SUPORT DE CURS

NOTIUNI DE PSIHOLOGIE, ETICA SI DEONTOLOGIE FARMACEUTICA

Obiectul de studiu al psihologiei

Etimologic, cuvantul psihologie provine din limba greacă de la psyché (suflet) şi logos
(cunoastere, teorie, stiinta).
Psihologia poate fi definita ca studiul stiintific al comportamentului si proceselor mentale.
Radacinile psihologiei pot fi trasate in timp pana in secolele al IV-lea si al V-lea i.Hr. Filosofii
greci Socrate, Platon si Aristotel au pus intrebari fundamentale despre minte, iar Hipocrat, ,,parintele
medicinei’’, a facut multe observatii importante despre felul in care creierul controleaza alte organe.
Procesele psihice – definire, clasificare, descriere
Senzatii
Senzatiile sunt procese psihice elementare, care reflecta diferitele insusiri ale obiectelor si
fenomenelor lumii externe, precum si starile interne ale organismului, in momentul actiunii nemijlocite
a stimulilor respectivi asupra receptorilor.
Exista doua stadii ale unei senzatii:
1.stadiul presenzorial, stadiul de excitatie sau de reflex caracterizat printr-o reactie localizata,
dar integrata prin efectele ei in circuitul reglator;
2.stadiul senzatiei propriu-zise, ca reflectare a unor insusiri ale obiectelor.
Calitatea senzatiilor
Este data de multitudinea elementelor care le compun. Este explicata de trei mecanisme:
- selectivitatea receptorilor - consta in specificitatea diferentiata a receptorilor in raport cu diverse
tipuri de stimuli.
- energia specifica a organelor de simt - fiecare organ de simt poseda o energie specifica proprie
lui, care este transmisa creierului, indiferent de maniera in care este stimulat.
- energia specifica centrala - la baza acesteia se afla diferentele chimice existente in transmisia
sinaptica.
Intensitatea senzatiilor
Este legata de intensitatea fizica a stimulilor care le promoveaza dar depinde si de alte variabile
care actioneaza corelat sau independent cu intensitatea stimulului. Aceste variabile se impart in trei
categorii:
- durata aplicarii;
- modul de aplicare;
 - particularitatile mecanismelor anatomofiziologice ale senzatiilor.
Acestor factori li se adauga si conditiile concrete in care are loc receptia, gradul de excitabilitate
al sistemului nervos, existenta sau non-existenta unor dominante organice.
Durata senzatiilor
Se refera la intinderea in timp a senzatiei. Senzatia persista atata timp cat actioneaza si stimulul,
unele insa persista si dupa incetarea actiunii directe a stimulului (ex. senzatiile gustative) ele purtand
denumirea de imagini consecutive.
Tonul afectiv al senzatiilor
Este proprietatea senzatiilor de a produce stari afective placute sau neplacute, de apropiere sau
de respingere a realitatii reflectate. Acest ton le individualizeaza, le distinge unele de altele, le
reliefeaza si evidentiaza relatiile subtile ce exista intre fenomenele psihice simple (senzatiile) si
complexe (procesele afective).
Criterii de clasificare a senzatiilor
In clasificarea senzatiilor s-au utilizat mai multe criterii:
1. Criteriul morfologic
Pana in secolul XIX s-au clasificat dupa organele de simt: auditive, vizuale, olfactive, gustative
si cutanate. Tot ce depasea aceasta clasificare era pus pe seama unui al 6-lea simt.
2. Criteriul functional
Conform acestui criteriu se delimiteaza mai intai functia senzoriala, apoi se incearca
identificarea organului receptor care o indeplineste.
3. Criteriul insusirilor detectate senzorial
a) Senzatii cutanate – stimuli mecanici;
b) Senzatii vizule, auditive – stimuli fizici;
c) Senzatii gustative, olfactive – stimuli chimici;
d) Senzatii proprio si interoceptive – stimuli fizilogici.
Importanta senzatiilor
Senzatiile informeaza despre variatiile care se produc in circumstantele mediului inconjurator,
cu conditia ca aceste variatii sa fie importante si sa se produca in anumite limite.
Senzatiile asigura adaptarea organismului la variatiile mediului inconjurator.
Senzatiile orienteaza si controleaza benefic conduitele actuale ale individului.
Perceptia
Impreuna cu senzatiile, perceptiile asigura orientarea senzoriala nemijlocita a omului in mediul
inconjurator.
 Perceptia este o forma superioara a cunoasterii senzoriale. Spre deosebire de senzatie, care re-
produce insusirile simple ale obiectelor si fenomenelor, perceptia asigura constiinta unitatii si
integritatii obiectului.
Analiza comparativa – ce este perceptia si ce este senzatia
Comparativ cu senzatia, perceptia este:
- Interferentiala – permite persoanelor sa completeze informatia care lipseste din senzatiile brute.
- Categoriala – ajuta indivizii sa plaseze in aceeasi categorie senzatii aparent diferite pe baza unor
trasaturi comune.
Perceptia ca activitate
Perceptia nu este un fenomen izolat ci trebuie considerata ca o faza a actiunii.
Piaget foloseste termenul de activitate perceptiva pentru orice punere in relatie a elementelor.
Perceptia nu este o simpla contemplare sau o copie mecanica a obiectului, ci este un produs orientat si
organizat care implica nenumarate actiuni cu obiectele.
Perceptia ca deformare a obiectului
Cele mai cunoscute sunt iluziile vizuale datorate unor particularitati ale figurilor geometrice,
numite si iluzii optico-geometrice.
Exista trei categorii de iluzii:
- cercuri legate ce par a fi inegale;
- linii sau segmente de dreapta egale - ce par inegale;
- linii paralele - ce par a nu fi paralele;
Iluziile sunt cazuri particulare ale perceptiilor.
Perceptia spatiului
Prin perceptia spatiului se intelege reflectarea senzorial-intuitiva a insusirilor spatiale a
lucrurilor (marimea si forma), a relatiilor spatiale dintre ele, a miscarii lor.
Perceptia spatiului este o conditie necesara a orientarii eficiente a individului in lumea
inconjuratoare.
Perceptia timpului
Este conditionata de trei factori: fizici, biologici si psihologici.
Perceptia si estimarea duratei
Durata se refera la intervalul obiectiv care separa doi stimuli intre ei (durata poate fi scurta si
intermediara). Estimarea timpului este influentata si de caracterul placut sau neplacut al unor activitati
si de varsta.
Orientarea temporala
 Depaseste perceptia si estimarea timpului, dar se baeaza pe ele. Ea consta in a situa o faza a
schimbarii in raport cu un intreg ciclu de schimbari.
Perceptia miscarii
Miscarea constituie o schimbare a pozitiei in spatiu a unui obiect intr-un anumit timp.
Tipuri de miscare:
- reala;
- aparenta;
- autocinetica;
- consecutiva.
In realizarea miscarii rolul hotarator il are analizatorul vizual.
Rolul perceptiilor
Perceptiile ii creeaza omului certitudinea existentei lui printre celelalte obiecte (ex. daca este
tulburata perceptia spatiului, orientarea individului in mediul inconjurator devine aproape imposibila).
Perceptiile sunt elemente componente ale operatiilor si actiunilor, ale activitatilor gandurilor
noastre. Nu exista forma de activitate umana, simpla sau complexa, care sa nu implice forme ale
perceptiei si abilitatii perceptive.
Invatarea presupune in mare masura interventia percepiei.
Reprezentarea
Reprezentarea are drept continut informational o caracteristica concreta a obiectului, insa mai
importanta.
Reprezentarile sunt rezultatul unor prelucrari si sistematizari, ale unor combinari si recombinari
senzoriale.
Clasificarea reprezentarilor
Din perspectiva psihologiei generale
a) dupa analizatorul predominant: vizuale, auditive, kinestezice, gustative;
b) dupa tipul de activitate in care sunt implicate: literare, artistice, sportive;
c) dupa gradul de generalizare: generale si individuale;
d) dupa procesul psihic: reprezentari ale memoriei si imaginatiei;
e) dupa prezenta/absenta intentiei si a efortului voluntar: voluntare si involuntare;
f) dupa specificul obiectului de invatamant: reprezentari geometrice, istorice, geografice, etc.
Nu exista reprezentari pure, indiferent de criteriul utilizat in clasificarea lor.
 Proprietatile reprezentarilor:
1. Figurativitatea – reda ceea ce este tipic pentru un obiect, caracteristicile cu cea mai mare
incarcatura informationala, devenind un fel de portret rezumativ al acestuia.
2. Operativitatea – sunt implicate mecanisme de asociere si contrast, de motricitate si
ideomotricitate.
Alte proprietati:
- caracter integrat
- caracter simbolic si semnificant
- caracter constructiv
- caracter autonom si creativ
- caracter social
Concluzie
Reprezentarile joaca un rol important in cunoastere. Ele constituie un punct de plecare pentru
majoritatea proceselor psihice.
Servesc ca instrumente de adaptare la realitate.
Apar ca un rezultat, un bilant al cunoasterii, care pregatesc calea spre cunoasterea logica rationala.
Gandirea
Cele mai semnificative caracteristici ale gandirii sunt:
Caracterul informational – operational
Gandirea este un mecanism de prelucrare, interpretare si evaluare a informatiilor.
Caracterul mijlocit
Gandirea nu opereaza asupra realului, asupra obiectelor si fenomenelor, ci asupra informatiilor
furnizate de senzatii, perceptii si reprezentari. Ea este o prelucrare secundara a informatiilor.
Caracterul mijlocitar
Gandirea este un mecanism psihic care mijloceste si influenteaza alte mecanisme psihice,
contribuind la accelerarea functionalitatii si la sporirea eficientei lor.
Caracterul generalizat si abstractizat
Gandirea opereaza cu insusirile generale, abstracte.
Caracterul actional
Baza genetica a gandirii trebuie cautata in actiune, gandirea izvoraste din actiune si se finalizeaza in
ea.
 Caracterul finalist
Omul isi stabileste scopul nu in timpul desfasurarii activitatii, ci cu mult inainte de a trece la
executarea ei.
Caracterul multidirectional
Gandirea opereaza cu toate cele trei dimensiuni temporale: trecut, prezent si viitor.
Caracterul sistemic
