Sunteți pe pagina 1din 9

Colegiul Național “Mihai Eminescu” Oradea

Portofoliu

Umanismul și Renașterea

Nume elev: Curt Diana

Clasa: 9 C
Colegiul Național “Mihai Eminescu” Oradea
Termenul de Umanism vine din latina humanitas = omenie, umanitate și are două
semnificatii:
1. Poziţie filozofică care pune omul şi valorile umane mai presus de orice, orientându-se în
special asupra omului ca individ. Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului şi
moralităţii prin mijloace umane, în sprijinul intereselor umane. Umaniştii susţin moralitatea universală
bazată pe condiţia umană ca loc comun, sugerând că soluţiile problemelor sociale şi culturale umane
nu pot fi provincialiste.
2. Mişcare spirituală care stă la baza Renaşterii.
În secolele al XIV-lea și al XVI-lea, Italia se impune ca cea mai dezvoltată regiune a Europei.
Orașe ca Florența, Veneția, Milano, Genova, Pisa, Roma și altele, se organizează sub forma comunei
și cunosc o prosperitate economică.
În aceste orașe se dezvoltă o nouă economie, cea capitalistă, și o nouă categorie socială-
burghezia, îmbogățită din afaceri. Acești oameni bogați și iubitori de cultură (Strozzi, Sforza, Lorenzo
de Medici “Magnificul”) au stimulat (inclusiv financiar) artele, cultura, literatura și științele care,
astfel, au cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. Același rol l-au avut, la Roma, unii dintre conducătorii
bisericii catolice (de exemplu papa Iulius al II-lea) ;
Din Italia, valorile umaniste si ale Renasterii cultural-artistice s-au raspandit rapid in cea mai
mare parte a Europei de vest si centrale (Franta, Anglia, Spania, Germania…)
În Germania și Olanda are loc o mare expansiune a imprimeriilor, se organizează adevărate
târguri de cărți care favorizează schimburile culturale.
Dintre marii personalități umaniști putem aminti : Italia: Dante Alighieri (poet, filosof, om
politic florentin, este considerat cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al
monumentalei lucrări ''Divina Comedie'', o capodoperă a literaturii universal; Olanda: Erasmus de
Rotterdam (a fost un teolog și erudit olandez, unul din cei mai însemnați umaniști din
perioada Renașterii și Reformei din secolele al XV-lea și al XVI-lea, catalogat drept "primul european
conștient", de către Stefan Zweig); Anglia: Thomas Morus (a fost un avocat, scriitor și om de
stat englez, personalitate reprezentativă a umanismului din Europa) și William Shakespeare
( dramaturg și poet englez, considerat cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză și
supranumit „Poetul din Avon” (în engleză "Bard of Avon”) sau „Lebăda de pe Avon” ("The Swan of
Avon"). Din vasta sa operă - parte realizată în colaborare - s-au păstrat aproape 38 de piese de teatru,
154 de sonete, 2 lungi poeme narative, precum și alte multe poezii traduse în aproape fiecare limbă
vorbită); Spania: Miguel de Cervantes ( romancier, poet și dramaturg spaniol, considerat simbolul
literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El ingenioso hidalgo don Quijote de
la Mancha”, („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulți critici literari l-au
considerat primul roman modern și una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale. A fost
supranumit „Principele ingeniozității”).
La noi, ideile umaniste au ajuns mult mai târziu, mai întâi în Transilvania (sec. XVI) , apoi și
în Moldova și Țara Românească (sec. XVII-XVIII). Dintre marii cărturarii umaniști din țara noastră,
putem aminti: Transilvania: Nicolaus Olahus, Johannes Honterus , diaconul Coresi; Moldova: Grigore
Ureche, Miron Costin, Ioan Neculce, Dimitrie Cantemir; Țara Românească: Constantin Cantacuzino.
