Adevăruri analitice

Immanuel Kant (1724-1804) a fost un filozof german, unul dintre cei mai mari gânditori
din perioada iluminismului în Germania, care a exercitat o enormă influenţă asupra dezvoltării
filozofiei în timpurile moderne. Opera să viza teoria cunoaşterii, etica şi estetica.
Kant a fost unul dintre cei mai mari filozofi ai tuturor timpurilor. A întruchipat toate
tendinţele care începuseră să se manifeste odată cu raţionalismul - care punea accent pe raţiune
(reprezentanţi: René Descartes, B. Spinoza, Nicolas Malebranche, G. W. Leibniz) şi empirismul
- care punea accent pe experienţă (reprezentanţi: Francis Bacon, Thomas Hobbes, John Locke şi
David Hume). Însă, el consideră că aceste tendinţe aflate în discordanță nu reuşesc să rezolve
problema cunoaşterii omeneşti. Supremaţia uneia dintre sursele cunoaşterii – raţiunea sau
senzaţia – nu asigura pe deplin adevărul unei opinii. Astfel că, în lucrarea să “Critica raţiunii
pure”, care cuprinde întreg spectrul filozofiei sale, cercetează bazele procesului de cunoaştere.
Kant încearcă să integreze într-o concepţie unitară cele două poziţii contrare ale teoriei
cunoaşterii din vremea sa.
Cunoştinţele sunt judecăţi de tipul S (subiect) – P (predicat). Kant îşi îndreaptă cercetările
pe activitatea raţiunii, printr-o abordare logică. Acesta foloseşte trei criterii pentru a distinge între
tipurile de judecăţi: relaţia dintre subiect şi predicat, modul cum este gândită legătură subectului
cu predicatul şi contribuţia adusă la creşterea cunoaşterii. Astfel, Kant identifica: judecăţile
analitice (există un raport de apartenenţă/incluziune a predicatului la subiect, iar conexiunea lor
este gândită prin identitate) şi judecăţile sintetice (raportul dintre predicat şi subiect este de
excludere, legătura fiind gândită fără identitate).
Judecăţile (adevărurile) analitice se mai numesc şi explicative, nu derivă din experienţă,
pentru că nu adaugă prin predicat nimic la conceptul subiectului, ci numai îl descompun prin
analiză în conceptele lui parţiale, care erau deja gândite în el (deşi confuz). Exemplul propus de
Immanuel Kant este: “toate corpurile sunt întinse”, unde S=corp şi P=întins. În intensiunea
noţiunii de corp, gândim proprietatea de a fi întins, astfel că predicatul nu face altceva decât să
scoată în evidenţă un element din conţinutul termenului subiect, neadaugand nimic la ceea ce
cunoaştem deja.
Aceste judecăţi sunt necesare şi universale (valabile oricând, pretutindeni şi întotdeauna).
Proprietatea de a fi necesare şi universale este numită de Kant cu termenul de a priori. Judecăţile
analitice sunt judecăţi a priori pentru faptul că ele sunt valabile în mod general, indiferent de
modul în care va evolua experienţa. Adevărul lor poate fi stabilit numai prin inspecţie logică, ele
impunându-se minţii noastre pentru că noi nu putem gândi contrariul lor.