Sunteți pe pagina 1din 9

Procese psihice

Procesele psihice pot fi: - senzoriale (senzatii, perceptii, reprezentari)


- cognitive (gandirea, memoria, imaginatia)
- Fenomene psihice reglatorii (afectiunea, vointa, motivatia, atentia)
- Activitatea psihica limbajul
SENZATIILE
Senzatia este primul nivel psihic de prelucrare , interpretare si utilizare a
informatiei despre insusirile obiectelor si fenomenelor lumii externe si despre
starile mediului intern. Ea este sursa primara a cunostintelor si constituie atat
punctul de pornire, cat si cel de sosire in intregul demers al cunoasterii psihologice,
procesele psihice zise superioare trebuind a fi studiate si explicate prin
descompunere si reducere la senzatii.
Analiza senzatiei trebuie sa ia in consideratie interactiunea factorilor externi
si a celor ce tin de de organizarea si functionarea subiectului :
Intensitatea senzatiei puterea cu care se manifesta si depinde
de sensibilitatea
subiectului si de puterea stimularii.
Durata senzatiei ea se formeaza numai in urma stimularii
realizate de obiect dar poate sa persiste si dupa incetarea
stimularii (post-efect).
Tonalitatea afectiva: asociem placerea sau neplacerea diferitelor
gusturi, mirosuri, culori, sunete.
Analizatorul reprezinta ansamblul structural/functional ce ajuta la formarea
senzatiei. Este alcatuit din urmatoarele elemente:
Receptorul
Cale de conducere
Veriga centrala
Conexiunea inversa
Receptorul transforma stimularea in influx nervos = codare
(codificare). Ex. receptorul pentru imagine este ochiul receptorul pentru simtul
olfactiv este nasul.
Calea de conducere transfera influxul nervos de la receptor la veriga
centrala. Si realizeaza un prim filtraj senzorial astfel incat la veriga centrala nu
ajung decat stimularile cu rol adaptativ pentru om.
Veriga centrala se gaseste pe cortex (scoarta cerebrala) si are rolul de a
transforma influxul nervos in fapt psihic, adica in senzatie.
Conexiunea inversa este calea de la veriga centrala spre receptor ce are
rolul de a regla adaptarea pentru stimulul respectiv.
Tipuri de senzatii
o Dupa natura analizatorului ce sta la baza formarilor deosebim intre:
Senzatii vizuale ochiul
Senzatii auditive urechea
Senzatii gustative limba
Senzatii cutanate pielea
o Dupa natura informatiilor pe care ni le ofera:
Senzatii ce ne dau informatii din mediul extern (vizuale,
auditive)
Senzatii care ne dau informatii din mediul intern (foame,
sete,oboseala, greata, sufocare, durere, frig, etc.)
Senzatii care ne dau informatii despre pozitia corpului
capului, membrelor
propreoceptive (ne ajuta sa ne tinem pozitia
verticala)
de echilibru (ne ajuta sa ne tinem echlibrul)
chinestezice (despre miscari)