Toți aceștia au contribuit din plin la dezvoltarea limbii și a literaturii române, la cunoașterea
istoriei noastre, a originii noastre latine și la dezvoltarea constiinței naționale la români.
Principalii factori care au favorizat apariția Umanismului sunt:
- dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor;
- mișcarea comunală, care a dus la emanciparea orașului;
- creșterea rolului burgheziei care devine purtătoarea “noului” în gândire și în societate;
- marile descoperiri geografice au deschis orizontul european, punându-și astfel amprenta
asupra Renașterii;
- inventarea tiparului;
- reforma religioasa si implicatiile sale.
Colegiul Național “Mihai Eminescu” Oradea
Renaşterea este o epocă în istoria Europei care cuprinde, în linii generale, sec. XIV – XVI, în
perioada începutului destrămării feudalismului şi a apariţiei capitalismului.
În Italia, Renaşterea cuprinde următoarele perioade: Prerenaşterea (sec. al XIV-lea),
Renaşterea timpurie (sec. al XV-lea), Renaşterea deplină ( 1500 – 1530), Renaşterea târzie (sfârşitul
sec. al XVI-lea) şi are următoarele centre principale: în sec. al XV-lea numeroase şcoli locale la
Florenţa, Siena, Veneţia, Padova, Urbino etc., iar în sec. al XVI-lea la Roma şi Veneţia.
În arhitectură, artele plastice şi decorative, stilul Renaşterii a apărut întâi în Italia în sec. al XV-
lea. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor
clasice greco – romane, au deţinut un rol hotărâtor. Înlocuirea viziunii fantastice a lumii,
corespunzătoare concepţiilor medievale, cu cea a unui univers organizat, inteligibil a determinat noua
structură a imaginilor artistice şi orientarea lor spre oglindirea realităţii obiective şi concrete, spre
figurarea spaţiului real. Cunoaşterea artistică şi cea ştiinţifică se împletesc în activitatea multor
creatori de seamă (L.B. Alberti, Leonardo da Vinci, A. Dürer ş.a.). Încercând să pătrundă legile
frumuseţii (de structură, proporţii, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea ştiinţelor ajutătoare artei
(perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc. În epoca Renaşterii, rolul artistului a
evoluat de la cel al meşteşugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează
opera.
Unul dintre cei mai mari arhitecţi ai Renaşterii timpurii a fost Filippo Brunelleschi (1377-
1446). A studiat monumentele antice care i-au influenţat pe mulţi arhitecţi şi oameni de ştiinţă. Multe
din elementele arhitecturii clasice (coloane, padimente triunghiulare, arcade rotunde şi domuri) au
început să fie utilizate. Aceste influenţe s-au făcut simţite în arhitectura multor clădiri şi ele au
continuat până în zilele noastre. Cea mai renumită lucrare a lui Brunelleschi este cupola bisericii
Santa Maria del Fiore, proiectată în anul 1420, o mare realizare inginerească, datorată în mare
măsură tehnicilor romane pe care artistul le-a studiat.
La 7 august 1420 începea construcţia celui mai impresionant proiect al Renaşterii, celebra
cupolă a lui Brunelleschi a Domului din Florenţa. Ridicarea acestui vast proiect a durat 170 de ani,
adunând efortul colectiv al mai multor generaţii. Astăzi, este întrecut în dimensiuni doar de Basilica
San Pietro din Vatican, Catedrala St.Paul din Londra şi de Domul din Milano. De altfel, domul
florentin a fost sursă de inspiraţie pentru Michelangelo atunci când a proiectat cupola Basilicii San
Pietro. Numele „del Fiore” se referă la floarea de crin, care este simbolul Florenţei sau la însuşi
numele vechi al oraşului, Fiorenza. Pe de altă parte, un document din secolul al XV-lea afirmă că
„floarea” s-ar referi la Hristos.

