiectelor și
fenomenelor, în absența acțiunii directe a acestora asupra
analizatorilor.

Caracterizare:
 primul nivel de organizare a activității mintale, independent de prezența și acțiunea
directă a obiectelor externe.

 sursa producerii reprezentării, constă în informațiile furnizate de senzații și percepții iar

baza obiectivă a ei, este capacitatea mnezică- memoria.
  reprezentarea trebuie înțeleasă sub dublu aspect: pe de o parte este proces mintal intern
de prelucrare a informațiilor furnizate de imaginile primare, Pe de altă parte este imagine
mintală secundară obiectelor și fenomenelor percepute anterior.

 Atenție!! reprezentarea se sprijină pe memorie, dar cele două procese nu sunt unul și
același lucru.

 Apariția reprezentărilor și manifestarea lor la nivel calitativ superior presupune strânse

interacțiuni cu gândirea și inteligența. sub raportul conținutului, reprezentările se
aseamănă cu percepțiile, Dar din punct de vedere al modului de producere ele se apropie
de gândire.

 Astfel spunem că reprezentarea are o dublă natură: una intuitiv figurativă, alta operational
intelectiva.

Rolul limbjului în reprezentare:

 cuvântul evoca reprezentarea deja formată așa cum este cerută de sarcini cognitive și
practice
 dirijează construirea unei imagini mai bogate sau mai schematice, mai fidelă obiectului
sau mai îndepărtată
 asigură înlănțuirea și organizarea unei serii întregi de imagini
 este instrument de transformare a imaginilor
 Integrează produsele reprezentării în gândire și imaginație

Însușirile reprezentărilor
 Însușiirile importante sunt mai accentuate în reprezentare, chiar dacă reprezentarea
apare în absența obiectelor și are o intensitate mai slabă decât a percepției
 Imagine panoramică, redă integral și simultan toate informațiile despre obiect
 Desprinsă de contextul spațio-temporal în care obiectul a fost perceput. Obiectul
poate fi transpus în alt context, fără să fie perturbată cunoașterea. Aceste schimbări sunt
însoțite de conștiința absenței obiectului și de reflectarea trecutului ca trecut.
 Simbol generalizat-pregătește generalizarea conceptuală realizată de gândire, fără a se
confunda cu aceasta.

Clasificare:
După analizatotul dominant:
 reprezentări vizuale, care sunt cele mai numeroare în existenţa fiecăruia şi
prezintă cele mai multe dintre caracteristicile analizate anterior
  reprezentări auditive, care reproduc atât zgomote, cât şi sunete muzicale şi
verbale şi structuri melodice şi verbale;
 reprezentări chinestezice, care sunt imagini mintale ale propriilor mişcări.

După gradul de generalitate

 reprezentări individuale, care sunt cele ale obiectelor, fiinţelor,
fenomenelor reale şi care au o anumită semnificaţie pentru persoană;
 reprezentări generale, care cuprind în structura lor însuşirile comune şi
caracteristice pentru o întreagă clasă de obiecte. Cele cu gradul cel mai mare de
generalitate sunt figurile geometrice.

După nivelul operativității

• reprezentări reproductive, ce evocă obiecte sau fenomene apărute anterior
• reprezentări anticipative, care se referă la mişcări sau transformări care nu
au fost niciodată percepute