S
SSE
EEN
NNS
SSI
IIB
BBI
IIL
LLI
IIT
TTA
AAT
TTE
EEA
AA S
SSI
II L
LLE
EEG
GGI
IIL
LLE
EE E
EEI
II
Sensibilitatea reprezinta premisa biofiziologica a capacitatii de a avea
senzatii.
Sensibilitatea este considerata totusi ca o proprietate a organismului de a
receptiona factorii indiferenti, de a stabili un raport cu sens intre ei si cei
conditionati (Zlate).
De aceea interpretarea posibilului suport organic al senzatiilor a fost
intotdeauna mai dificila. Ea implica incontestabil structuri si retele neural
reflexogene de excitatie bine determinate anatomic; dar ele de fiecare data mai
presupun unele structuri de suport functionale, mai greu identificabile in acest fel.
Pentru psihologi producerea sensibilitatii este o functie dependenta de
motricitatea care o faciliteaza. Relatia dintre sensibilitate si motricitate se situeaza
la doua niveluri: la cel macrosistemic care vizeaza relatia organism -mediu si la
nivelul microsistemelor al analizatorilor. Sensibilitatea se formeaza si se
perfectioneaza in cursul vietii in stransa legatuara cu motricitatea la nivelul tuturor
modalitatilor senzoriale.
Cu nimic diferit de excitabilitatea sau iritabilitatea, senzatiile si sensibilitatea
se raporteaza in mod egal si au ca suport o activitate a sistemului nervos central.
Poate sa fie invocat deseori sinestezic si sistemul endocrin, precum si alte organe si
tesuturi (hepatic, muscular, etc.) ; Cu deosebirea ca doar procesele psihice proprii
sensibilitatii corespund totusi unui nivel de reflectare superioara, sunt expresia unui
nivel adaptiv ce depaseste nemijlocitul raport organism-mediu, pentru a cuprinde
ansamblului raporturilor functionale cognitiv-conative subiect-obiect.
Aparitia sensibilitatii introduce in relatia organism-mediu o functie noua, cea
a semnalizarii, care consta in aparitia unei legaturi si a unui transfer de semnificatie
de la stimulul biologiceste necesar (neconditionat ) la stimulul neutru (conditionat).
Realizrea functiei sensibilitatii si a semnalizarii au reclamat si forma -
rea unor mecanisme adecvate. Asa s-au desprins si s-au diferentiat, treptat, in
cursul evolutiei filogenetice, structuile receptoare si cele neuronale.
In organizarea si functionarea sensibilitatii si a structurilor senzoriale, o data
cu aparitia omului, se va impune un principiu nou. Este vorba de principiul
aferentatiei dominante individuale : la fiecare individ, in functie de particularitatile
organizarii sale interne si ale contextului socio-cultural in care traieste, din
multimea initiala a modalitatilor senzoriale se va desprinde si se va impune ca
dominant auna anume.
Asadar, sensibilitatea este diferentiata, inalt specializata si distribuita pe
modalitati in cadrul diversilor analizatori. Toate aceste modalitati, pe langa
particularitaile proprii, pun in evidenta existenta unor trasaturi si legi generale
comune :
a)toate se prezinta in forma continutlui, delimitate la extremitati de pragul
absolut superior (intensitatea maxima a stimulului) si de pragul absolut inferior
(intensitatea minima a stimulului) ;
b)in interiorul continuumului, intre cele doua praguri absolute ;
c)dinamica si functionarea tuturor formelor modale de sensibilitate, se
subordoneaza actiunii a trei categorii de legi :
1.psihofizice ; 2.psihofiziologice ; 3.socio-culturale.
Legile psihofizice ale sensibilitatii se refera la raportul dintre intensitatea
fizica a stimulului si nivelul sensibilitati, respectiv al senzatiei.
Prima lege se aplica pragurilor absolute, pe cand cea de-a doua reglementeaza
pragurile si sensibilitatea diferentiala.
Legile psihofiziologice ale sensibilitatii exprima dependenta nivelului si
dinamicii acesteia de fenomenele care au loc in organizarea interna a subiectului,
inainte si in timpul receptionarii stimulului modal specific.Esentiale sunt : legea
adaptarii, legea contrastului, legea sensibilizarii si depresiei, legea sinesteziei si
legea oboselii.
Legea adaptarii exprima caracterul intrinsec dinamic al sensibilitatii,
deplasarea in sus sau in jos a pragurilor absolute si diferentiale sub actiunea
prelungita a stimulului sau in absenta acestuia.
Legea contrastului exprima cresterea sensibilitatii ca efect al interactiunii
spatio-temporare a excitantilor de intensitati diferite, care actioneaza simultan sau
succesiv asupra aceluias analizator.Corespunzator, vom avea doua tipuri de
contrast : simultan si succesiv.
Cel simultan consta, fie in accentuarea reciproca a claritatii si pregnantei
stimulilor prezentati in acelasi moment in campul perceptiei, fie in accentuarea
stimulului principal sub influenta stimulilor de fond.Contrastul simultan are o sfera
de manifestare mai redusa decat cel succesiv ; este greu de obtinut in cadrul
sensibilitatii gustative si olfactive si slab exprimat in cadrul celei auditive.
Contrastul succesiv consta in cresterea acuitatii perceptive (a nivelului
sensibilitatii ) in raport cu un stimul prezentat la scurt timp dupa actiunea mai
indelungata a altui stimul de aceeasi modalitate, dar diferit dupa intensitate.El se
evidentiaza in sfera tuturor modalitatilor senzoriale.
Asatazi, se considera ca in structura fiecarui analizator exista retele
neuronale specializate in crearea si accentuarea contrastelor.
Acestea se regleaza la diferite niveluri si, in functie de sarcina perceptiva sau
de caracteristicile fizice si statistice ale stimulilor, emit doua categorii de semnale :
de sensibilizare a unor neuroni (senzitivi) si de inhibare
a altora.
Legea sensibilizarii si depresiei exprima cresterea sau scaderea sensibilitati
in cadrul unui analizator, fie ca urmare a interactiunii diferitelor campuri
receptoare proprii, fie ca urmare a interactiunii lui cu alti analizatori.
Modificarea sensibilitatii pe fondul interactiunii analizatorului este un
fenomen frecvent si usor de observat.
Legea sinesteziei exprima acea interactiune intre analizatori, in cadrul careia
calitatile senzatiilor de-o anumita modalitate sunt transferate senzatiilor de-o alta
modalitate.
Legea oboselii exprime faptul ca analizatorii fiind sisteme care functioneaza
pe baza de consum de energie stocata in structura lor, iar aceasta energie fiind
cantitativ limitata sunte supusi fenomenului de oboseala.
Legile socio-culturale ale sensibilitatii exprime dependenta organizarii si
functionarii mecanismelor senzoriale ale omului de particularitatile stimulului,
sarcinilor, formelor de activitate si etaloanelor pe care le genereaza in mediul
socio-cultural. Daca legile psihofizice si cele psihofiziologice sunt generale, legile
socio-culturale sunt proprii numai sensibilitatii omului.
La om, devine obligatoriu, ca in analiza sensibilitatii, pe langa componentele
si formele primare, sa se adauge componente si forme secundare. Asa avem de
pilda, sensibilitatea muzicala, sensibilitatea fonematica, sensibilitatea culturala,
sensibilitatea cromatica diferentiala.
Legea constientizarii postuleaza faptul ca delimitarea si definirea
continuumului sensibilitatii se realizeaza prin raportarea la starea vigila a
subiectului si la capacitatea subiectului de a avea o senzatie specifica de care
sa-si dea seama.
Legea estetizarii si semanizarii exprima modelarea sensibilitatii umane in
raport cu desprinderea si actiunea a doi factori culturali :frumosul si semnificatia.
Legea verbalizarii exprima o caracteristica generala a organizarii psiho-
comportamentala a omului, anume aceea a edificarii si reglarii verbale.
Sensibilitatea se subordoneaza si ea acestei legi, cuvantul exercitand o actiune
reglatoare direct asupra ei.
Perceptiile
Perceptia este procesul psihic senzorial prin care cunoastem obiectul, in
totalitatea insusirilor concrete, cand acestea actioneaza asupra organelor de simt.