Realizarea cupolei, care urma să fie foarte amplă şi la mare înălţime, prezenta numeroase
probleme. Brunelleschi a reuşit să creeze această cupola imensă fără niciun sprijin sau schelă, datorită
unui design ingenios. A conceput o structură din cărămizi dispuse în formă de „spinare de peşte” care
permitea înălţarea boltei fără a mai fi nevoie de elemente susţinătoare şi cu o formă perfectă de arc,
întreaga suprafaţă find împărţită în opt porţiuni. A fost primul dom octagonal din istorie şi cel mai
mare dom construit până atunci. Se estimează că s-au folosit 4 milioane de cărămizi la cupolă.
Colegiul Național “Mihai Eminescu” Oradea
Sculptura şi pictura se desprind de arhitectură şi, pe lângă arta monumentală (pictura murală
şi decoraţiile sculpturale), se dezvoltă pictura de şevalet şi sculptura de postament. Desenul este
apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaşte o mare răspândire, răspunzând prin
posibilitatea de multiplicare, ca şi textul tipărit în noile tipografii, necesităţilor publicului numeros al
oraşelor.
În sec. al XIV-lea, sculptura şi pictura încep să reprezinte din ce în ce mai fidel omul şi natura.
Ele se apropie de natură tratând mai liber temele religioase şi mai exact realitatea care le servea de
model.
Arta Renaşterii a creat genuri noi: bustul – portret, medalia, statuia ecvestră. Sculptura îşi
concentreză interesul asupra feţei şi privirii pentru a exprima esenţa personalităţii. Bustul – portret
este un omagiu adus individului, medaliile au servit la glorificarea individului dezvăluind prin profil şi
prin viziunea frontală a capului fizionomia personajului, iar statuia ecvestră era omagiul suprem adus
gloriei unui personaj ilustru, unui comandant de oşti. Acestea erau aşezate în pieţe publice pe socluri
înalte, ca omagii ale admiraţiei publice. În acest sens sunt cunoscute statuile lui Donatello şi
Verrocchio.
Operele lui Donatello sunt incomparabile prin intensitatea expresiei. Exprimă mişcările
sufleteşti prin gesturile şi acţiunile corpului. Figurile sunt macerate de viaţă interioară, consumate de
pasiuni, expresive. Opera lui, include şi celebra sculptură din bronz David care a constituit începutul
unei noi perioade a Renaşterii.

Cea mai renumită lucrare o reprezintă David, învingătorul lui Goliath,


statuie independentă realizată în bronz. Statuia îl înfățisează pe legendarul
personaj – adolescentul pastor David ce reușește să-l ucidă pe uriașul Goliath
cu ajutorul unei praștii. Reprezentând primul nud (purtând pe cap ca simbol al
eleganței, doar o pălărie florentină) din statuara italiană, eroul este înfățișat cu
un trup adolescentin, grațios, ușor efeminat, cu forme delicate.
La picioarele sale se află capul lui Goliath, foarte realist realizat și cu o
suprafață aspra pentru a contrasta cu perfecțiunea și lustrul bronzului din care
este făcut personajul.
Momentul ales pentru ilustrarea legendei este bine precizat: sfârșitul
acțiunii, cand eroul a tăiat capul inamicului său (semnificative sunt sabia în
care se sprijină triumfător și capul de la picioarele sale), în fapt Donatello
reprezentând succesiunea momentelor, de la aruncarea pietrei cu praștia și până
la tăierea capului. David pare că ține în mâna opusă piatra, deși la picioarele
sale se afla deja capul uriașului.

Dintre toate artele Renaşterii, pictura e cea mai modernă, fiindcă artiştii s-au exprimat în ea
mai direct şi mai complet şi fiindcă influenţa antichităţii a fost mai redusă decât în domeniul
arhitecturii şi sculpturii.