Gandirea este cea mai inalta forma de prelucrare a informatiei si de exercitare a comenzii si
controlului.
Unitatile de baza ale gandirii
Gandirea contine mai multe componente:
- Imaginea – ca reprezentare mintala a unui obiect specific, unitatea cea mai primitiva a gandirii;
- Simbolul – o unitate mai abstracta a gandirii, care reda obiectul, evenimentul;
- Conceptul - o eticheta pusa unei clase de obiecte, evenimente care au in comun cateva atribute;
- Prototipul - ca exemplu ce ilustreaza cel mai bine un concept;
- Operatia – serveste la formarea conceptelor sau la rezolvarea problemelor;
- Regula sau legea – cea mai complexa unitate a gandirii, ce presupune stabilirea relatiei intre
doua sau mai multe concepte.
Memoria
Memoria este un mecanism ce se deruleaza in timp, parcurgand in dinamica sa o serie de procese.
1. Encodarea
Encodarea reprezinta primul proces parcurs de mecanismele mnezice in dinamica lor.
Traducerea informatiei se realizeaza prin intermediul unui cod, de aceea natura encodarii va fi
dependenta de natura codului. Exista trei tipuri de coduri: vizuale, auditive si semantice, deci trei tipuri
de encodare:
- Encodare vizuala – care face apel la codul de imagine;
- Encodare auditiva – care foloseste codul sunet;
- Encodare semantica – ii este specific codul propozitiei.
2. Stocarea
Stocarea este procesul de retinere (pastrare, conservare) a informatiilor pana in momentul in
care este necesara punerea lor in disponibilitate.
Durata stocarii este extrem de variabila, uneori ea este foarte scurta, alteori medie, iar uneori
foarte mare. Durata variabila a stocarii a stat la baza distingerii diferitelor tipuri de memorie: de
 scurta durata (MSD) si de lunga durata (MLD) si memoria de durata medie, interpusa intre primele
doua.
3.Recuperarea
Recuperarea este procesul memoriei care consta in scoaterea la iveala a continuturilor encodate si
stocate in vederea utilizarii lor in funcie de necesitati.
Imaginatia
Imaginatia este capacitaea omului de a produce imagini. Ea inseamna fie simpla reproducere a
senzatiilor in lipsa obiectelor care le-au provocat, fie creatiile libere ale fanteziei umane.
Formele imaginatiei
In functie de prezenta sau absenta intentiei si a efortului voluntar, imaginatia este:
- Voluntara – caracterizata prin prezenta scopului si a efortului voluntar;
- Involuntara
Imaginatia voluntara este superioara imaginatiei involuntare prin focalizarea si conducerea
constienta, in schimb ea este mai saracacioasa datorita conformarii la modelele rationale.
Imaginatia involuntara beneficiaza de aporturile structurilor inconstientului, care dispun de un grad
mai mai mare de flexibilitate.
Dupa starea de activism a subiectului, exista:
- Forme pasive ale imaginatiei (visul din timpul somnului si reveria);
- Forme active ale imaginatiei (imaginatia reproductiva si imaginatia creatoare, visul de
perspectiva).
Dupa tipul de activitate in care se incadreaza, exista: imaginatie artistica, literara, tehnico-stiintifica,
muzicala, etc.
Dupa tipul de reprezentari dominante: imaginatie plastic-vizuala, auditiv-motrica.
In toate aceste forme de imaginatie sunt utilizate o varietate de procedee care duc la rezultate
diferite cantitativ si calitativ.
Motivatia
Motivatia are in vedere aspectele care stau la baza actiunilor noastre: cum ajungem sa actionam si
ce factori ne influenteaza actiunile.
Motivatia este o parghie importanta in procesul autoreglarii individului, o forta motrica a
dezvoltarii psihice si umane. Ea sensibilizeaza diferit persoana la influentele externe, facand-o mai
mult sau mai putin permeabila la ea.
Trebuintele:
- Sunt sursa primara a actiunii;
 - Sunt structuri motivationale bazale si fundamentale ale personalitatii, fortele ei cele mai
puternice, reflectand echilibrul bio-psiho-social al omului, la solicitarile mediului exterior.
Trebuintele pot fi clasate in:
- Fiziologice (necesare mentinerii echilibrului intern);
- Psihologice (rezulta din relatiile subiectului cu situatiile).
In functie de continut si geneza, trebuintele pot fi:
- Primare (innascute) cu rol de asigurare a integritatii fizice a organismului;
- Secundare (formate in decursul vietii) cu rol in asigurarea integritatii psihice si sociale a
individului.
In categoria trebuintelor primare sunt incluse:
a) Trebuinte biologice sau organice (foame, sete, sexuale);
b) Trebuinte fiziologice sau functionale (de miscare, relaxare, descarcare).
In categoria trebuintelor secundare sunt incluse:
a) Trebuinte materiale (de locuinta, confort);
b) Trebuinte spirituale (de realizare a propriei personalitati);
c) Trebuinte sociale (de comunicare, cooperare, integrare).
Satisfacerea trebuintelor se soldeaza cu reducerea tensiunilor. Nesatisfacerea lor duce la dilatarea
sau exacerbarea lor, fie la stingerea lor prin saturatie. Nesatisfacerea lor pe o perioada mai mare de
timp poate periclita existenta fizica si psihica a individului.
Functiile motivatiei
1.Functia de activare interna difuza si de semnalizare a unui dezechilibru psihologic sau fiziologic.
In aceasta faza, starea de necesitate persista, dar nu declanseaza actiunea. De obicei, aceasta functie
este specifica trebuintelor.
2. Functia de mobil sau factor declansator al actiunii.
3. Functia de autoreglare a conduitei, prin care se imprima conduitei un caracter activ si selectiv.
Motivatia sustine activitatea organismului pentru un timp mai scurt sau mai indelungat.
Afectivitatea
P. P. Neveanu definea afectivitatea ca ,,fenomen de rezonanta a lumii in subiect, care se produce in
masura si pe masura dispozitivelor rezonante ale subiectului si este totodata vibratia subiectului in
lumea sa’’.
In cadrul proceselor afective nu conteaza obiectul, cat valoarea si semnificatia pe care acesta o are
pentru subiect.
 Emotiile se declanseaza avand la baza informatii din mediul extern. Piaget arata ca inteligenta si
afectivitatea sunt inseparabile, afectivitatea avand rolul de sursa energetica, de care depinde
functionarea inteligentei. Ea este tensiunea intregului organism, soldata cu efecte de atractie sau
respingere.
Relatia dintre afectivitate si motivatie a fost sustinuta de multi autori, care sustineau ca intre cele
doua procese exista o stransa interactiune.
Afectivitatea este prezenta incepand cu pulsatiile inconstientului si terminand cu realizarile
ultimative ale constiintei, de aceea este considerata componenta bazala, infrastructurala a psihicului si
nota lui definitorie.
Comunicare si limbaj
Limbajul reprezinta cel mai important instrument de comunicare. Orice societate umana poseda un
limbaj si orice persoana cu nivel intelectual normal achizitioneaza limba materna. Cel mai frecvent
limbajul este definit ca activitate psihica de comunicare intre oameni, prin intermediul limbii.
Limba este totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale, gramaticale) ce dispun de o
organizare ierarhica potrivit unor reguli de ordonare. Limba este un sistem inghegat de cuvinte si reguli
gramaticale. In raport cu individul ea este un dat obiectiv si nu depinde de existenta in sine a
individului ci de existenta activitatii umane.
Intre limba si limbaj exista cel putin 2 diferente importante:
1. In timp ce limba e un fenomen social, limbajul este un fenomen individual, realizandu-se atat in
plan fiziologic, cat si in plan psihologic;
2. Daca limba este extraindividuala, limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii.
Comunicarea a fost definita ca o forma particulara a relatiei de schimb intre doua sau mai multe
persoane, doua sau mai multe grupuri.
Esentiale pentru actul comunicarii sunt:
1. Relatia dintre individ sau dintre grupuri;
2. Schimbul, transmiterea si receptarea semnificatiei;
3. Modificarea intentionata sau neintentionata a comportamentului celor angajati in comunicare.
Comunicarea vehiculeaza imagini, notiuni, idei, faciliteaza manifestarea conduitelor afective. Prin
comunicare se transmit trebuinte, aspiratii, sunt initiate sau stopate activitatile.
Diferenta dintre comunicare si limbaj consta in sfera lor: comunicarea datorita faptului ca se
realizeaza atat prin mijloace verbale, cat si nonverbale, are o sfera mai larga decat limbajul, care este o
comunicare verbala realizata prin mijloace lingvistice. In ciuda acestui fapt, cele doua fenomene sunt
strans legate intre ele.
Formele comunicarii
Dupa numarul de persoane care participa la procesul comunicational exista:
 Comunicare interpersonala (se desfasoara intre doua persoane, capata o nuanta personala atunci
cand partenerii se afla in relatii intime, reciprocitate sau o nuanta profesionala, cand partenerii se
cunosc mai putin);
Comunicare de grup care poate fi impartita in:
- Comunicare intragrup (desfasurata in interiorul grupului);
- Comunicare intergrup (intre grupuri).
Dupa prezenta sau absenta unor obiective, exista:
Comunicare incidentala (persoana furnizeaza informatii fara intentia de a o face);
Comunicare consumatorie (apare ca o consecinta a unor stari emotionale sau motivationale ale unui
individ fiind expresia directa a acestor stari);
Comunicare instrumentala (urmareste modificarea conduitei receptorului);
Comunicare comuniune (partenerii comunica cu bucurie reciproca, doar pentru a ,,sarbatori’’
intalnirea lor).
In functie de instrumentele comunicarii exista:
Comunicare verbala;
Comunicare nonverbala.
Comunicarea nonverbala se realizeaza prin intermediul mijloacelor nonverbale, dintre acestea cele
mai abordate fiind comunicarea prin corp, spatiu si imaginea.
Comunicarea prin corp este cea mai complexa deoarece corpul poate deveni un produs voluntar
mascat, travestit. Ea recurge la mijloace ca: mimica, aparenta fizica, gesturi.