Faze
Detectia. Se sesizeaza prezenta obiectului in campul perceptiv. Pentru a fi detectat
obiectul, este necesar sa se depaseasca pragul minim absolut.
Discriminarea. Obiectul este diferentiat de altele din campul perceptiv. Pentru
discriminarea obiectului, conditia este de a fi depasit pragul diferential minim.
Identificarea consta in recunoasterea obiectului. In aceasta faza, au importanta
mare experienta trecuta de cunoastere si limbajul.
Interpretarea. Se da semnificatie obiectului.
Perceptia ne ofera cunostinte verificabile, iar noile experiente perceptive se
integreaza in cele trecute. Ea trebuie sa fie adevarata, dar nu este o reflectare ca in
oglinda, ci raspunde trebuintelor fiecarul individ.
"Procesul de perceptie (care este baza cognitiei) nu este numai veridic, ci si
personal. Cand dizolvam informatia noua in semnificatiile cunoscute, o facem din
cauza "starii de pregatire perceptiva" . Cand percepem rapid probleme importante
pentru noi (ca numele nostru), vorbim de vigilenta perceptiva. Cand blocam
informatiile neplacute ("Orb este numai acela care nu vrea sa vada"), vorbim de
"aparare perceptiva". Toate aceste procese au fost stabilite in mod experimental"
(Gordon W. Allport, Structura si dezvoltarea personalitatii).