În pictură trăsăturile înnoitoare din creaţia lui Giotto de Bondone sunt dezvoltate, la începutul
sec. al XV-lea, în pictura murală de florentinul Masaccio, care a fost primul pictor care a creat imagini
monumentale în spirit naturalist, apoi în a doua jumătate a secolului, de Mantegna, de Botticelli, iar
pictura de şevalet este ilustrată cu precădere la Veneţia. În sec. al XVI-lea apogeul picturii Renaşterii
este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael, Sanzio, Michelangelo Buonarroti şi în cele ale
veneţienilor Georgione, Tiziano, Veronese.
În perioada Renaşterii târzii, existau trei mari artişti, consideraţi a fi de geniu.
Contemporanilor, artişti ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Rafael, le păreau „superartişti”. Tot
Colegiul Național “Mihai Eminescu” Oradea
în această perioadă a apărut şi convingerea că artistul este o persoană deosebită, mai degrabă, decât un
simplu meseriaş, care-şi îndeplineşte un contract.
Rafael (1483 – 1520) a fost cel mai pur dintre clasici,
creând adevărate capodopere ale serenităţii şi armoniei chiar
atunci când reprezenta acţiuni pline de vigoare. Picturile sale
care o ilustrează pe Madona (Madona de la Viena, Madona cu
mielul) umană şi graţioasă, au pus temelia unui nou stil în
pictură, care a durat secole întregi. Printre cele mai remarcabile
lucrări ale sale se numără frescele pictate pentru Stanza,
apartamentele Papei de la Vatican.
Madona marelui-duce este cu adevărat „clasică”, în sensul
că a fost pentru multe generaţii un simbol al perfecţiunii, la fel
ca operele lui Fidias sau Praxitele.
Reliefarea feţei Fecioarei şi umbrele delicate care o
învăluie, volumul corpului acoperit de o mantie suplă, gestul
tandru şi ferm al braţelor care îl susţin pe pruncul Isus, totul
contribuie la o impresie de echilibru perfect. Avem sentimentul
că cea mai mică schimbare ar distruge această armonie, şi totuşi
compoziţia nu are nimic forţat, nici artificial. Pare că nu ar
putea fi diferită şi că există astfel dintotdeauna.

Leonardo di ser Piero da Vinci, cunoscut sub numele


de Leonardo da Vinci, a fost cel mai de seamă reprezentant
al Renașterii italiene din perioada de apogeu a acesteia. Spirit
universalist: pictor, sculptor, arhitect, muzician,
inginer, inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist și scriitor,
Leonardo da Vinci este considerat adesea cel mai de seamă geniu din
întreaga istorie a omenirii.
Leonardo Da Vinci s-a născut în anul 1452 pe 15 aprilie, în
orășelul Vinci, nu departe de Florența, ca fiu nelegitim al notarului
Piero Da Vinci și al țărancei Caterina. Copilăria și-a petrecut-o în
casa bunicului, unde era singurul copil. Tatăl său fiind preocupat cu
slujba nu s-a ingrijit prea mult de felul în care creștea copilul;
educația sa a fost diferita de aceea a tinerilor florentini, care învățau
greaca sau latina. Iubea păsările, caii, prețuindu-le înfățișarea zveltă,
încordarea și inteligența care facea să înțeleagă dintr-un gest porunca
omului.
Dovedind talente deosebite la desen, tatăl i-a cautat un maestru pentru a-i perfecționa aceste
însușiri. La 14 ani ajunge la Florența, unde ideile umaniste și arta realista cunoaște o mare inflorire, și
își începe ucenicia în atelierul lui Andrea del Verrocchio, unde îi are ca tovarăși pe Botticelli,
Perugino și Lorenzo di Credi.
În atelierul renumitului artist, Leonardo primeşte o instruire bogată, învăţând
pictura, sculptura, dar şi artele mecanice. Lucrează totodată şi în atelierul vecin, al artistului Antonio
Pollaiuolo. În 1472 e primit în breasla pictorilor din Florenţa, însă preferă să rămână în atelierul
maestrului său pentru încă cinci ani, după care lucrează ca artist independent în Florenţa până în 1481.