Mimica are un rol important in comunicarea nonverbala. Privirea se distinge ca element central al
fetei care tradeaza stari de admiratie, iubire, ura.
Comunicarea prin spatiu – exista patru tipuri de distante care regleaza comunicarea:
- distanta intima (corp la corp) – mama - copil alaptat;
- distanta personala (45 - 75 cm);
- distanta sociala (125 - 210 cm);
- distanta publica (3 – 7 - 8 m).
Comunicarea prin imagini – e mult mai eficienta deoarece afecteaza un numar mai mare de
persoane.
Atentia
Caracterizarea generala a atentiei
 Atentia face parte din categoria fenomenelor psihice care sustin energetic activitatea. Atentia este o
functie prin care se modeleaza tonusul nervos, necesar pentru desfasurarea celorlalte procese si
structuri psihice. Prezenta ei asigura o buna receptie senzoriala si perceptiva a stimulilor, o intelegere
profunda a ideilor, o capacitate mnezica mai fidela. Lipsa atentiei duce la omisiuni in receptarea
stimulilor, la erori in raspunsuri si la confuzii in descifrarea sensurilor.
Definitia atentiei
Atentia este activitatea psihica ce consta in orientarea spre obiecte si fenomene inconjuratoare si
care asigura reflectarea lor deplina si precisa in creierul omului.
Insusirile atentiei:
Volumul atentiei
Reprezinta cantitatea de elemente asupra carora atentia se poate concentra simultan. Volumul
mediu al atentiei este de 5 -7 elemente. El poate fi influentat favorabil de urmatoarele conditii:
a) Organizarea in structuri cu sens a elementelor respective. Se constata ca un grup de litere, daca
este organizat intr-un cuvant cu sens, se receptioneaza in numar mai mare si mai bine;
b) Complexitatea elementelor de receptionat;
c) Interesul puternic al subiectului pentru ceea ce percepe determina cuprinderea, in campul
atentiei sale, a unui numar mai mare de elemente.
d) Antrenamentul special si experienta profesionala cresc volumul atentiei.
Stabilitatea atentiei
Se refera la peristenta in timp a posibilitatilor de a mentine atentia asupra unui obiect, fenomen sau
actiune. Aceasta insusire se dezvolta odata cu varsta.
Concentrarea atentiei
Presupune delimitarea intre un factor de excitatie intensa si zonele apropiate.
Distributivitatea atentiei
Este acea insusire care permite desfasurarea concomitenta a mai multor activitati, cu conditia ca
macar una dintre ele sa fie relativ automatizata.
Mobilitatea sau flexibiliatea atentiei
Consta in deplasarea sau orientarea ei de la un obiect la altul.
Vointa
In psihologie, vointa a fost derivata fie din gandire, fie din afectivitae.
In ,,Dictionarul de psihologie’’, vointa este definita ca aptitudine de actualizare si realizare a
intentiilor proprii.
 In functie de natura sarcinilor, efortul voluntar se poate concentra mai mult in plan intelectual sau
motor, dar include ambele verigi, in proportii diferite.
Specificul psihologic al vointei consta din efortul voluntar ce se mobilizeaza in atingerea scopului
si din dinamica acestui efort.
Metodele folosite in psihologie
Observatia
Observatia ca metoda de cercetare consta in urmarirea intentionata si inregistrarea exacta,
sistematica a diferitelor manifestari comportamentale ale individului (sau ale grupului) ca si a
contextului situational al comportamentului. Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare nu
numai ale psihologiei, ci si ale altor stiinte.
Cercetatorul face apel la mai multe forme ale observatiei, care pot fi clasificate dupa mai multe
criterii, cum ar fi:
1. Orientarea actului observational: autoobservatia - orientata catre surprinderea particularitatilor
propriului comportament;
2. Prezenta sau absenta intentiei de a observa: ocazionala (intamplatoare, nu tine cont de nicio
regula); sistematica (face apel la un proiect care ii reduce campul);
3. Prezenta sau absenta observatorului: directa (bazata pe prezenta observatorului si pe
constientizarea acesteia de catre subiectii observati); indirecta sau mediata (observatorul este
amplasat in spatele unor geamuri cu vedere unilaterala sau beneficiaza de televiziune cu circuit
inchis); cu observator uitat, ignorat (observatorul este prezent, insa fiind atat de cunoscut
membrilor grupului, este pur si simplu ignorat); cu observator ascuns (foarte asemanatoare
celei indirecte, cu deosebirea ca observatorul, nebeneficiind de mijloace tehnice specializate,
se ,,ascunde’’ in spatele unor draperii, al unor paravane etc.);
4. Implicarea sau non-implicarea observatorului: ,,pasiva’’ (fara implicarea directa a
observatorului in activitate); participativa (observatorul devine membru al grupului si participa
nemijlocit la activitatea lui);
5. Durata observarii: continua (efectuata pe o perioada mai mare de timp); discontinua (pe unitati
de timp mai mici si la intervale diferite);
6. Obiectivele diferite: integrala (tinteste spre surprinderea tuturor sau a cat mai multe manifestari
de conduita); selectiva (se concentreaza doar asupra unei singure conduite).
Calitatea observatiei depinde de o serie de particularitati psihoindividuale ale observatorului
(capacitatea sa de a-si concentra atentia, de a sesiza esentialul).
Conditiile unei bune observatii sunt: stabilirea clara, precisa a scopului, a obiectivului urmarit;
selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate, a conditiilor si mijloacelor necesare;
elaborarea unui plan riguros de observatie; consemnarea imediata a celor observate, deoarece
consemnarea ulterioara ar putea fi afectata de uitare; efectuarea unui numar optim de observatii;
desfasurarea ei in conditii cat mai variate; discretia ei (persoana in cauza sa nu-si dea seama ca este
observata. Pentru a creste calitatea observatiei este necesar sa se apeleze la o serie de repere de conrol
reiesite din observatiile anterioare ale cercetatorului, din experienta sa personala de viata sau din
lucrarile de specialitate.
Principalele avantaje ale metodei observatiei sunt: permite surprinderea manifestarilor
comportamentale firesti, naturale ale individului, in conditiile obisnuite de viata si activitate; furnizeaza
mult material ce poate fi raportat la informatiile deja publicate; este deschisa oricarui final, putand
sugera multe piste pentru abordarile ulterioare; rezultatele ei sunt accesibile si altor cercetatori; ofera
informatii nu doar cu privire la ce, cand si unde se intampla, ci si referitor la implicatiile actiunilor si
conduitelor; sugereaza explicatii posibile cu privire la cauzalitatea actiunilor in situatii particulare;
ofera acces la fenomene de obicei ascunse sau care nu pot fi studiate experimental.
Dintre dezavantajele metodei observatiei enumeram: observatorul trebuie sa astepte intrarea in
functiune a fenomenului studiat; informatiile cantitative oferite sunt putin numeroase; practicarea ei se
soldeaza cu o serie de efecte negative cum ar fi: suscitarea intrarii in functiune a mecanismelor de
aparare sociala a subiectilor observati; modificarea situatiei globale a campului psihosocial determinata
de prezenta observatorului; producerea unor schimbari ale comportamentului celor observati, datorita
personalitatii observatorului. Datele obtinute prin metoda observartiei trebuie coroborate cu cele
recoltate prin aplicarea si a altor medode.
Convorbirea
Convorbirea este o discutie angajata intre cercetator si subiectul investigat, care presupune: relatia
directa, de tipul ,,fata in fata’’, intre cercetator si subiect; schimbarea locului si rolurilor partenerilor
(cel care a intrebat poate sa si raspunda, cel care a raspuns poate sa si intrebe); sinceritatea deplina a
subiectului, evitarea raspunsurilor incomplete, de fatada, a celor care tind sa-l puna intr-o lumina
favorabila, a deformarilor voluntare; existenta la subiect a unei oarecare capacitati de introspectie si
autoanaliza, evaluare si autodezvaluire; abilitatea cercetatorului in a obtine angajarea deplina si
autentica a subiectilor in convorbire; empatia cercetatorului. Convorbirea este considerata metoda
psihologica cea mai complicata si cea mai greu de invatat. Este complicata din mai multe motive:
1. in cadrul ei influenta reciproca dintre cercetator si subiectul investigat este mai mare decat in
oricare alta metoda;
2. presupune recoltarea marturiilor subiectului, care pot fi incomplete sau chiar deformate
(involuntar dar si voluntar);
3. implica o selectie a relatarilor facute de subiect iar acestea s-ar putea sa fie la fel de subiectiva
ca si relatarea insasi.
Exista mai multe forma ale convorbirii, si anume:
- convorbirea standardizata, dirijata, structurata (bazata pe formularea acelorasi intrebari, in
aceeasi forma si ordine tuturor subiectilor, indiferent de particularitatile lor individuale);
- convorbirea semistandardizata sau semidirijata (cu adresarea unor intrebari suplimentare, cu
reformularea altora, cu schimarea succesiunii lor etc.);
- convorbirea libera, spontana, asociativa (in functie de particularitatile situatiei in care se
desfasoara, de cele psihoindividuale ale subiectului, chiar si de momentul cand are loc).
Pentru reusita convorbirii este necesar ca cercetatorul sa se gandeasca anticipat la ea, sa-si
structureze (in linii mari sau chiar in amanunt) intrebarile; sa culeaga informatii despre subiect; sa-i
anticipeze raspunsurile, pentru a sti cum sa se comporte in eventualele situatii neprevazute (blocarea
subiectului, refuzul lui de a raspunde etc.)
Marele avantaj al convorbirii consta in faptul ca permite recoltarea unor informatii numeroase,
variate si pretioase intr-un timp relativ scurt si fara a necesita materiale si instalatii speciale.
Dezavantajul ei provine din posibila lipsa de receptivitate a subiectului, din subiectivitatea sa; de aceea
se impune ca datele obtinute sa fie completate si verificate prin alte metode.
Chestionarul

