C Ă RȚ I Ș I AT I T U D I N I
Constantin ȘCHIOPU
Eternizarea verii
în care mama a avut ochii verzi
C. Ș. – conf. univ. dr. hab.,
Facultatea Jurnalism şi
Știinţe ale Comunicării,
Departamentul Teoria și
Practica Jurnalismului,
USM, profesor-cumulard de
limba şi literatura română
la Liceul de Creativitate şi
Inventică „Prometeu-Prim”
din Chişinău. Lucrări recente:
Comunicarea: greșeli și soluții
(coautor Marcela Vâlcu-
Șchiopu), 2013; Metodica
predării literaturii române,
Editura Carminis, Piteşti,
2009; Arghezi, Barbu, Blaga.
Poezii comentate. Pentru
elevi, studenţi, profesori,
Editura ARC, Chişinău, 2010;
Manuale de limba şi literatura
română pentru clasa a X-a
(coautor Marcela Vâlcu-
Şchiopu), a XI-a (coautor
Marcela Vâlcu-Şchiopu), a
XII-a, liceu (coautor
M. Cimpoi).
289
Trebuie să recunosc chiar din capul locului
că romanul Vara în care mama a avut ochii
verzi de Tatiana Țâbuleac (Chișinău, Editura
„Cartier”, 2017) impresionează / poate im-
presiona din mai multe puncte de vedere: al
modului în care autoarea reușește să constru-
iască o poveste, evitând capcanele sau stereo-
tipurile de însăilare a ei, al problematicii des-
tul de actuale, al stilului surprinzător de inte-
resant în cele mai dese cazuri. Cu certitudine,
cartea poate fi considerată o realizare ce atestă
virtuțile și posibilitățile narative ale autoarei.
Este o scriere originală ca structură (se con-
stituie din 77 de capitole, unele dintre acestea
negând forma clasică de capitol) și ca tehnici
narative, autoarea pledând pentru o optică
dublă: relatarea (la persoana I) este realizată
de către doi naratori: personajul-protagonist
Aleksy, în ipostaza unui adolescent, martor al
întâmplărilor, care acceptă să petreacă vara,
alături de mamă-sa, bolnavă de cancer, într-un
sat din Franța, și în cea a unui matur infirm,
bogat, celebru, care se obligă să scrie nu din-
tr-o dorință proprie, ci îndemnat de psihia-
tru, „despre ultimele zile ale mamei și despre
săptămânile de autodistrugere care au urmat”.
Retrăind cronologic vara petrecută alături de
mamă, naratorul-matur, în speță, interogativ
290 ROMÂNĂ
și reflexiv, spre deosebire de naratorul-adolescent, care este mai mult
confesiv-apreciativ, are certitudinea că amintirile sunt locul de întâl-
nire cu sine și cu alții, că ele îi oferă posibilitatea de a găsi răspunsuri
sau cel puțin de a pune întrebări. Astfel, prin procedeul retrospecției
(în treacăt, menționăm și antiteza compozițională) sunt aduse în pre-
zentul naratorului-matur fapte, întâmplări, care l-au marcat și care îi
alimentează existența („Trăiam din trecut așa cum săracii trăiesc din
posmagi”). Prin urmare, relatarea la persoana întâia, confesiunea, auto-
analizele, retrospecția, memoria afectivă, pe de o parte, sporesc iluzia
autenticității celor relatate, pe de alta, imprimă romanului statutul de
proză modernă.
