CURENTE CULTURALE ÎN SECOLELE XVII-XVIII

Umanismul

I. Delimitări terminologice și contextuale

Definiție. Context istoric

Umanismul reprezintă un current cultural apărut în timpul Renașterii ( sec. al XIV- lea – al Xvi-lea), mai
întâi în Italia, extinzându-se mai apoi la nivelul întregii Europe, care promova o cultură laică și milita
pentru dezvoltarea armonioasă a personalității umane, bazându-se pe redescoperirea valorilor
Antichității Greco-latine. Umanismul are în centrul preocupărilor sale omul și problematica sa,
considerând că ființa umană este perfectibilă. Idealul uman al renașterii este omul universal (uomo
universal), armonios fizic și intellectual, pasionat de toate formele de cunoaștere, individ cu o vastă
cultură, stăpân pe limbile clasice, cunoscător al muzicii, al filosofiei și al științelor. Leonardo da Vinci ,
pictor, sculptor și om de știință deopotrivă, reprezintă prin excelență prototipul omului universal.

În sens strict, umanismul reprezintă studiul specializat al limbilor clasice, greaca și latina, precum și al
literaturii și filosofiei acestor civilizații, prin reînvierea culturii antice și respingerea canoanelor închistate
ale Evului Mediu.

Câteva evenimente esențiale determină Renașterea și umanismul ( în sec. al XV-lea):inventarea tiparului

de către Johannes Gutenberg, în 1488, favorizează accesul la cultură a unui public mai larg; după
căderea Constantinopolului, capitala Bizanțului, în 1453, cărturarii bizantini se refugiază în Italia, salvând
scrierile antice și contribuind la răspândirea lor în Europa; descoperirea Americii de către Cristofor
Columb, în 1492, confirmă teoria heliocentrică (Situarea Soarelui în centrul universului) și o infirmă pe
cea geogentrică susținută de biserică, declanșând perioada marilor descoperiri geografice.

Trăsături

 Spre deosebire de Evul Mediu, care vedea în om o creație a divinității supusă în exclusivitate
voinței acesteia, umanismul pune accent pe faptul că omul este o ființă rațională, liberă,
înzestrată cu demnitate și liber arbitru, capabilă să decidă între ce e bine și ce e rău, dar în
același timp având un caracter perfectibil;
 Orientarea învățământului către disciplinele umaniste: studierea limbilor vechi (latină, greacă,
ebraică), a retoricii, a poeticii, a istoriei, a filosofiei, a morale, dar și a educației fizice sau igienei,
punându-se accent astfel nu numai pe perfecționarea intelectuală, ci și pe sănătatea fizică;
 Creațiile Antichității Greco-latine devin surse de inspirație atât pentru scriitori, cât și pentru
artiștii plastici;
 Se generalizează conceptual de mecenat , prin care este desemnată protecția acordată artiștilor
și savanților de către regi sau de către mari seniori;
 Contestarea dogmatismului și a abuzurilor bisericești (anticlericalismul), generate de lectura în
original a textelor sfinte de către savanții vremii; această opoziție se concretizează în Germania
în Reforma din 1517 a lui Martin Luther, care se află la baza protestantismului.
 Reprezentanți ai umanismului european:
 În Italia: Dante Alighieri, Giovanni Boccaccio, Francesco Petrarca etc
 În Franța: Francois Rabelais, Michel de Montaigne,
 În Spania : Miguel de Cervantes Saavedra
 În Țările de Jos: Erasmus din Rptterdam

Umanismul românesc

Context istoric

Umanismul românesc s-a manifestat mai târziu decât cel European, mai précis în sec. al XVI-lea - al
XVIII-lea, sec. al XVII-lea fiind considerat perioada de maxima efervescență a acestui current cultural în
țările române. Curentul umanist a pătruns la noi prin scrierile în limba greacă, slavonă și latină care
circulau în manuscris sau tipărite în provinciile românești, dar și prin studiile ce au înlesnit accesul la
cultură al unor fii de boieri, în țările din apusul Europei, în școlile din Liov, Padova. În sec. al XVII-lea apar
primii cărturari cunoscători aib culturii clasice și ai limbilor greacă și latină.