Un chestionar este un instrument de cercetare constand dintr-o serie de intrebari si a altor solicitari
in scopul de a aduna informatii de la persoane. Chestionarul a fost inventat de Sir Francis Galton.

Chestionarele au avantaje fata de alte tipuri de studii. Nu au nevoie de mult efort din partea celui ce
chestioneaza ca ancheta verbala sau prin telefon, au adesea raspunsuri standardizate care il face simplu
pentru a aduna date.

Metoda biografica
Aceasta metoda vizeaza strangerea a cat mai multe informatii despre principalele evenimente
parcurse de individ in existenta sa, despre relatiile prezente intre ele ca si despre semnificatia lor, in
vederea cunoasterii ,,istoriei personale’’ a fiecarui individ, atat de necesara in stabilirea profilului
personalitatii sale, cat si pentru explicarea comportamentului actual al persoanei. Biografia ofera o
imagine unitara asupra omului, facilitand cunoasterea sa concreta si contribuind la descifrarea
specificului individual al persoanei.
Marile avantaje ale metodei biografice sunt reprezentate de naturalitatea si autenticitatea datelor
furnizate. In acelasi timp, dat fiind faptul ca ea nu este o metoda de reproducere in laborator a vietii
unui individ, ci doar de reconstituire a acesteia pornind de la diverse surse (relatarile verbale ale
subiectului, documentele personale etc.) nu este exclus ca aceasta reconstituire sa fie uneori incompleta
sau chiar voit deformata.
Experimentul
Cea mai puternica metoda stiintifica este experimentul. Experimentele ne pun la dispozitie cea mai
importanta testare despre cauze si efecte. Cercetatorul controleaza cu grija conditiile - de multe ori
intr-un laborator – si face masuratori pentru a descoperi relatiile cauzale dintre variabile. O variabila
este un atribut care poate lua diferite valori.
Variabila independenta este controlata in totalitate de experimentator, care o creeaza si ii
controleaza variatia. Intr-un experiment, variabila independenta reprezinta ,,cauza’’ formulata de
ipoteza. ,,Efectele’’ formulate de ipoteza reprezinta variabila dependenta, deoarece aceasta prin
ipoteza depinde de valoarea variabilei independente.
Testele
Testul este un gen de instrument standardizat. Testul psihologic este o proba relativ scurta, care
permite cercetatorului colectarea unor informatii obiective despre subiect, pe baza carora sa se poata
diagnostica nivelul dezvoltarii capacitatilor masurate si sa se poata formula un pronostic asupra
evolutiei lui ulterioare. Pentru a satisface aceste deziderate, testul trebuie sa indeplineasca anumite
conditii:
 - validitate – sa masoare exact ceea ce isi propune;
- fidelitate – sa permita obtinerea unor performante relativ asemanatoare la o noua aplicare;
- standardizare – sa creeze aceleasi conditii pentru toti subiectii supusi testarii, fara a-i favoriza
pe unii si defavoriza pe altii;
- etalonarea – stabilirea unui etalon, a unei unitati de masura a rezultatelor obtinute, pentru a se
cunoaste valoarea lor.

ROLUL PSIHOLOGIEI IN PRACTICA FARMACEUTICA

Practica farmaceutica creeaza anumite relatii, anumite legaturi intre farmacist si pacient. Pacientul
asteapta de la farmacist o atitudine profesionista, atitudine care poate avea un anumit impact (pozitiv
sau negativ) asupra compliantei la tratament a acestuia. Este de dorit ca farmacistul sa vada dincolo de
cuvintele pacientului care asteapta indicatii precise, clare, referitor la tratamentul care ii este prescris de
catre medic.
Dincolo de aceste aspecte, sa nu uitam ca poate fi o persoana cu nelinisti si temeri legate in special
de boala sa, de gravitatea acesteia, de evolutia in timp a acesteia si nu in ultimul rand de eficacitatea
tratamentului pe care il va urma. Simptomele unei boli sunt traite diferit de la pacient la pacient, iar
boala capata o semnificatie intrinseca raportata la structura personalitatii pacientului.
Anterior declansarii bolii persoana traieste intr-un relativ echilibru psihodinamic, iar
experientele/conflictele prin care trece in viata determina structurarea unor mecanisme de adaptare
eficiente (se deprind anumite conduite, sunt stopate unele anxietati, temeri, etc.). Persoana dobandeste
un anumit statut, un anumit rol in familie, in societate, ajutat fiind, de structura adaptativa dobandita
treptat. Pentru unele persoane este posibil ca boala sa rupa echilibrul adaptativ si sa aduca in prim plan
anumite elemente ale unor conflicte latente, astfel ca mecanismele de coping eficiente pana in acel
moment nu mai sunt functionale si adaptative pentru pacient.
NOTIUNI DE PSIHOLOGIE MEDICALA IN ACTIVITATEA DESFASURATA IN
UNITATILE FARMACEUTICE
Notiunea de ,,boala’’- descrierea diferitelor teorii care o definesc
Psihologia medicala este un domeniu de interferenta a doua mari practici care privesc individul
uman in starile lui fundamentale de sanatate si boala.
Organizatia Mondiala a Sanatatii (O.M.S.) defineste starea de sanatate ca fiind ,,o stare completa
de bine din punct de vedere psihic, mental si social si nu neaparat in absenta durerii’’. Aceasta definitie
este o recunoastere a faptului ca starea de sanatate este mai mult decat absenta durerii. Este o stare de
armonie, o stare de bine cu privire la evolutia complexului biologic, psihologic si a dimensiunilor
sociale ale comportamentului uman. Boala este definita ca o serie de modificari biologice si/sau
dizabilitate sau un risc crescut spre distres si/sau dizabilitate.
Boala are mai multe componente:
1. Manifestari.
Fiecare boala presupune anumite modalitati de manifestare, un anumit tablou clinic
(in anumite situatii, boala poate sa nu aiba tabloul clinic identificabil sau usor identificabil).