Întreaga acțiune a romanului este încadrată și se desfășoară între
două afirmații simetrice: Prima, dureros de tristă și furioasă („În acea
dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci
și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă
mamă din câte au existat vreodată” – p. 5), anticipează în mod lapidar
întreaga diegeză, pregătindu-ne să cunoaștem o istorie relatată din per-
spectiva unei atitudini subiective a personajului-narator. Totodată, fra-
za ne avertizează că narațiunea urmărește să ilustreze o relație nu toc-
mai de invidiat dintre mamă și fiu. Cea de-a doua afirmație („Mama,
deși aproape dispăruse, era nespus de frumoasă. Această femeie, pe
care o urâsem toată adolescența fără motiv, a făcut pentru mine în câ-
teva săptămâni mai mai mult decât toți psihiatrii în restul vieții. Ea a
fost Pentagonul care m-a readus la viață și m-a ajutat să uit tot ce tre-
buia uitat” – p. 121, 147) accentuează o evidentă metamorfoză a pro-
tagonistului în relația respectivă, o transformare profundă ce urmează
mai multe etape consecutive: de la ură („Mă rugam ca ziua ceea să se
termine mai repede. Ca pământul să se surpe și ca mama să dispară un-
deva în adâncuri”) la furie („Eu aș fi dat-o la fiare vechi și aș fi început
cu părul”), iritare („Vocea mamei mă irita ...”), la toleranță („Aveam
grijă ce vorbeam cu ea, înjuram mai puțin, o ascultam mai mult”, „Am
descoperit că acum a fost pentru prima dată în viață când am ales-o
pe mama în favoarea altcuiva”), confuzie („Mi se părea straniu că nu
o mai voiam pe mama moartă”), până la apreciere pozitivă („Mama
nu-mi mai părea proastă ca înainte”), grijă („I-am dat morfină, ...i-am
tras turbanul pe urechi, ...am îmbrăcat-o... , am dus-o la veceu... , am
prins-o de gâtul meu...”), responsabilitate și afecțiune. În această ordi-
 C Ă RȚ I Ș I AT I T U D I N I 291
ne de idei, dăm dreptate lui Vancu Radu, care susține, în postfața cărții,
că începutul romanului este „un overflow de imagini furioase și hip-
notice /.../”, că „de la un punct încolo furia începe să se domolească,
înlocuită cu o visătorie paranoică coagulată în jurul figurii mamei...”.
Adeptă a ideii că adevărul trăirii este prioritar, că el se realizează atunci
când trăirea e zguduitoare, Tatiana Țâbuleac construiește un personaj
(Aleksy-copilul) care manifestă un alt tip de atitudine și care se expri-
mă cu o sinceritate, îndeobște, traumatizantă pentru morala convenţi-
onală, aceasta din urmă convenabilă pentru simţirea grijuliu ferită de
sângerări, fapt din care pot rezulta și unele reacții adverse ale cititorului
vizavi de roman, în general. Deci gândirea autoarei nu este dispusă la
trucaje și absolviri ce contravin intenției de a spune adevăruri durute,
în mare parte neacceptate, nedorite de a fi auzite. Meritul ei constă în
faptul că știe și reușește să sondeze abisurile, nu totdeauna delectabi-
le şi pure ale sufletului omenesc (în cazul romanului – al unui ado-
lescent agresiv, complexat, care se consideră „produsul grețos al unei
pielițe albe”). Viciile protagonistului (consumul de droguri, de alco-
ol), nebunia, agresivitatea, aprecierile dure la adresa mamei contribuie
la definirea naturii lui umane nu mai puţin ca frumuseţea, armonia şi
spiritul înălţării. Conflictul se dă pe terenul omenescului. Structurile
interioare ale lui Aleksy și ale mamei se desfac și se refac permanent.
Greșeala, vina, ura, frica, mila, iertarea, afecțiunea, incertitudinile etc.