Din această perioadă ne-au rămas nenumărate schiţe în creion şi peniţă, printre care şi multe desene
Colegiul Național “Mihai Eminescu” Oradea
tehnice, spre exemplu pompe, arme de război sau dispozitive mecanice, care fac dovada cunoştinţelor
şi preocupărilor sale pentru chestiuni tehnice chiar din zorii carierei.
În 1482, Leonardo pleacă la Milano pentru a intra în slujba ducelui, fapt surprinzător dacă ne
gândim că artistul de treizeci de ani tocmai primise o comandă pentru primele lucrări de anvergură în
Florenţa natală: Adoraţia magilor, panou neterminat pentru mănăstirea San Donato a Scopeto şi o
pictură neîncepută pentru altarul capelei Sf. Bernard din Palazzo della Signoria. Leonardo a petrecut
17 ani în Milano, până la prăbuşirea guvernării lui Lodovico, în 1499. În administraţia regală figura
drept pictor et ingeniarius ducalis (pictor şi inginer al ducelui). În cei 17 ani de şedere la Milano,
Leonardo duce la bun sfârşit şase compoziţii. Între 1483 şi 1486 a lucrat la Fecioara între stânci,
proiect ce a dus la un deceniu de neînţelegeri între Frăţia Imaculatei Concepţii, care a comandat
pictura, şi artist. Din raţiuni necunoscute, acest litigiu l-a determinat pe Leonardo să execute o replică
a lucrării, în jurul lui 1508. În prima perioadă milaneză termină una dintre cele mai faimoase opere ale
sale, impunătoarea pictură pe perete Cina cea de Taină (1495–1498) în refectoriul mănăstirii Santa
Maria delle Grazie. Notabilă este şi pictura decorativă pe tavan (1498) realizată pentru Sala delle Asse
a castelului Sforzesco din Milano.
În decembrie 1499 sau cel târziu în ianuarie 1500, după intrarea victorioasă a francezilor în
Milano, Leonardo părăseşte oraşul însoţit de matematicianul Lucas Pacioli. După o scurtă şedere la
Mantova, în februarie, se îndreaptă spre Veneţia, unde senioria îi cere sprijinul pentru a preîntâmpina
o eventuală invazie otomană în Friuli. Leonardo îi sfătuieşte să pregătească inundarea regiunii
ameninţate. Din Veneţia se întoarce în Florenţa, unde, după o absenţă îndelungată, e primit cu
entuziasm şi cinstit drept cetăţean de onoare al oraşului. În acelaşi an e numit expert arhitect într-o
comisie desemnată să cerceteze stricăciunile suferite de fundaţia şi structura bisericii San Francesco al
Monte. E găzduit de ordinul Servit în mănăstirea Santissima Annunziata, unde pare mai degrabă
preocupat de studiul matematicii decât de pictură sau cel puţin aşa reiese din relatarea fratelui Pietro
Nuvolaria făcută Isabellei D’Este, care se străduia în zadar să obţină o compoziţie aparţinând
artistului.
Părăsește Florenţa în vara lui 1502 pentru a intra în serviciile lui Cezare Borgia ca „arhitect
militar superior şi inginer şef“. Timp de zece luni, Leonardo străbate şi cercetează teritoriile
condotierilor. În acest interval schiţează planurile oraşelor şi hărţi topografice, realizând primii paşi în
ceea ce va deveni cartografia modernă. În primăvara lui 1503, Leonardo se întoarce la Florenţa pentru
a face expertiza unui proiect ce avea ca scop devierea râului Arno în spatele Pisei, astfel încât oraşul
aflat sub asediul florentinilor să piardă accesul la mare. Planul nu are sorţi de izbândă, însă cercetările
artistului îl conduc către un nou plan, propus pentru prima oară în sec. XIII, constând în săparea unui
canal mare ce avea să ocolească zona nenavigabilă a râului pentru a lega Florenţa de mare. Tot în
1503 primeşte comanda pentru o frescă în sala de consiliu de la Palazzo Vecchio din Florenţa, o scenă
istorică de proporţii monumentale (7 pe 17 m), adică de două ori dimensiunile Cinei. Timp de trei ani
a lucrat la Bătălia de la Anghiari, dar pictura a rămas neterminată, asemeni Bătăliei de la Cascina a
lui Michelangelo, ce se dorea a fi perechea sa. În aceşti ani pictează şi Mona Lisa (cca 1503–1506).
