COMPARAȚIE ÎNTRE SENZAȚII ȘI PERCEPȚII

Psihologia este ştiinţa care studiază procesele și fenomenele psihice, activitatea

umană, privită ca relație între latura internă și cea externă a omului, precum și sistemul de
personalitate cu structurile, trăsăturile și particularitățile sale.
Omul este o ființă superioară celorlalte ființe datorită psihicului său. Sistemul psihic
uman se manifestă prin procese psihice (senzația, percepția, gândirea, imaginația, voința
etc.), fenomene psihice (limbajul și atenția), stări psihice (conștiență sau inconștiență, etc.)
și însușiri psihice (trăsături de caracter, stări temperamentale, etc.).
Dintre acestea, procesele psihice sunt, la rândul lor, grupate în procese cognitive
senzoriale (senzația, percepția și reprezentarea), procese cognitive superioare (gândirea,
memoria și imaginația) și procese și activități reglatorii (motivația, voința și afectivitatea).

De-a lungul istoriei, conceptele psihologiei au evoluat de la concepte abstracte

precum animismul (omul are mai multe suflete) sau de la ideologiile filosofice ale marilor
gânditori din Antichitate, până la noțiuni concrete, demonstrate pe baza experimentelor.
Una dintre primele etape ale dezvoltării conceptelor psihologiei moderne a fost
realizată de filosoful scoțian Thomas Reid (1710-1796), care a revoluționat lumea prin
ideea sa de raportare a senzației la percepție, după identificarea acestora ca elemente
existente și interdependente din psihicul uman. Această analiză comparativă a celor două
procese este cea mai răspândită modalitate de definire și individualizare a acestora.
”Punerea faţă în faţă a două mecanisme cognitive reuşeşte să conducă la surprinderea
notelor distinctive a fiecăruia dintre ele” (Ungureanu, 2015, p.1). Thomas Reid considera
că senzaţiile sunt unităţi psihice elementare şi primitive care, prin combinare sau asociere
între ele, determină apariția percepţiilor. Astfel, reiese caracterul primitiv al senzaţiilor
elementare prin comparație cu caracterul complex şi structural al percepţiilor.
Tema senzațiilor și a percepțiilor a reprezentat obiect de studiu pentru
reprezentanții a două curente psihologice contradictorii, asociaționismul și gestaltismul.
Asociaționismul, apărut în jurul secolului XVIII în Europa, susținea ideea că la baza
mecanismelor și proceselor cognitive se află senzația, iar suprapunerea în timp și spațiu a

1
mai multor senzații conduce la formarea percepției, apoi, pe baza acestora, se vor construi
procese din ce în ce mai complexe precum reprezentarea și gândirea. Asociaționiștii
susțineau primatul părții asupra întregului, iar în explicarea naturii și organizării psihicului
uman recurgeau la principiul descompunerii-recompunerii. Prin urmare, între senzație și
percepție, între percepție și gândire există doar deosebiri de ordin cantitativ și nu de ordin
calitativ.
Gestaltismul, apărut în secolul XX, a furnizat fundamentele studiului modern al
percepției. Acest curent apare ca o reacție împotriva asociaționismului, el afirmând
primatul întregului asupra părții. Gestaltistii susțineau faptul că, încă de la naștere,
psihicul uman este organizat pe niveluri diferite de complexitate, primul nivel fiind
percepția, iar nivelul superior fiind gândirea. Conform acestora, structurile psihicului sunt
înnăscute.
În urma tuturor acestor studii și teorii, psihologia contemporană oferă date certe și
verificabile despre senzație și percepție.

Senzația este primul și cel mai simplu nivel de informare referitoare la lumea
externă și internă a individului.
SENZAȚIA este procesul psihic cognitiv senzorial elementar de reflectare a
unei singure calități concrete a unui obiect sau fenomen care acționează direct asupra
unui singur analizator sau organ de simț.
Senzațiile se produc ca urmare a prelucrării informației la nivelul sistemului nervos
central, informație care este preluată de analizator.
”Senzațiile precizează mai bine diferența dintre fiziologic și psihologic. De
asemenea, evidențiază continuitatea lor, integrarea fiziologicului în/de către psihologic,
asigurând în felul acesta reglarea generală a comportamentului.” (Zlate, 2006, p.140)

Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior de integrare a informației referitoare

la lumea și universul intern sau extern al individului. Dacă senzația oferă informații
referitoare la o singură calitate a obiectului, percepția procură informații referitoare la
totalitatea trăsăturilor concrete ale obiectului.
PERCEPȚIA este procesul psihic cognitiv senzorial de reflectare a tuturor
trăsăturilor concrete ale obiectelor și fenomenelor care acționează direct asupra
analizatorului sau organului de simț.
Asociaționiștii susțineau faptul că percepția nu este decât o simplă sumă de senzații

2
care se suprapun în timp, iar gestaltistii faptul că percepția reprezintă primul nivel al
cunoașterii senzoriale, existența senzațiilor fiind contestată.
În prezent, este dovedit faptul că percepția nu se poate realiza în absența
senzațiilor, dar în același timp nu este nici o simplă sumă de senzații, cum afirmau
asociaționiștii.