Legi ale perceptiei
Legea selectivitatii procesului perceptive.Focalizarea atentiei in cursul examinarii
unor figuri amestecate (dupa H. L. Teuber, in Handbook of Psychology l,
Neurophysiology, 1960, vol. III).
Obiect si fond al perceptiei:
. Totalitatea elementelor aflate in campul vizual formeaza campul perceptiei.
. Elementul perceput clar este obiectul perceptiei. Selectivitatea procesului
perceptiv consta in aceea ca nu se percep cu aceeasi claritate toate obiectele din
campul perceptiv, numai un anumit aspect sau un obiect fiind obiect al perceptiei,
celelalte din camp reprezentand fondul perceptiei.
Factorii de care depinde selectivitatea sunt de doua categorii:
- factori care tin de obiectul perceptiei: miscarea obiectului, conturare speciala,
contrast, indicare verbala;
- factori subiectivi (tin de cel care percepe): semnificatia pentru persoana
respectiva, (vezi: stare de pregatire perceptiva, vigilenta perceptiva, aparare
perceptiva), experienta anterioara. Reclamele se bazeaza pe factori ce tin de
obiectul perceptiei.

Legea integralitatii imaginii perceptive.Fiecare categorie de obiecte are anumite
elemente in alcatuirea lor care sunt de nelipsit, definitorii.
Constante perceptive
Desi pot exista variatii de distanta, de unghi de privire, de iluminatie, totusi
percepem obiectele ca relativ nemodificate.
Constanta marimii. Marimea imaginii pe retina variaza in functie de distanta,
micsorandu-se cand distanta creste. Totusi, pentru distante de pana la 18 metri,
percepem obiectele la marimea lor reala. Aceasta pentru ca la perceperea marimii
participa si analizatorul kinestezic. Este importanta, de asemenea, experienta
anterioara (la copiii de 7-8 ani constanta marimii este mai putin formata decat la
adulti).
Constanta formei. Se manifesta in anumite limite de distanta si unghi de
inclinare fata de perpendiculara privirii pe obiect; (pana la un metru si un unghi de
10 grade).
Exista si constanta culorii, care se explica prin experienta anterioara. De
exemplu, noaptea vedem iarba tot verde.

Forme complexe ale perceptiei
Formele complexe ale perceptiei sunt perceptia spatiului, perceptia timpului si
perceptia miscarii.
Perceptia spatiului. Spatiul ca atare, fiind infinit, nu poate fi perceput. Se pot
percepe insusiri spatiale ale obiectelor: forma, marime, pozitie relativa, dimensiuni,
distante, relief etc. Perceptia caracteristicilor spatiale se realizeaza prin mai multe
modalitati senzoriale: vizuala, chinestezica, tactila, auditiva. Rolul esential il are
vazul. In perceperea caracteristicilor spatiale, un rol important il are experienta cu
obiectele, care duce la fixarea de etaloane prin invatare. De asemenea, este
importanta contributia limbajului, in unele cuvinte (prepozitii, adverbe) fiind fixate
relatii spatiale.