În mai 1506, Carol d’Amboise, guvernatorul francez al Milanului, cere senioriei din Florenţa
permisiunea ca Leonardo să revină în oraşul din Umbria. În această perioadă petrecută la Milano
pictează foarte puţin. În aceşti ani, preocupările ştiinţifice ale artistului iau amploare. Studiile sale
anatomice capătă noi dimensiuni graţie colaborării cu Marcantonio della Torre, un renumit anatomist
din Pavia. Leonardo iniţiază planurile pentru o lucrare cu caracter general ce urma să cuprindă nu doar
reproduceri exacte şi detaliate ale corpului şi organelor umane, ci şi anatomie comparată şi studii
complete de fiziologie. Avea de gând să termine manuscrisul de anatomie până în iarna lui 1510 –
1511.
Colegiul Național “Mihai Eminescu” Oradea
Tulburările politice din 1513 – francezii sunt izgoniţi pentru o vreme din Milano – îl determină
pe Leonardo, ajuns la 60 de ani, să părăsească oraşul. La sfârşitul anului pleacă la Roma, însoţit de
ucenicii săi Melzi şi Salai.
Leonardo, în vârstă de 65 de ani, acceptă să intre în serviciul tânărului rege francez Francisc I.
La finele lui 1516 părăseşte pentru totdeauna Italia împreună cu Melzi, discipolul său credincios.
Ultimii trei ani din viaţă şi-i petrece în micul castel Cloux, lângă palatul regal de vară de la Amboise,
pe valea Loarei. Purta cu mândrie titlul de Premier peintre, architecte et méchanicien du Roi („Prim
pictor, arhitect şi inginer al Regelui“). Leonardo pictează foarte puţin în Franţa, preferând să-şi
rânduiască şi să-şi redacteze studiile ştiinţifice, tratatele de pictură, precum şi câteva pagini din tratatul
de anatomie.
Moare la Cloux şi este înhumat în biserica-palat Sfântul Florentin. La moartea sa , Francesco
Melzi, prietenul său, spunea: "Pierderea unui astfel de om este deplânsă de toți, deoarece nu stă în
puterea naturii să creeze un altul asemenea". Melzi moşteneşte întreaga avere artistică şi ştiinţifică a
lui Leonardo.
Tancul Această maşină
de război proiectată de Da Vinci este una dintre
cele mai interesante, şi, cel puţin pe hârtie, ar fi
putut juca un rol important pe câmpul de luptă.
Maşina era circulară, dându-i posibilitatea să
aibă o rază de acţiune de 360 de grade. De
asemenea, suprafaţa era înclinată, cu un
„blindaj” de oţel, iar proiectilele aveau marea
şansă să ricoşeze sau să nu penetreze suprafaţa
tancului. Problema majoră era deplasarea, fiind
o maşină grea, iar faptul că animale de tracţiune precum caii nu reacţionează bine în spaţii strânse, l-a
condus pe Da Vinci să apeleze la forţa umană pentru deplasarea vehiculului. Era nevoie de opt oameni
pentru mişcarea acestei maşinării. Totuşi, viteza ar fi fost foarte mică, într-o eră în care viteza oferită
de cavalerie era esenţială în orice armată. A fost nevoie de locomoţie mecanizată pentru ca acest
principiu să funcţioneze. Este interesant că această idee şi-a găsit utilitatea 5 secole mai târziu, când în
1915 britanicii au inventat primul tanc autentic din istorie, Mark I.