Tabloul clinic, numit și simptomatologia pacientului, contine semne si simptome. Semnele (din lat.
signum- semn, marca) sunt forme de manifestare a bolii care pot fi identificate de clinician sau de alta
persoana (inclusiv de catre pacient pe baza simturilor proprii), independent de ceea ce declara pacientul
(de exemplu, modificari ale culorii pielii, modificari in comportament).Simptomele (din gr.symptoma –
ceea ce se produce, apare, derivat de la syn – impreună - si piptein – cadea) sunt acele manifestari ale
bolii care apar in primul rand in sfera de perceptie a bolnavului si sunt simtite de acesta la nivel
subiectiv. Ele pot fi cunoscute de clinician doar indirect, prin intermediul declaratiilor pacientului (de
exemplu starea de frica). Unele semne si simptome au tendinta să apara impreuna, constituind
sindroame (din gr. syn – impreuna - si dromos – cale, cursa). Spre exemplu, conceptiile negative legate
de propria persoana considerata in prezent si in viitor tind sa apara impreuna, constituind un sindrom
depresiv. Un sindrom poate avea o etiologie multipla. Daca mecanismele etiopatogenetice ale unui
sindrom sunt cunoscute, atunci, in principiu, putem vorbi despre boala. Tratamentele care vizeaza
direct reducerea acestor manifestari, fara a schimba cauzele si mecanismele care le-au generat, se
numesc tratamente simptomatice.
2. Boala presupune anumiti agenti si/factori etiologici (cauzali).
Doua criterii sunt mai importante in clasificarea acestor factori etiologici. Dupa natura lor, ei se
clasifica in agenti exogeni si agenti endogeni. La randul lor, agentii exogeni pot sa fie fizici (mecanici,
termici, electrici etc.), chimici (acizi, baze, saruri), biologici (microbi, virusuri, paraziti, ciuperci,
diferite macromolecule organice etc.) si psiho-sociali (de exemplu stresul, un stil de viata nesanatos).
Agentii endogeni (cum ar fi factorii genetici) pot fi considerati primari, producand diferite tipuri de
anomalii ereditare; in ultima instanta, ei sunt insa agenti exogeni, care au actionat fie asupra aparatului
genetic al strămosilor nostri, fie asupra aparatului nostru genetic, in cursul existentei noastre. Dupa
functia lor, agentii etiologici se impart in:
a) Factori declansatori
b) Factori determinanti
c) Factori favorizanti
d) Factori predispozanti sau de risc
e) Factori de mentinere
a) Factorii declansatori se refera la acei factori care produc in mod direct simptomatologia. Ei
sunt factori necesari declansarii tabloului clinic, dar adesea nu sunt si suficienti. Unul dintre factorii
declansatori cei mai importanti in psihopatologie se refera la discrepanta cognitiva dintre motivatia
pacientului (scopuri, motive, dorinte, expectante) si evenimentele propriu-zise care au loc. Cu cat
aceasta discrepanta este mai mare, cu atat problemele psihologice sunt mai severe.
b) Factorii determinanti au aceleasi caracteristici ca si cei declansatori – produc in mod direct
simptomatologia, dar ei sunt legati specific de un anumit tablou clinic (cum ar fi bacilul Koch pentru
tuberculoza), in timp ce factorii declansatori nu sunt specific legati de un tablou clinic (de exemplu,
stresorii ca factori declansatori pot genera tulburari depresive sau anxioase). In psihopatologie, pană
acum au fost clar identificati putini factori determinanti, mai ales de natura psihosociala.
c) Factorii favorizanti joaca in psihopatologie rolul pe care catalizatorii il joaca in reactiile
chimice. O serie de reactii chimice se pot desfasura si fara catalizatori, dar prezenta acestora
eficientizeaza intregul proces. Similar, factorii favorizanti eficientizeaza actiunea factorilor declansatori
si determinanti in aparitia tabloului clinic.
d) Factorii predispozanti sunt acei factori care au un caracter general, apartin pacientului, au fost
prezenti inainte de instalarea tabloului clinic si care, prin interactiune cu factorii declansatori,
determinanti si/sau favorizanti, duc la aparitia tabloului clinic.
e) Factorii de mentinere au rolul de a sustine simptomatologia. Acest rol poate fi jucat de
factorii declansatori, determinanti, favorizanti sau predispozanti care au declansat tabloul clinic, dar si
de alti factori care au aparut dupa generarea tabloului clinic. Toti acesti factori etiologici descrisi aici
interactioneaza pentru a genera un anumit tablou clinic, dar aceasta nu inseamna ca de fiecare data cand
apare un anumit tablou clinic, trebuie sa fie prezenti factori din fiecare categorie mentionată (de
exemplu, in anumite situatii, factorii favorizanti pot sa nu fie prezenti, iar in psihopatologie este adesea
dificil sa se identifice factorii determinanti).Tratamentele care vizeaza modificarea acestor factori si,
prin acestea, reducerea tabloului clinic se numesc tratamente etiologice, ele vizand cauza manifestarilor
bolilor.
Latura psiho-terapeutica a medicamentului – efectele psihologice ale medicatiei
Termenul de psihologie a medicamentului este un termen recent introdus in specialitate. El se
refera la aspectele psihologice care apar in momentul in care subiectul se afla in relatie cu
medicamentul. Sub aspect psihologic distingem urmatoarele etape in cadrul acestei relatii:
1.Momentul prescrierii medicamentului. In aceasta etapa, factorul psihologic principal se refera
la efectul placebo.
2.Momentul actiunii farmacologice a medicamentului. In afara efectului benefic pe plan somatic
si psihologic, medicamentele exercita si o serie de efecte adverse (ex. reactii alergice, anxietate, ameteli
etc.). Aceste efecte adverse devin stimuli cu valoare psihologica incarcata care pot interfera ulterior - ca
urmare a prelucrarii lor cognitive - cu buna derulare a tratamentului deschis.
3.Momentul bilantului. Aici analiza psihologica se refera la analiza costuri - beneficii a
tratamentului medicamentos si la decizia continuarii sau renuntarii la tratamentul tinta. In cazul in care
tratamentul a fost reusit, analiza psihologica se refera si la dezvoltarea increderii pentru eventuale
readministrari. Din punct de vedere psihologic, un caz particular este dependenta de medicamente.
Aceasta dependenta poate implica atat o dependenta fizica cat si una psihica.
Efectul ,,placebo’’
Placebo este un termen utilizat in cercetare pentru a desemna o substanta inactiva sau o
procedura utilizata ca element de control in experimente. Efectul placebo este imbunatatirea
masurabila, observabila sau care se resimte asupra sanatatii, care nu se atribuie unui tratament real in
desfasurare.

Prin extensie, placebo este orice procedura terapeutica sau o componenta a acesteia despre care
nu a fost demonstrat ca administrarea sa ar produce o activitate fiziologica sau psihologica specifica,
menita sa imbunatateasca starea de sanatate a pacientului in cazul afectiunii tratate.

Placebo poate fi:

- placebo inert, cand se refera la o substanta inactiva farmacologic, cu un continut neutru;

 - placebo activ, cand se utilizeaza o pastila cu efecte farmacologice, dar care care nu este
considerata de medic ca avand un efect specific in cazul respectivei afectiuni.

„Placebo” poate fi considerat si un tratament sau procedura terapeutica (inclusiv chirurgicala) care
la momentul administrarii era considerat eficace pentru respectiva situatie medicala, desi ulterior
studiile au aratat lipsa sa de eficienta.

Cuvantul placebo reprezinta forma, la viitor, a verbului latin placeo/placere si poate fi tradus prin:
voi placea, sau voi fi placut (agreabil).

- placebo reactiv este persoana care raporteaza un efect placebo.

Caracterele generale ale efectului placebo:

 substanța administrata este inerta farmacodinamic;

 efectul este simptomatic;
 durata efectului este, de regula, scurta;
 instalarea efectului este mai rapida decat a unei substante farmacodinamice active;
 actiune nespecifica.

Efectul placebo poate fi de doua feluri:

1. activ - cand apar simptome adverse ce apar si in cazul medicatiei;

2. inactiv - cand nu apar aceste simptome adverse.

Riscurile automedicatiei

Automedicatia se refera la consumul de medicamente fara prescriptie medicala. Este un

fenomen foarte raspandit in multe tari. La noi, statisticile din industria farmaceutica arata ca 73% dintre
romani isi administreza singuri tratamente. Problema este ca automedicatia implica riscuri.
Obiectul automedicatiei il fac acele produse farmaceutice care se elibereaza fara reteta
medicala. Cele mai vandute sunt cele pentru raceala si gripa, analgezicele, vitaminele si mineralele,
hepato-tonicele, cele pentru circulatia periferica, pentru probleme cutanate, afectiuni digestive,
hemoroizi.
Exista o serie de factori care favorizeaza automedicatia, printre care se numara: accesul facil la
numeroase informatii medicale, in special pe calea internetului, frica de medic, evitarea cheltuielilor
legate de consultatii, ipohondria, vanzarea tot mai permisiva de medicamente fara reteta etc.
Din pacate, administrarea de medicamente fara prescriptie medicala, implica riscuri. Iata care
sunt cele mai des intalnite:
Abuzul de medicamente. Deseori automedicatia inseamna abuz de medicamente. Cea mai
cunoscuta situatie este cea a antibioticelor. Desi la noi in tara, este interzisa prin lege vanzarea lor fara
reteta, romanii profita de faptul ca farmaciile le pot vinde in doze de urgenta.
 Antibioticele se iau de multe ori fara discernamant, chiar in cazul infectiilor virale, cand nu au
efect. Rezultatele sunt distrugerea florei intestinale, slabirea imunitatii, cresterea rezistentei bacteriilor
la antibiotice, ceea ce inseamna ca in situatia in care sunt cu adevarat necesare, aceste medicamente nu
mai fac fata infectiilor.
Intarzierea stabilirii unui diagnostic exact. Automedicatia poate amana punerea unui
diagnostic, cu efect nefavorabil pentru sanatate. De exemplu, tratarea problemelor digestive fara
consult medical, poate amana diagnosticarea unui ulcer stomacal, sau al unui sindrom de colon iritabil.
Riscul intolerantei sau al interactiunii dintre medicamente. In lipsa unor cunostinte
medicale amanuntite, se pot ignora efectele adverse ale unor medicamente sau ale unor posibile
combinatii de medicamente. Consecintele pot fi uneori atat de grave incat necesita spitalizare, mai ales
la o varsta inaintata.
Posibile intoxicatii. Serviciile de urgente medicale se confrunta cu situatii in care pacientii, din
ignoranta, pierd din vedere numarul pastilelor administrate si apar intoxicatiile. Cele mai frecvente sunt
cele cu medicamente impotriva durerii si cu antiinflamatoare.
Agravarea starii de sanatate. Automedicatia implica riscul de a se administra un tratament
nepotrivit, in lipsa unui consult medical. Astfel, tratarea cu sirop de tuse a unei infectii pulmonare,
poate duce rapid la agravarea bolii, deoarece este tratat doar un simptom si nu boala in sine.
Copiii si abuzul de medicamente. Sunt destule mame care se considera foarte pricepute si
administreaza copiilor tratamente fara prescriptie medicala. In cazul copiilor, numai anumite
medicamente sunt interzise (cazul aspirinei), dar trebuie prudenta si in folosirea ceaiurilor si a unor
suplimente alimentare, fara acordul medicului. In Franta, exista medici pediatri care considera ca
administrarea excesiva si nejustificata de medicamente la copii, poate fi considerata o forma de
violenta asupra lor.
Datorita intereselor economice, se constata in Europa ca regulamentele de vanzare a
medicamentelor fara reteta devin mai permisive. Chiar si in tari mai riguroase in aceasta privinta cum
este Franta, lucrurile devin greu de controlat datorita pietei online a medicamentelor (se pot cumpara
produse farmaceutice din alte tari).Cele mai achizitionate in acest mod sunt pastilele pentru potenta gen
Viagra, calmantele, somniferele, pastilele pentru slabit, antidepresivele.
Toata aceasta situatie ne arata ca automedicatia ramane o problema ce poate fi gestionata prin
responsabilitatea fiecaruia. Medicul nu are aici niciun rol, deoarece nu se apeleaza la el, iar producatorii
de medicamente se protejeaza, notand pe prospect (cu litere mici): ,,a nu se utiliza indelungat fara
avizul medicului’’ sau ,,a se citi prospectul inainte de utilizare’’.