Perceptia timpului. Fiind infinit, nici timpul nu poate fi perceput ca atare. Se pot
percepe doar caracteristici temporale ale evenimentelor: continuitate -
discontinuitate; succesiune; simultaneitate; durata. Perceptia timpului presupune
memoria, care face posibila axa trecut - prezent - viitor. Experienta traita este
foarte importanta pentru ca fragmenteaza continuumul temporal obiectiv masurabil
(secunda, minut, ora, zi, an etc.)
Sisteme de referinta pentru timp:
a) sistem fizic, cosmic (repetabilitatea fenomenelor naturale zi - noapte, anotimpuri
etc.).
b) sistem biologic - cicluri de viata, ritmuri organice (puls digestie, metabolism,
veghe-somn etc.)
c) sistem social - cultural - instrumente de masurare a timpului, constiinta, istorica
etc.
Durata
Cu mai mare precizie se percepe numai durata de la 1/100 s la 2 s.

Perceptia miscarii subiectiv se "dilata" sau se "contracta" in functie de anumiti
factori: cantitatea de evenimente pe fragmentul de timp, calitatea placuta sau
neplacuta a evenimentelor etc.
Pentru a percepe miscarea,care presupune spatiu-timp, sunt necesare:
schimbare de pozitie si schimbare de viteza. Este foarte importanta contributia
vazului - imagini succesive: o imagine nu dispare imediat ce dispare stimulul.
Imaginea care urmeaza se suprapune pe cea dinainte. In proiectia cinematografica,
fiind date minimum 20 de imagini statice pe secunda, percepem miscare continua.

Perceptia interpersonala (intercunoasterea) este un proces central in
comunicarea interpersonala extralingvistica. Obiectul perceptiei interpersonale este
constituit de insusirile manifeste ale persoanei, trasaturi situational-relevante si
conduite relationale. Are o perceptie interpersonala mai buna cel care identifica
insusirile neaparente ale altei persoane.
Perceptia interpersonala imbina reflectarea senzoriala cu reflectarea rationala si
decurge din nevoia de a fi cu altii. Este intr-un inalt grad selectiva.
Aspecte negative ale perceptiei interpersonale: atitudine excesiv de critica sau
excesiv de necritica; inertie perceptiva (pozitiva sau negativa): te lasi pacalit de
aparent si nu sesizezi neaparentul.
Datele perceptiei interpersonale pot facilita sau perturba relatiile dintre oameni.

Observatia si spiritul de observatie
Observatia este o forma de perceptie superioara celei spontane (cea neintentionata,
fara scop dinainte stabilit). Ea este in acelasi timp un proces senzorial, intrucat
foloseste organele de simt,, si un proces intelectual, intrucat presupune procesare
logica si intelegere. Este o percepere dirijata verbal si interpretata conceptual,
ducand la cunoasterea profunda.
. Observatia este o activitate perceptiva constienta si autoreglata, sistematica. Ea
implica acuitate senzoriala si inteligenta. De aceea este si metoda de cercetare in
stiinta.
. Spiritul de observatie este aptitudinea de a sesiza rapid ceea ce este relevant, desi
nu apare in mod foarte evident.
Invatarea perceptiva
Invatarea este orice modificare de comportament care indeplineste conditiile:
- apare in urma unei experiente personale;
- se pastreaza in timp.
Cand continutul invatat este perceptiv (vizual, auditiv), spunem ca avem de-a
face cu invatare perceptiva. Literele, cifrele, semnele de circulatie, figurile
geometrice sunt exemple de continuturi perceptive. Rezultatul invatarii este
identificarea si reproducerea celor invatate. Repetarea experientei perceptive prin
exercitiu duce nu numai la identificarea sau reproducerea fara dificultate a
obiectelor, ci si la imbunatatirea capacitatii de discriminare. De asemenea,
invatarea perceptiva prin observatie duce la formarea unei aptitudini speciale de a
observa, numita spirit de observatie.















Ministerul Educiei din Republica Moldova
Universitatea de Stat din Tiraspol



La cursul de psihologie generel
:Perceptia si senzatia









A efectuat: Pogurschi Ana
A verificat: apu Grigore






Chiinu 2013-2014