Cina la romani

Roxana Elena Ene

Clasa a VII-a B

În antichitate, ca şi astăzi, cina era un moment de

destindere în viaţa familială şi în viaţa de societate.
Grupaţi în jurul unei mese, după o zi de trudă,
membrii familiei puteau să-şi împărtăşească impresii, să
facă recapitulări ale activităţii desfăşurate, să întocmească
planuri de viitor, să vorbească despre toate lucrurile
importante şi neimportante, aşa cum sunt convobirile într-o
familie.

La romani, masa principală a zilei era cina,

dimineaţa servindu-se o gustare compusă din pâine, brânză,
măsline sau miere, iar la prânz se servea mâncare rece, de
obicei rămasă din seara precedentă.
Înainte de cină, romanii avuţi puteau să guste ceva după amiază în timp ce frecventau băile
publice. Meşteşugarii şi oamenii de rând, care nu aveau atât de mult timp liber pentru a lua masa, puteau
îmbuca ceva la repezeală în oraş. Romanii au inventat de fapt „fast food-ul”, căci vânzători ambulanţi
vindeau pe stradă sau în taverne cârnaţi calzi, plăcinte cu carne tocată, fripte în ulei, sau omlete.
Romanii luau cina într-o încăpere special amenajată – triclinium – numită astfel deoarece în jurul
unei mese pătrate se aflau trei paturi, pe care comesenii şedeau tolăniţi, sprijinindu-se pe cotul stâng,
pentru ca să aibă mâna dreaptă liberă, cu care să se poată servi. Latura a patra a mesei rămânea neocupată
şi pe acolo sclavii aduceau bucatele.
Dacă însă la cenae, adică la masa de seară, care, de obicei, începea pe la ora trei după amiază, erau
invitati şi prieteni, atunci cina se transforma într-un convivium (ospăţ sau banchet).

Conviviumul
Meniul unei astfel de mese romane, la cei înstăriţi, era foarte bogat.
Se începea prin gustatio sau promulsis (aperitiv) la care se mâncau scoici, lăptuci, ouă, crustacee
şi se bea vin amestecat cu miere. Aceasta era prima parte a cinei.
A doua parte, cea principală, consta din două până la şapte feluri de mâncare. Se serveau tot soiul
de fripturi, pregătite în variate chipuri, la care se beau vinuri mai alese. Când se începea partea a doua a
cinei, se făceau libaţii zeilor şi se arunca pe altar făină amestecată cu sare.
În partea a treia a cinei se serveau prăjituri şi, în general, articole de patiserie, precum şi brânză,
fructe, vin. Dintre fructe se mâncau, mai ales, merele, de aici proverbul ab ovo ad male (de la ou la mere)
adică de la începutul până la sfârşitul unui lucru.
Calitatea ospeţelor sau, mai bine zis, amploarea destinderii la un ospăţ depindea de comunitatea de
sentimente şi idei a comesenilor. Cicero se simţea mai bine la ospeţe, fiindcă se afla între prieteni care
aveau, mai ales, aceleaşi idei politice. Se întîmpla însă ca, la unele ospeţe, să nu se creeze acea plăcută
atmosferă care l-a făcut pe Cicero să spună că, în timpul unui convivium, se trăieşte cel mai intens.
Astfel de ospeţe erau acelea oferite de parveniţi, care, în epoca imperială, mai ales, au oferit
material de observaţie şi discuţie prozatorilor şi poeţilor, cum au fost Petroniu, Marţial şi Iuvenal.
Parvenitul era un fost sclav sau un om liber din păturile inferioare care, prin diferite mijloace, de cele mai
multe ori reprobabile, ajunsese să-şi facă o mare avere. Ospăţul pentru el era un minunat prilej de a-şi
etala bogăţia. Aceasta însă era în contrast cu incultura şi manierele lui.
Invitaţii, în aceste cazuri, erau sau oameni de aceeaşi categorie socială, sau „clienţi“, pentru că, în
dorinţa de a părea un om la fel cu cei din aristocraţie, el îşi avea „clienţii“ lui, oameni adesea cu mult mai
inteligenţi şi cu mai mult bun simţ. Clienţii săraci erau mulţumiţi când primeau o invitaţie la masa câte
unui bogat, în nădejdea de a se înfrupta din bunătăţi pe care sărăcia lor nu le îngăduia să şi le procure. Dar
decepţia lor era, de multe ori, mare. Parvenitul, pe lângă bădăranie şi incultură, dovedea şi o meschinărie
care revolta pe clienţii famelici.