Ipohondria

Ipohondria, in termeni medicali hipocondria, reprezinta preocuparea excesiva sau teama de a

suferi de o boala grava. De cele mai multe ori starea de anxitate persista chiar si dupa un consult
medical dupa care bolnavul este asigurat ca temerile legate de simptomele sale nu au o baza medicala
solida, sau daca exista o boala la baza simptomelor, temerile sale sunt mult exagerate. Majoritatea celor
ce sufera de aceasta boala tind sa isi focalizeze teama asupra unui anumit simptom, cum ar fi
problemele gastro-intestinale, palpitatiile sau oboseala musculara.

De cele mai multe ori ipohondria este definita ca teama ca mici simptome sa reprezinte un
indicator al unei boli grave, constanta autoanaliza și autodiagnosticare, precum si o excesiva
preocupare fata de propriul organism. Multe persoane suferind de acesta boala exprima neincredere in
diagnosticul medicilor precum si faptul ca asigurările medicilor fata de absenta unei boli serioase sunt
neconvingatoare sau de scurta durata. Multi ipohondri necesita constante reasigurari, fie de la doctori,
fie de la familie sau prieteni, boala putand deveni un adevarat calvar atat pentru bolnav cat si pentru
familia si prietenii acestuia.

Efectul reactiilor adverse produse de medicamente

Medicamentul este o substanta sau un preparat utilizat pentru diagnosticarea, prevenirea,

ameliorarea sau vindecarea unei suferinte. Medicamentele sunt prescrise pentru efectele lor benefice
asupra unor afectiuni, insa nu trebuie ignorate reactiile secundare sau adverse care pot aparea in urma
administrarii lor.

Conform definitiei data de Organizatia Mondiala de Sanatate (O.M.S), reactiile adverse sunt
reactii nedorite, daunatoare, care apar la dozele eficace terapeutice. Nu sunt considerate reactii adverse,
supradozarile neterapeutice (exemplu: tentativa de suicid) si nici lipsa de eficienta.

La aparitia efectelor adverse ale medicamentelor, contribuie numerosi factori si anume:

- utilizarea unui numar mare de medicamente asociate (polimedicatia) care determina aparitia de
interactiuni medicamentoase ce pot anula sau intensifica efectul terapeutic;
- utilizarea de doze eficace mari;

- durata mare a tratamentului;

- anumite stari fiziologice particulare cum sunt sarcina sau varsta inaintata;

- anumite stari patologice si anume insuficienta renala sau insuficienta hepatica;

- malnutritia, consumul de alcool, consumul de tutun, etc.

- Efectele adverse ale medicamentelor sunt, de obicei:

1. usoare: nu presupun utilizarea unui antidot sau a unui tratament special si nici nu

prelungesc spitalizarea;

2. moderate: presupun o modificare sau un tratament special si pot sa prelungeasca spitalizarea;

3. grave: presupun oprirea medicamentului si instaurarea unui tratament specific al reactiei;
4. letale: produc direct sau indirect decesul pacientului.

Incidenta si severitatea reactiilor adverse ale medicamentelor sunt influentate atat de factori care tin
de medicament (tipul, calea de administrare, durata tratamentului, dozele administrate), cat si de factori
care tin de pacient (varsta, sexul, factori genetici etc.). De exemplu, la varstnici, frecventa aparitiei
efectelor adverse si gradul de severitate sunt mari datorita faptului ca la aceasta categorie de pacienti
exista polipatologie si in consecinta polimedicatie, iar particularitatile farmacologice si
farmacodinamice specifice varstei sunt adesea ignorate de medic.
 Exista reactii adverse grave si frecvente (de exemplu cele date de medicamentele anticanceroase);
reactii adverse grave, dar foarte rare (spre exemplu, cloramfenicolul care poate produce aplazie
medulara, o reactie adversa cu mortalitate de aproximativ 80%, dar cu o frecventa de 2-4 cazuri la
100.000 de bolnavi tratati).

Dependenta de medicamente

Anual, sute de mii de persoane sunt spitalizate in urma consumului excesiv de medicamente. La fel
ca si alcoolul, tutunul sau drogurile, medicamentele psihotrope (antidepresivele, somniferele)
actioneaza asupra creierului si duc la modificarea comportamentului persoanelor care le consuma.

Deoarece problemele de natura psihica sunt persistente in timp, oamenii tind sa nu isi schimbe
medicamentele si sa le ia constant pe cele prescrise anterior. Acest lucru duce la o toleranta crescuta a
corpului la agentii activi din medicamente. Mai departe, ei simt nevoia sa isi mareasca dozele din ce in
ce mai mult, iar daca nu urmeaza un tratament pentru a-si indeparta problema, risca sa ajunga la stadiul
de supradoza.

Simptomele dependentei

Incapacitatea de a rezista fara medicamente - persoana respectiva simte ca nu mai poate sa

adoarma fara sedative, nu face fata stresului de peste zi fara o pastila ,,minune’’, nu mai are incredere
in capacitatile propriului organism si nu-l poate controla.

Anxietate (in cazul absentei pastilelor): daca nu si-a luat pastila ca de obicei, persoana dependenta
devine anxioasa, agitata, nelinistita. Ea este obsedata de ideea ca trebuie sa isi faca rost cat mai repede
de medicament.

Sentimentul pierderii controlului - acesta se manifesta atat in absenta medicamentelor cat si timpul
consumului.

Medicamentele adresate sanatatii psihice au efecte terapeutice reale insa riscul ca o administrare
simpla si terapeutica sa se transforme intr-una nociva, toxica, este foarte mare. Asa ca, specialistii
recomanda sa nu se consume medicamente decat sub supravegherea unui doctor.

NORME DE ETICA SI DEONTOLOGIE FARMACEUTICA

Etica si deontologie farmaceutica

Comportamentul şi relatiile interumane in societate sunt ghidate de anumite reguli sau norme.
Pentru incalcarea acestor norme omul raspunde juridic. In afara de drepturi si obligaţiuni juridice exista
si cele morale, care nu sunt reglate de lege. Etica este o stiinta care se ocupa de studiul principiilor
morale. Etica medicala este o reflectare a umanismului in procesul de activitate a lucratorilor medicali.
Etica medicala cuprinde o totalitate de principii de reglare a normelor de comportare referitor la
lucratorii medicali, conditionate de activitatea lor specifica si de situatia lor in cadrul societatii.
Normele, principiile de etica medicala contribuie la orientarea corecta a lucratorilor medicali in
activitatea lor profesionala.
 Deontologia face parte din etica medicala, fiind o stiinta despre traditiile din cadrul medicinii si
ocrotirii sanatatii practice. Pentru realizarea cat mai deplina a principiilor de deontologie si etica
medicala sunt necesare urmatoarele conditii: simtul tactului, vocatia pentru profesiunea aleasa si
perfectionarea continua a cunostintelor.

Un asistent medical va obtine succese in activitatea sa, isi va castiga autoritatea daca va avea simtul
respectului fata de pacient si isi va indeplini obligatiunile sale. Disciplinarea, executarea exacta a
prescriptiilor medicului, sporirea constanta a nivelului profesional si de cultura sunt calitati
indispensabile pe care trebuie sa le manifeste asistentii medicali. Fiind binevoitori, calmi, retinuti, ei
vor acorda fiecarui pacient o atentie personalizata.

       In relatiile sale cu pacientul, asistentii medicali vor evita  orice familiaritati. Pacientul va  fi
incurajat, i se va crea o atmosfera agreabilă, in acelasi timp asistentul medical ramanand tacticos si
retinut. Pacientii care vor necesita ingrijire deosebita, fiind incapabili s-o faca singuri, asistentul
medical le va acorda o atentie sporita, incercand sa le usureze suferintele.