Trăsături:

 Exponenții umanismului românesc sunt domnitori sau boieri care dețin dregătorii însemnate;
 Tenfința unor domnitori de a edifica o cultură românească se concretizează în : dezvoltarea
tipografiilor (începând cu activitatea diaconului Coresi, la Târgoviște și Brașov) și circulația
tipăriturilor în limba română, dezvoltarea istoriografiei, a picturii, a școlilor domnești de
învățământ superior și scrierea gramaticilor și lexicoanelor, întemeierea bibliotecilor la mănăstiri
și la curțile domnești, apariția unui stil renascentist în arhitectură, stilul brâncovenesc ;
 Cărturarii umaniști aparțin în mare parte unor familii boierești, ceea ce le facilitează accesul la o
formare intelectuală de nivel European, în afara granițelor țării, în Polonia, Italia sau la
Constantinopol;
 Cărturarii umaniști folosesc ca limbă de cultură latina (în Transilvania) și slavona (în Țara
Românească și Moldova, dar și în Transilvania), care erau și limbile cancelariilor domnești și de
amvon;
 Manifestă interes pentru cultura antică și cea occidentală ;
 Preocuparea cărturarilor umaniști pentru istoria neamului (scriu cronici) și originea latină a
poporului și a limbii române; pun bazele istoriografiei românești;
 Argumentează în scrierile lor originea comună a tuturor românilor, romanitatea poporului și
latinitatea limbii române, continuitatea elementului roman în Dacia, pe care le pun în circuitul
umanismului European;
 Susțin rolul educative al cunoașterii istoriei;
 Cercetarea critică a izvoarelor istorice;
 În scrierile lor, redau lupta comună, antiotomană a țărilor române;
 Umaniștii se implică în probleme religioase, fac cunoscută ortodoxia în spațiul occidental.

Reprezentanți ai umanismului românesc:

  Începutul pătrunderii umanismului (în sec. al XVI-lea):Nicolaus Olahus, Iacob Heraclid-Despotul,
Petru Cercel;
 Istoriografia în limba română: Grigore Ureche, Miron Costin, Ioan Neculce, stolnicul Constantin
Catacuzino;
 Mari erudiți cu biblioteci celebre:Udriște Năsturel, stolnicul Constantin Cantacuzino;
 Poligloți și erudiți:Udriște Năsturel, Dosoftei, Miron Costin, Nicolae Milescu, stolnicul Constantin
Cantacuzino ;
 Personalitatea renascntistă de nivel European: Dimitrie Cantemir.

Dimitrie Cantemir – personalitate renascentistă a culturii române

Dimitrie Cantemir (1673 – 1723) – fiul domnitorului Constantin Cantemir, el însuși domnitor al Moldovei
în două rânduri( în 1693 și în 1710-1711) este prima noastră personalitate culturală de nivel european și,
în același timp, cel mai de seamă reprezentant al umanismului românesc. La vârsta de 15 ani este trimis
pentru 3 ani la Constantinopol. Șederea în capitala otomană îi prilejuiește o formație intelectuală de
excepție, o cultură enciclopedică, fiind preocupat ca un adevărat umanist și om al Renașterii de variate
domenii de cercetare: literatură, lingvistică, filosofie, religie, logică, geografie, etnografie etc..
Cunoașterea limbilor antice (greaca și latina) și a limbilor străine( araba, persana, turca, italiana,
germana, franceza, rusa) îi permite accesul la cultura antică greco-latină , dar și la cultura bizantină,
islamică și apuseană.

Principe luminat, nu reușește să-și impună ideile umaniste în plan politic( pe plan intern: impunerea
domniei ereditare, pe plan extern: eliberarea țării de turci și alianța cu Rusia). Domnia lui se încheie cu
bătălia de la Stănilești(1711), unde se aliase împotriva turcilor cu Petru cel Mare. Această înfrângere
înseamnă începutul domniilor fanariote în Țările Române și sfârșitul carierei politice a lui Dimitrie
Cantemir, care își va petrece ultimii 12 ani din viață în exil în Rusia, dedicându-se în exclusivitate operei
sale, ce acoperă domenii diverse.

Recunoașterea meritelor sale științifice vine în 1714 când este ales membru de onoare al Academiei din
Berlin. În 1716 la cererea aceleiași Academii, cărturarul scrie în limba latină Descriptio Moldaviae,
lucrare tradusă și publicată în limba română abia în 1825. Opera este o amplă monografie structurată în
3 părți distincte: prima – geografică, a doua – politică, a treia dedicată religiei creștine și obiceiurilor
moldovenești.

Lucrări istorice: Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman, 1716; Hronicul vechimii a romano-
moldo- vlahilor, 1717

Lucrări de logică și filosofie: Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu
trupul, 1698

Lucrări literare: în 1705 apare în limba română opera Istoria ieroglifică, considerată primul roman din
istoria literaturii române. În crearea acestui roman alegoric și pamflet politic, Cantemir utilizează
procedeul specific fabulei, alegoria, și folosește personaje animaliere cu scopul de a prezenta un vast
tablou al societății feudale din Moldova și Muntenia anilor 1703- 1705.