Oradea, mai demult Oradea Mare, este municipiul de reședință al județului
Bihor, Crișana, România. Se află în vestul României, pe râul Crișul Repede, în imediata apropiere a
frontierei cu Ungaria. Oradea este menționată pentru prima dată cu numele
latinesc Varadinum la 1113, într-o diplomă a abației benedictine din Zobor. De-a lungul Evului
Mediu, cetatea a devenit loc de conviețuire pentru un mozaic etnic care a contribuit la stabilirea
componenței etnice de astăzi al Oradiei: români, maghiari, austrieci, slovaci, evrei, ruteni și turci.
Construirea cetății este atribuită regelui Ladislau I (1077-1095), în onoarea căruia la 27
iunie 1191, Papa Celestin al III-lea emite un act prin care are loc sanctificarea regelui. În timpul
regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342) și a fiului său Ludovic I al Ungariei (1342-1382) care au
adus din patria lor italiană gustul pentru rafinament al acestei culturi, Oradea cunoaște ca oraș și sediu
episcopal catolic o perioadă de înflorire. Episcopul italian Andrea a fost considerat ca o perfectă
încarnare a spiritului renascentist, zidind capele, ridicând altare, împodobindu-le cu cele mai luxoase
decorații. Cea mai impresionantă personalitate a Renașterii din Europa Centrală a acestei vremi a fost
episcopul maghiar de origine croată Ioan Viteaz de Sredna (în maghiară Vitéz János). Oradea devine
cunoscută în anii lui Ioan Viteaz ca un centru de mare importanță al culturii renascentiste.
Primul în ordine cronologică şi cel mai important centru umanist din Transilvania a fost cel din
Oradea; unde, începând chiar din secolul al XIV-lea, scaunul episcopal catolic era ocupat de un
Colegiul Național “Mihai Eminescu” Oradea
episcop italian de origine. Numai în prima jumătate a secolului al XV-lea s-au succedat aici nu mai
puţin de cinci episcopi italieni, care au menţinut tot timpul contactele cu mediile intelectuale din patria
lor de origine, au adus la curtea lor artişti şi erudiţi umanişti italieni, implantând şi continuând aici
tradiţiile italiene ale umanismului - ca, de exemplu, episcopii Andrea Scolari şi succesorul
său Giovanni de Dominici. În acest timp, mulţi canonici din Oradea - cel puţin 18 - studiază la
universităţile din Padova, Bologna, Ferrara, Roma, Perugia şi Napoli. – Tot în secolul al XV-lea şi
urmând exemplul predecesorilor săi, episcopul Ioan Vitéz creează la curtea sa un strălucit centru
umanist, în care se puteau întâlni numeroşi poeţi, literaţi, istorici, oameni de ştiinţă transilvăneni,
francezi, italieni sau polonezi; înfiinţează o bogată şi reputată bibliotecă, precum şi un observator
astronomic unde activau renumiţii astronomi Johann Müller (Regiomontanus) şi Georg Peurbach,
autorul „tabelelor orădene” (tabulae voradiensis), în care stabileşte meridianul zero la Oradea.
Cel mai mare umanist transilvănean a fost Nicolaus
Olahus (1493-1568).
Român de origine (într-o scrisoare adresată lui Erasm,
Olahus îşi aminteşte de „tatăl meu care s-a născut din sângele lui
Vlad Dracula, voievodul Ţării Româneşti”) - se trăgea din familia
domnitoare în Ţara Românească - era înrudit şi cu Huniadeştii
(bunica lui era fiica lui Ioan Huniade şi sora lui Matei Corvinul).
După studiile făcute la şcoala capitulară din Oradea - cu limba de
predare latina şi programa de învăţământ copiată după cele din
Occident, şi cu profesori provenind din universităţile din Padova,
Leipzig şi Viena - ajunge paj la curtea regelui Ladislav, apoi
secretar episcopal şi canonic de Pecs (ulterior, de Strigoniu).