Analizând datele teoretice despre cele două procese psihice, se observă un mod
implicativ de relaţie, în sensul că, dacă nu există senzaţii, nu poate apărea percepţia.
Relația senzații - percepții se poate defini ca o legătură între proprietățile
separate/distincte și proprietățile de ansamblu. Astfel, atât diferențele, cât și asemănările
dintre cele două se pot concentra într-unul din exemplele citate de psihologul Andrei
Cosmovici (1927-2013) în lucrarea sa ”Psihologie generală”: ”într-o poiană zărim un
stejar masiv. De la el primim o serie de senzații de culoare, miros, sunetele provocate de
foșnetul frunzelor; dacă ne apropiem și punem mâna pe trunchi, sesizăm o scoarță aspră,
brăzdată (până aici totul se aseamănă cu exemplul trenului în mișcare menționat anterior),
totuși, percepția nu se reduce la suma acestor senzații. Mai întâi, arborele ne apare ca un
tot unitar, pe care îl recunosc ca fiind un stejar, apoi deși imaginea lui se produce pe
retină, eu îl văd departe de mine, la 20-30 metri. Sunt sigur că există în mod real și nu îl
visez.” (Cosmovici, 1996, p.110). Astfel, se demonstrează faptul că senzațiile
interacționează.
Un alt exemplu susține importanța deosebită a experienței anterioare în procesele
de percepție și reprezentare, astfel încât imaginile obiectelor cu care noi interacționăm
înainte contribuie la îmbogățirea percepției, la multiplicarea detaliilor și la claritatea ei:
când ne aflăm prima oară într-un oraș nu observăm prea multe, dar dacă trecem frecvent pe
acolo, uitându-ne în urmă, vom observa mai multe detalii (în colț se află o cofetărie, un
magazin de îmbrăcăminte, etc.).

Analizând relațiile dintre cele două procese psihice, pot fi determinate o serie de
deosebiri, deși deosebirea în practică a senzațiilor de percepții este destul de dificilă.
Cea mai importantă dintre deosebirile dintre percepție și senzație constă în faptul că
senzația redă numai însușirile concrete și particulare ale unui obiect sau fenomen, în timp
ce percepția reflectă totalitatea însușirilor concrete ale unui obiect sau fenomen.
Senzațiile oferă o imagine simplă (produce modificări doar la nivelul
analizatorului), separată (informații referitoare la o singură calitate a obiectului).

3
Percepțiile, în schimb, sunt imagini complexe, unitare.
Deosebirile dintre senzație și percepție se observă pe tot parcursul dezvoltării
umane, când datorită structurii mai simple a senzației, o regăsim pe aceasta ca element
fundamental în psihicul copiilor, pe când la adulți, situația este inversă: predomină
percepțiile, senzațiile devenind din ce în ce mai rare și îmbinându-se cu experiențele
anterioare ale individului. ”Senzații separate nu întâlnim la omul adult. Ele există la
animale inferioare și la copil în primele săptămâni ale vieții, când mielinizarea
incompletă a fibrelor asociative din cortex împiedică o comunicare instantanee între
diferitele porțiuni ale sale. Odată cu maturizarea mai avansată a conexiunilor
interneuronale, fiecare senzație sintetizează cu alte produse simultan, precum și cu urmele
excitanților anteriori, formând ceea ce numim o percepție, o cunoaștere sintetică a
obiectului (sau fenomenului) în integritatea lui.” (Cosmovici, 1996, p.95)
Toate studiile arată faptul că, spre deosebire de senzație, percepția permite
posibilitatea diferențierii și identificării obiectelor. ”Percepția constituie un act de sesizare
a realității concrete. Se pot descrie două conduite principale: identificarea și
discriminarea. Unii adaugă și o a treia, detectația. Spre exemplu, uitându-ne pe fereastra
trenului în mișcare observăm în depărtare «ceva» care se mișcă. Aceasta ar fi detecția.
Apropiindu-ne de locul respectiv, identificăm un cal care paște, iar ajungând mai
aproape, distingem o serie de amănunte: e legat cu o frânghie, e slab; asemenea detalii
implică o discriminare.” (Cosmovici, 1996, p.110)
Totodată, se poate observa și complexitatea percepției în raport cu calitatea
primitivă a senzației, deoarece desfăşurarea percepţiei este susţinută şi mediată de acţiunile
pe care le efectuăm asupra obiectelor percepute: deplasare, aşezare, ordonare, compunere,
descompunere, măsurare etc.
Calitatea imaginii perceptive depinde în mare măsură de relaţia activă a persoanei
cu obiectul. Percepţiile se pot produce în absenţa acţiunii stimulilor asupra analizatorilor,
pe când caracteristicile/însuşirile unei senzaţii depind, în aceeași măsură, de
particularităţile stimulului şi de cele ale mediului.
Calităţile imaginii perceptive nu depind de condiţiile în care are loc perceperea
obiectului, ci depind în mare măsură de relaţia activă cu obiectul. O experienţă plăcută
provocată de un stimul va determina asocierea imaginii perceptive a acestuia cu o
tonalitate afectivă pozitivă.
Totodată, o deosebire semnificativă reiese din faptul că percepția are anumit grad
de generalitate, fapt ce nu ar fi posibil fără participarea operațiilor intelectuale, în timp ce