răscolesc firea protagoniștilor. Dezvăluind tragismul sorții unei femei
care „nici să trăiască nu mai avea de ce și nici cum, pentru că obosise
de nedragoste”, al copilului, care, doar peste ani, a aflat că mamele pot
râde „lung și tandru la glumele prostești ale fiilor lor nemernici, dar
iubiți”, romanul transmite un mesaj cu multiple implicații. De fapt, în-
treaga narațiune afirmă, așa cum menționam mai sus, două destine ra-
tate și două încercări de a recupera ceea ce este imposibil sau enorm de
greu de recuperat. Vara în care mama a avut ochii verzi devine un timp
simbolic, unul al descoperirii identității celuilalt și, într-un final, al ier-
tării („M-am despărțit de mama fără ca ea să știe că eu am iertat-o”,
afirmă Aleksy). Scrisă în legea omenească, iertarea substituie / trebuie
să substituie ura („Ura mea față de mama, deși nu dispăruse cu totul, se
uscase și prinsese coajă, așa cum prind coajă toate rănile peste trei zile
la om și doar peste o zi la câine”, susține protagonistul într-un moment
al destăinuirii), dincolo de orice frustrare, neîmplinire sau complexe
292 ROMÂNĂ
psihice ori morale. Și nu numai. Iertarea, în cazul romanului, presupu-
ne nu detașare, izolare, ci găsirea acelor resurse sufletești care-l ajută pe
Aleksy (avea motive să n-o facă) să trăiască cele mai frumoase clipe din
viață alături de mamă, să manifeste afecțiune și grijă alimentate nu de
sentimentul milei față de un om care e sortit să moară în cel mai scurt
timp. Și tocmai acest mesaj al romanului ni se pare prioritar.
Menționăm că povestea relatată, prin însăși natura ei, este destul de
sensibilă și, într-o măsură oarecare, ordinară: o mamă bolnavă de can-
cer dorește să-și petreacă ultimele zile de viață alături de copilul ei pe
care, practic, l-a abandonat și căruia nu i-a oferit niciun pic de afecțiune
și care e urâtă de acesta. Departe de a fi o scriere lacrimogenă, roma-
nul Tatianei Țâbuleac depășește, așa cum afirmam mai sus, clișeul de
gândire și de viziune. Ne-am fi așteptat ca fiul fie să-și respingă mama,
fie să o accepte dintr-un sentiment de milă, pentru că aceasta urma să
moară în câteva luni. Nici una, nici alta. Metamorfoza adolescentului
se produce nu de-atâta că mama trebuie să moară, nu dintr-o mustrare
de conștiință sau dintr-un sentiment de milă pentru o femeie ajunsă
la hotarul vieții. Mila, chiar dacă Aleksy o trăiește într-un moment al
acțiunii, e cu totul de altă natură: „Îmi era milă de mama nu pentru că
era pe moarte și știa asta; nu pentru că se subțiase cu totul și cântărea
acum cât berea pe care o beam singur într-o săptămână; nu pentru că
își pierduse aproape tot părul și îi era mereu frig; nu pentru că fugise să
moară departe de casă lângă un fiu care până acum o lună ar fi ucis-o fe-
ricit cu propria-i mână. Îmi era milă de mama pentru că într-o astfel de
zi – când a ajuns să facă paste și să povestească despre anii ei cei buni,
despre tractorul bunicii și Ptasie mleczko, despre mine sănătos, despre
tata acasă, despre Mika vie – a fost nevoită să mintă”. De fapt, ceea ce
conduce la mutația personajului Aleksy este mișcarea lui interioară,
care este una de descoperire. Pe parcursul verii, când îi este dat să tră-
iască alături de mama, el realizează că ea nu era proastă, cum o crezuse:
„Știa pe de rost aproape toate insectele și plantele, chiar și unele denu-
miri în latină”, „vorbea franceza”, „descifra toate constelațiile de pe cer”,
„povestea despre comete și despre fricile oamenilor legate de acestea”.
Totuși momentul decisiv al acestei transformări este acela când fiul ob-
servă că mama „îl privea cu dragoste”, o privire pe care o așteptase și o
cerșise toată copilăria și pentru care s-ar fi „despărțit benevol de toate
economiile lui de băiat strângător”.
 C Ă RȚ I Ș I AT I T U D I N I 293
În fond, două teme sunt abordate de autoare în roman: relațiile umane
(mamă–fiu, soț–soție, tată–fiu etc., văzute, cel puțin în prima parte a
cărții, din perspectiva urâtului moral) și iubirea (povestea de dragoste,
mai mult însăilată, dar suficient de sugestivă, dintre Aleksy și Moira).