Asistentii medicali trebuie sa posede urmatoarele calitati: demnitate, simpatie, acuratete,

disciplina, colegialitate, abilitate, competenta, daruire, responsabilitate, perseverenta, spirit de
observatie, spirit de initiativa si atitudine corecta fata de bolnavi.

Normele morale in relatiile cu personalul sanitar si pacienti

Art.Regulile de buna practica farmaceutica impun urmatoarele:

a) activitatea farmaceutica trebuie sa fie focalizata pe eliberarea medicamentelor si a altor

produse pentru sanatate, care sa aiba calitatea garantata, insotită de o informare si consiliere adecvate
pentru pacient;

b) principala preocupare a farmacistului trebuie sa fie asigurarea starii de sanatate a pacientilor,

precum si a populatiei, in general;

c) farmacistul trebuie sa incurajeze o prescriere rationala si sa promoveze utilizarea

corespunzătoare a medicamentelor, inclusiv in scopul evitarii automedicatiei;

d) fiecare serviciu furnizat de unitatea farmaceutica trebuie sa aiba un scop pertinent pentru
bolnav, sa fie clar definit, facut cunoscut in mod eficace parţilor implicate şi acceptat de catre acestea;

e) farmacistii practicieni au obligatia profesionalăa si morala de a se asigura ca serviciile pe care

le furnizeaza fiecărui pacient sunt de calitate adecvata. Respectarea Regulilor de buna practica
farmaceutica reprezinta un mijloc de a indeplini aceasta obligatie.

Art.3 Pentru indeplinirea acestor cerinte:

a) este necesara menţinerea unei relatii permanente cu ceilalti profesionisti din sanatate, in
special cu medicii. Aceasta relatie trebuie săa fie considerata ca un parteneriat terapeutic ce implica o
incredere mutuala in orice are legatura cu tratamentul medicamentos;
 b) intre farmacisti trebuie sa existe relatii de colegialitate si nu de concurenta, fiecare trebuind
sa incerce prin orice mijloace etice sa imbunatateasca serviciul farmaceutic;

c) farmacistul trebuie sa isi exercite profesia respectand principiile de deontologie profesionala,

predominant fata de aspectul comercial;

d) in farmaciile in care lucreaza un grup de farmacisti, farmacistul-sef trebuie sa-si asume o

parte din sarcinile privind definirea, evaluarea si imbunatatirea calitatii serviciului farmaceutic.

Codul deontologic al personalului din farmacii

CAPITOLUL I
Principii generale

Art. 1. - (1) Codul deontologic al farmacistului cuprinde un ansamblu de principii şi reguli ce reprezintă
valorile fundamentale în baza cărora se exercită profesia de farmacist pe teritoriul României.
(2) Prezentul cod exprimă adeziunea farmaciştilor români la Carta Universală a Drepturilor Omului şi
la Carta Farmaciei Europene.
Art. 2. - Codul deontologic al farmacistului are drept principal scop:
a) ocrotirea drepturilor pacienţilor;
b) respectarea obligaţiilor profesionale de către farmacişti;
c) apărarea demnităţii şi a prestigiului profesiunii de farmacist.
Art. 3. - (1) În exercitarea profesiei sale farmacistul furnizează servicii de sănătate specializate
pacientului şi publicului în general, fără nici un fel de discriminare.
(2) Relaţiile dintre farmacist şi beneficiarii serviciilor acordate trebuie să aibă la bază încrederea în
competenţa şi experienţa profesională a farmacistului.
(3) Această încredere obligă farmacistul ca de-a lungul întregii sale cariere să asigure şi să menţină la
cel mai înalt nivel performanţele şi conduita sa profesională şi personală, să-şi actualizeze cunoştinţele
profesionale permanent în sfera activităţii sale.
Art. 4. - Principiile fundamentale în baza cărora se exercită profesia de farmacist sunt următoarele:
a) exercitarea profesiei se face exclusiv în respect faţă de viaţa şi de persoana umană;
b) în orice situaţie primează interesul pacientului şi sănătatea publică;
c) respectarea în orice situaţie a drepturilor pacientului;
d) colaborarea, ori de câte ori este cazul, cu toţi factorii implicaţi în asigurarea stării de sănătate a
pacientului;
e) adoptarea unui rol activ faţă de informarea şi educaţia sanitară a publicului, precum şi faţă de
combaterea toxicomaniei, polipragmaziei, dopajului, automedicaţiei şi a altor flageluri;
f) acordarea serviciilor farmaceutice se face la cele mai înalte standarde de calitate posibile, pe baza
unui nivel înalt de competenţă ştiinţifică, aptitudini practice şi performanţe profesionale, în concordanţă
cu progresele ştiinţelor şi practicii farmaceutice;
g) în exercitarea profesiei farmaciştii trebuie să dovedească loialitate şi solidaritate unii faţă de alţii în
orice împrejurare, să-şi acorde colegial ajutor şi asistenţă pentru realizarea îndatoririlor profesionale;
h) farmaciştii trebuie să se comporte cu cinste şi demnitate profesională şi să nu prejudicieze în nici un
fel profesia de farmacist sau să submineze încrederea publică în aceasta.
Art. 5. - În situaţiile în care în rezolvarea unei probleme alegerea soluţiei nu este prevăzută în normele
legale, farmacistul trebuie să ia o decizie concordantă cu etica profesiei şi să-şi asume responsabilitatea.

Art. 6. - Pentru respectarea principiilor de mai sus farmacistul este obligat să-şi păstreze libertatea şi
independenţa profesională conform jurământului profesiei.
Art. 7. - Colegiul Farmaciştilor din România garantează menţinerea standardelor profesionale la cel
mai înalt nivel posibil, în scopul ocrotirii sănătăţii publice, prin supravegherea respectării de către
farmacişti a îndatoririlor profesionale şi a eticii profesionale, precum şi prin apărarea independenţei,
onoarei şi demnităţii profesionale.

CAPITOLUL II
Standarde deontologice

SECŢIUNEA 1
Responsabilitatea personală şi independenţa farmaciştilorFarmacistul furnizor de servicii
Art. 8. - (1) Indiferent de sfera de activitate, farmacistul trebuie să aibă în centrul atenţiei sale binele
pacientului şi al publicului în general.
(2) Farmacistul este răspunzător pentru toate deciziile sale profesionale, indiferent de responsabilităţile
asumate în exercitarea profesiei sale.
Art. 9. - În vederea îndeplinirii dispoziţiilor art. 8, farmacistul, în timpul exercitării actului profesional,
este obligat să respecte următoarele reguli:
a) să-şi exercite profesia în conformitate cu procedurile standard de operare scrise, prevăzute de
regulile de bună practică din domeniul său de activitate;
b) să-şi îndeplinească îndatoririle profesionale cu competenţă, în termenele stabilite;
c) să profeseze doar în acele posturi în care i se permite să-şi respecte îndatoririle esenţiale ca
farmacist, libertatea de decizie şi independenţă profesională;
d) să accepte acele posturi pentru care are competenţa şi disponibilitatea necesare pentru a îndeplini cu
succes îndatoririle profesionale. În acest sens trebuie să se informeze asupra specificului activităţii,
accesului la mijloacele necesare pentru exercitarea profesiunii la standardele necesare;
e) să-şi îndeplinească personal atribuţiile şi, la nevoie, să delege o persoană competentă autorizată
pentru îndeplinirea anumitor activităţi profesionale, asumându-şi răspunderea;
f) să informeze imediat o persoană responsabilă în cazul în care nu îşi poate îndeplini îndatoririle
profesionale, pentru a se putea lua la timp măsuri de remediere;
g) să raporteze medicului prescriptor sau autorităţilor competente orice efect nedorit sau advers al
medicamentelor, în scopul optimizării tratamentelor;
h) să se abţină să critice sau să condamne convingerile personale ori religioase ale pacientului care
apelează la serviciile sale;
i) să acorde servicii în mod egal pentru toţi pacienţii, fără discriminare, în ordinea solicitării acestora,
cu excepţia situaţiilor de urgenţă;
j) să se asigure că serviciile sale au fost percepute şi înţelese corect de pacient, încurajându-l să
participe activ la reuşita tratamentului;
k) să nu refuze nejustificat acordarea serviciilor care îi intră în atribuţii, conform legii.
Art. 10. - Farmacistul poate refuza acordarea unor servicii către pacient atunci când refuzul este
justificat de interesul sănătăţii pacientului.
Farmacistul-şef
Art. 11. - Înainte de a-şi asuma o funcţie de conducere, farmacistul trebuie să se autoevalueze şi să se
asigure că este capabil să îndeplinească toate responsabilităţile acestei funcţii.
Art. 12. - În exercitarea funcţiei farmacistul-şef are următoarele obligaţii:
a) trebuie să se informeze asupra tuturor aspectelor şi cerinţelor legate de funcţia pe care o îndeplineşte;

b) trebuie să se asigure că toţi membrii personalului aflat în subordinea sa sunt informaţi asupra
atribuţiilor profesionale pe care trebuie să le îndeplinească;
c) trebuie să transmită instrucţiunile clar pentru a împiedica orice risc de eroare; în măsura
posibilităţilor, el va transmite în scris proceduri standard de operare;
d) se asigură că membrii personalului aflat în subordinea sa îşi îndeplinesc atribuţiile în conformitate cu
prevederile legale, dar şi cu competenţa şi aptitudinile personale;
e) trebuie să respecte independenţa profesională a farmaciştilor din subordine;
f) se asigură că echipamentele, localul şi utilităţile de la locul de muncă sunt menţinute la standardele
acceptate pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţilor profesionale;
g) se asigură că toate activităţile profesionale desfăşurate sub controlul său, precum şi cele exercitate de
el personal sunt supuse asigurării de răspundere profesională;
h) se asigură că toate măsurile privind păstrarea confidenţialităţii sunt efective;
i) are datoria să notifice colegiului pe raza căruia îşi desfăşoară activitatea orice schimbare de interes
profesional privind membrii personalului din subordinea sa ori funcţia sa;
j) trebuie să accepte, în măsura posibilităţilor, elevi şi studenţi, pentru îndeplinirea stagiului de practică
în unitatea pe care o conduce.