Secretar regal, o urmează pe regină la Viena, Lirrz, Innsbruck şi în
Ţările de Jos, mai mulţi ani. Bun cunoscător al limbii latine (şi,
fireşte, maghiare), avea cunoştinţe şi de germană, franceză, română
şi turcă. În timpul şederii în Ţările de Jos întreţine o intensă
corespondenţă cu Erasm (29 de scrisori ne sunt cunoscute, dintre care 13 sunt scrisorile trimise de
Erasm), care îi adresează cuvinte deosebit de cordiale („Nu pot să-ţi cer nimic altceva decât să
continui a fi Olahus, căci în acest nume sunt cuprinse toate binefacerile prieteniei”; ,, admir cu bucurie
acest nume al tău, umanissime Olahus; numele tău îl voi înscrie printre cei mai de seamă prieteni ai
mei”; „Chipul lui Olahus s-a întipărit atât de adânc în sufletul meu, încât nu mai poate fi scos sau şters
de acolo”; „In scrisoarea ta am sărutat acest suflet al tău cum nu se poate mai sincer”) şi în memoria
căruia va compune cinci epitafuri şi versuri latine si greceşti. După reîntoarcerea în Transilvania,
Olahus organizează învăţământul de toate gradele, îndeosebi învăţământul superior, pentru care se
alcătuiesc manuale după indicaţiile lui. Totodată înfiinţează o tipografie în Tyrnavia; iar ca episcop de
Strigoniu, îl încoronează pe Maximilian II ca rege al Ungariei.
Opera poetică a lui Olahus (în care - după prof. Bezdechi -predomină trei teme: iubirea de
frate, dragostea de ţară şi devotamentul faţă de prieteni) însumează câteva zeci de Carmina, în genuri
diferite, care poartă amprenta influenţei lui Ovidiu; versuri apreciate de contemporani ca elegantissima
carmina, scrise de un poeta ornatissimus. - Pe lângă aceste versuri şi numeroase epistole trimise (s-au
păstrat 631), Olahus este şi autorul a două lucrări istorice: Attila - o descriere a celor trei expediţii ale
conducătorului hun; şi Hungaria - o amplă monografie istorică, geografică, economică şi etnografică.
În aceasta din urmă, aproape jumătate din numărul capitolelor (8 din 19) se ocupă de toate teritoriile
locuite de români, - totodată afirmându-şi şi orginea valahă („Ţara de peste Carpaţi (Ţara Românească
- n. n.) a străbunilor, dintr-o vestită/ viţă viaţa-mi dădu; fost-am doar oaspe aici” (în Transilvania - n.
n.) - în original: Maiorum genuit me Transalpinia tellus, Stemate praeclaro, ast hic velut hospes eram.
Colegiul Național “Mihai Eminescu” Oradea
https://www1.agerpres.ro/flux-documentare/2015/05/22/documentar-dante-alighieri-filosoful-
reprezentativ-al-evului-mediu-750-de-ani-de-la-nastere--08-52-07
https://ro.wikipedia.org/wiki/Erasmus_din_Rotterdam
https://ro.wikipedia.org/wiki/Thomas_Morus
https://ro.wikipedia.org/wiki/William_Shakespeare;
https://ro.wikipedia.org/wiki/Miguel_de_Cervantes;
http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/UMANISMUL-IN-ISTORIOGRAFIE-CAR48.php;
http://www.rador.ro/2015/08/07/documentar-cupola-domului-din-florenta-un-magnific-proiect-al-
renasterii/;
http://sculptura.artspace.ro/donatello-17.html/donatello-david;
Ernst Hans Gombrich, Istoria Artei, Pro Editura si Tipografie, 2002, pag. 471-472;
https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonardo_da_Vinci
http://www.scientia.ro/biografii/101-biografii-psihologie/809-leonardo-da-vinci-biografie-viata-si-
opera-1.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Oradea
http://www.dacoromania-alba.ro/nr38/umanismul_renasteri.htm
https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolaus_Olahus#Biografie