4
procesul psihic al senzației este mult mai simplu, având la bază analizarea unui stimul, fără
implicarea gândirii.
Este evident faptul că tonalitatea afectivă a unei senzaţii este independentă de
natura stimulului şi de experienţa anterioară a subiectului sau de atitudinile acestuia, spre
deosebire de percepție, care denotă un proces mult mai subiectiv.

Cercetările efectuate de-a lungul timpului au evidențiat, totuși, o serie de

asemănări între cele două procese psihice, senzația și percepția.
Încă de la faptul că ambele sunt procese cognitive senzoriale se marchează strânsa
relație dintre acestea și importanța lor în fenomenul de cunoaștere a lumii exterioare și
interioare.
Cele două procese psihice cuprind însușiri intuitiv-figurative, ele producând efecte
fiziologice. Atât percepțiile, cât și senzațiile denotă imagini primare ce nu pot fi modificate
voluntar.
S-a constatat faptul că unii factori externi precum limbajul sau motricitatea au rol
important în cadrul celor două procese. Spre exemplu, limbajul are în cadrul percepției rol
integrator, iar mișcarea în cazul senzației reprezintă un element cheie în decodificarea
informației. ”Senzațiile se vădesc a rezulta nu doar din excitația unor puncte de pe
scoarța cerebrală senzitivă, ele implică un sistem de raporturi între veriga senzorială și
cea motorie” (Cosmovici, 1996, p.96). Astfel, analiza unei senzații nu poate fi completă
fără luarea în calcul a mișcărilor implicate, ce permit o cunoaștere adevărată a realității.
Importanța acestei teorii reiese și din cercetări contemporane, precum cea a psihologului
rus Aleksei N. Leontiev (1903-1979), care a observat rolul mișcării în realizarea senzațiilor
tactile: dacă mâna stă nemișcată pe un obiect, nu aflăm aproape nimic; dacă ea se
deplasează pe suprafața lui putem primi informații despre asprimea sau netezimea lui,
despre formă sau despre mărime.
La baza relației dintre percepție și senzație stau rolurile pe care ambele le prezintă
în raport cu dezvoltarea umană pe plan psihic. Ele reprezintă o bază necesară pentru
dezvoltarea capacităților volitive, cognitive și afective ale omului, fără cele două procese
individul fiind incapabil de a cunoaște și de a evolua în raport cu universul interior și cel
exterior.

”În concluzie, senzațiile și percepțiile au un rol comun, acela de preluare a

informațiilor din mediu, din această cauză adeseori ele se confundă. În realitate nu este

5
vorba de două procese separate, ci de două etape succesive ale aceluiași tip de operare
informațională, una analitică și cealaltă sintetică, separate doar din rațiuni didactice.
Într-o primă etapă sistemul psihic preia o serie de amănunte izolate despre mediu
(senzațiile), urmând ca apoi detaliile să fie asamblate, ca într-un puzzle, rezultând imagini
ale unităților lumii sau a obiectelor (percepții).” (Ilisie, 2012) Percepțiile și senzațiile au o
legătură deosebit de strânsă, deosebirile dintre acestea fiind, din multe puncte de vedere,
imperceptibile. Fără percepții nu ar exista senzații și invers.
Psihicul omului este atât de complex, încât, poate, multe dintre tainele tuturor
acestor procese nu vor fi curând pe deplin cunoscute.

BIBLIOGRAFIE
1. Cosmovici, Andrei, Psihologie generală, Editura Polirom, Iași, 1996
2. Ilisie, Ovidiu, Senzații & Percepții, http://www.ovidiuilisie.ro/2018/02/28/senzatii-
perceptii/, 2012
3. Lupșa, Elena & Bratu, Victor, Psihologie – Manual pentru clasa a X-a, Editura
Corvin, Deva, 2005
4. Novac, Corneliu, Elemente de psihologie a educației, Facultatea de Științe,
Universitatea din Craiova, 2015
5. Tarnovschi, Ana & Racu, Jana, Psihologia proceselor cognitive, Facultatea de
Psihologie și Științe ale Educației, Sociologie și Asistență Socială – Departamentul
de Psihologie, Universitatea de Stat din Moldova, Chișinău, 2017
6. Ungureanu, Violeta, Senzații, percepții, reprezentări, LinkedIn Corporation, 2015
7. Zlate, Mielu, Psihologia mecanismelor cognitive, Collegium Polirom, 2006