SECŢIUNEA a 2-a
Competenţa profesională

Art. 13. - Farmacistul trebuie să-şi asigure şi să-şi menţină la un înalt nivel pregătirea profesională, prin
actualizarea permanentă a cunoştinţelor în aria sa profesională, în scopul îndeplinirii atribuţiilor cu
competenţa necesară.
Art. 14. - În vederea actualizării permanente a cunoştinţelor profesionale, farmacistul este obligat:
a) să-şi planifice şi să participe la formele de pregătire profesională organizate sau acreditate de
Colegiul Farmaciştilor din România;
b) să evalueze şi să aplice în practica curentă cunoştinţele actualizate permanent;
c) să ateste cu documente doveditoare pregătirea sa, prin formele programelor de dezvoltare
profesională acceptate, atunci când acest lucru îi este solicitat de comisiile de specialitate ale colegiului
teritorial la care este înregistrat.

SECŢIUNEA a 3-a
Confidenţialitatea

Art. 15. - Farmacistul are datoria de a respecta şi proteja informaţia profesională.

Art. 16. - Farmacistul trebuie să respecte şi să protejeze confidenţialitatea informaţiilor referitoare la
pacienţi, obţinute în cursul activităţilor profesionale.
Art. 17. - Informaţiile pot fi dezvăluite în următoarele cazuri:
a) când pacientul şi-a dat consimţământul scris;
b) când tutorele pacientului a consimţit în scris, dacă vârsta pacientului sau starea sa de sănătate nu
permite aceasta;
c) când este necesar pentru a preveni afectări majore sau punerea în pericol a sănătăţii pacientului, a
unei terţe persoane sau a publicului în general;
d) stabilirea vinovăţiei în cazul săvârşirii unor infracţiuni, la solicitarea instanţei de judecată;
e) în alte situaţii prevăzute de lege.
Art. 18. - Farmacistul nu trebuie să dezvăluie, decât cu acordul scris al medicului prescriptor, nici o
informaţie referitoare la practica prescrierii acestuia.
Art. 19. - Farmacistul trebuie să protejeze informaţia profesională internă, respectând următoarele
reguli:
a) să nu permită accesul terţilor la informaţii privind activitatea unităţii în care îşi desfăşoară activitatea
decât cu acordul scris al angajatorului sau în alte situaţii prevăzute de lege;
b) să respecte cerinţele legale de protecţie a informaţiilor privind acumularea şi utilizarea acestora;
c) să asigure protecţia informaţiilor la operaţiunile de stocare, transmitere, primire ori distrugere.
SECŢIUNEA a 4-a
Relaţiile de colaborare ale farmacistului

Art. 20. - În exercitarea profesiei farmacistul are datoria ca, în interesul bolnavului şi al pacientului în
general, să colaboreze cu toţi confraţii săi. În acest sens:
a) toţi farmaciştii îşi acordă ajutor reciproc şi consultanţă pentru realizarea îndatoririlor profesionale;
b) farmaciştii îşi rezolvă singuri litigiile, cu respectarea spiritului de colegialitate; dacă nu reuşesc, fac
apel la comisia de litigii a colegiului;
c) farmacistul trebuie să-şi trateze toţi colaboratorii cu respect, bunăvoinţă şi colegialitate;
d) farmacistul trebuie să dovedească în orice împrejurare solidaritate faţă de colegii săi şi loialitate faţă
de corpul profesional şi profesia de farmacist.
Art. 21. - În interesul pacientului şi al publicului în general, farmacistul trebuie să colaboreze cu
medicul şi cu alţi membri ai echipei de sănătate. În acest sens:
a) farmacistul colaborează activ cu medicul prescriptor pentru a realiza efectuarea tratamentului
pacientului la timp, în parametrii optimi şi în interesul acestuia;
b) în colaborarea sa cu medicul, farmacistul se va abţine de la orice înţelegere în scop material sau de
altă natură care ar avea drept rezultat încălcarea dreptului pacientului;
c) farmacistul trebuie să se abţină de la orice fapt care ar putea aduce prejudicii demnităţii şi imagini
medicului sau altor membri ai profesiunilor sanitare, pentru a nu crea neîncredere pacientului.

SECŢIUNEA a 5-a
Concurenţa neloială

Art. 22. - Farmacistul nu trebuie să utilizeze mijloacele concurenţei neloiale în vederea obţinerii unor
avantaje materiale sau de altă natură.
Art. 23. - Se consideră a fi practici neloiale, fără a fi limitative, următoarele activităţi:
a) atragerea pacienţilor prin oferirea de avantaje materiale sau reclamă mincinoasă;
b) folosirea de funcţia deţinută ori de mandatul încredinţat în cadrul organelor de conducere pentru
atragerea de pacienţi.
Art. 24. - Este sancţionabilă denunţarea nejustificată şi în scop concurenţial a colegilor.

SECŢIUNEA a 6-a
Publicitatea

Art. 25. - Orice informaţie furnizată publicului de către farmacist în legătură cu serviciile de sănătate
oferite trebuie să fie corectă, decentă, legală şi onestă.
Art. 26. - Orice informaţie şi material promoţional cu privire la serviciile profesionale trebuie să fie în
concordanţă cu rolul farmacistului în promovarea sănătăţii şi să permită pacientului să decidă
independent asupra solicitării serviciului respectiv.
Art. 27. - În scopul promovării unor servicii proprii, farmaciştii trebuie să se abţină de la a defăima
serviciile profesionale ale altor confraţi.
Art. 28. - Farmacistul trebuie să se abţină de la orice procedee sau mijloace contrare demnităţii
profesionale, care ar prejudicia dreptul pacientului de a-şi alege singur farmacistul.
Art. 29. - Pe tot timpul exercitării profesiei farmacistul trebuie să se asigure că acţiunile de promovare a
medicamentelor, în care este implicat sau care au loc în unităţile în care el lucrează, sunt în
conformitate cu prevederile legale privind publicitatea medicamentelor.
Art. 30. - Farmacistul se va asigura că promovarea medicamentelor nu implică obligarea pacientului de
a cumpăra sau de a primi medicamente nedorite sau în exces, în locul celor dorite sau împreună cu
acestea.
SECŢIUNEA a 7-a
Servicii farmaceutice de urgenţă

Art. 31. - Pentru asigurarea continuităţii asistenţei cu medicamente a populaţiei, farmaciştii trebuie să
furnizeze, în condiţiile legii, servicii farmaceutice de urgenţă.
Art. 32. - Pentru a realiza în condiţii bune serviciile farmaceutice de urgenţă, farmacistul este obligat să
acorde primul ajutor, în limita competenţelor sale, şi să solicite intervenţia serviciilor specializate,
informând asupra măsurilor luate din proprie iniţiativă.
Art. 33. - Farmacistul poate elibera medicamente fără prescripţie medicală în următoarele situaţii:
a) un pacient aflat sub tratament dovedit are nevoie imediată de administrarea medicamentului;
b) din motive întemeiate, pacientul are nevoie de prelungirea tratamentului şi farmacistul ori pacientul
nu poate lua legătura cu medicul prescriptor;
c) o persoană solicită şi are nevoie urgentă de măsuri de prim ajutor.
Art. 34. - Când nu poate să acorde pacientului serviciul solicitat, farmacistul trebuie să îndrume
pacientul spre un serviciu specializat de asistenţă medicală.
Art. 35. - În cazuri urgente, farmacistul trebuie să acorde asistenţă pacienţilor, dacă este solicitat, şi în
afara programului farmaciei.

CAPITOLUL III
Dispoziţii finale

Art. 36. - Farmacistul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesionale,
a Codului deontologic al farmacistului şi a regulilor de bună practică profesională, a Statutului
Colegiului Farmaciştilor din România, pentru respectarea deciziilor adoptate de organele de conducere
ale Colegiului Farmaciştilor din România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia
sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale
Colegiului Farmaciştilor din România.
Art. 37. - Orice comportament în exercitarea profesiei, care încalcă principiile prezentului cod, poate
face obiectul unei reclamaţii privind încălcarea eticii profesionale de către farmacist.
Art. 38. - Judecarea cazurilor de abateri de la prezentul cod se soluţionează, conform legii şi Statutului
Colegiului Farmaciştilor din România, de comisia de disciplină competentă.
Art. 39. - În aplicarea procedurii disciplinare, instanţele Colegiului Farmaciştilor din România trebuie
să judece cauzele disciplinare ţinând cont de circumstanţele în care s-a petrecut fapta.