Ceea ce leagă cele două teme este ideea destinului, întruchipată de mo-
ira în prima linie de subiect și de Moira în cea de-a doua. De fapt, în
ambele cazuri, moira/Moira apare ca un simbol. Să ne amintim că la
Homer, Moira este întâlnită ca zeitate personificând răul, moartea, figu-
rând implacabilul destin. În roman toate personajele – mama, Aleksy-
copilul, Aleksy-maturul, Moira, Mika se află sub semnul fatidicului.
Mika moare la vârsta de șase ani, moartea ei având repercusiuni grave
asupra mamei și fratelui, Aleksy-copilul își trăiește viața într-un ospiciu,
ca la un joc de noroc („Eram niște resturi umane – niște polipi și chis-
turi și aceia operați –, însă aveam pretenții de rinichi și inimi”), Moira
moare într-un accident, iar Aleksy, pictorul celebru, ajunge într-un
scaun cu rotile, mama trăiește în singurătatea ei în ipostaza de feme-
ie neiubită de toată lumea și pe deasupra bolnavă de cancer. Cu toate
acestea, Vara... nu este un roman despre fatalitate. Chiar dacă, până la
un anumit moment, lasă loc liber desfăşurării tragicului, destinul per-
sonajelor nu este obsesiv. Concludent în acest sens este și faptul că
personajul Aleksy-maturul proiectează un alt destin, unul dorit: „Am
dinou picioare îmi cresc de peste tot din trup ca niște organe în erecție
tălpile sunt mari și roșii inflamate, iar unghiile din perle multicolore
turbanul mamei naște și apare moira mică în formă de măslină fără
sâmbure pe o scobitoare începe a tropăi pe mine ca să îmi intre în gură
îmi crește burta nasc o mamă fără cancer curată pe dinăuntru ca o vază
smălțuită mama mă naște dinou nu sunt nebun tata mă iubește bunica
începe să vadă...”. În această proiecție dorită „moira mică” (destinul)
naște, figurat vorbind, „o mamă fără cancer”, un copil sănătos și un tată
iubitor, o Mika ce are coroană de prințesă. Acestea sunt, în viziunea
protagonistului și, implicit, a autoarei cărții, condițiile ce l-ar face pe
om fericit.
Cât privește romanul de dragoste, menționăm că în centrul acțiunii e
plasat cuplul Aleksy-Moira. E vorba de o poveste din care lipsește idila.
Întreaga istorie a acestei relații (câteva întâlniri în sat, o cină în casa
lui Aleksy, un rămășag, căsătoria), se pare, este gândită de autoare cel
puțin din două perspective ideatice. Prima urmărește afirmarea unei
294 ROMÂNĂ
viziuni privind tipul de relație dintre un bărbat și o femeie, edificatoare
în acest sens fiind cuvintele mamei adresate lui Aleksy: „Să înveți și tu
să iubești o femeie, Aleksy, să nu fii ca taică-to – uscat și bălos, și rău –,
să fii un bărbat bun, auzi? Să iubești și să cumperi stele, nu gulere de
nurcă”. În această ordine de idei, nu întâmplător, în roman, pentru
Aleksy, Moira devine „Ursa mea Mică”, „lumină”, „lumina mea”. A doua
perspectivă trebuie căutată în deznodământul relației: Moira moare
într-un accident de mașină, iar Aleksy ajunge într-un scaun cu rotile.
Implacabilul destin? Afirmarea tragicului, a fatalității? Dacă da, atunci
de ce romanul finalizează cu un joc al negației: „În noaptea aceea nu
ne-am iubit. Dimineața nu a fost frumoasă. Moira nu a vrut să vadă ma-
cii. Șoferul nu a adormit. Accidentul nu s-a produs...”. Totodată suntem
tentați să întrezărim în acest deznodământ și o idee eliadescă, ce poate
fi desprinsă din romanul Nuntă în cer: corelarea destinului uman cu ar-
monia cosmică. În viața terestră, ca și în univers, lucrurile comunică, se
leagă între ele și se anticipează, fiind necesare acele conștiințe umane
treze, care să releve relațiile lor ascunse. Reflexivul și analistul Aleksy-
maturul, în finalul cărții, ajunge să afirme că vara în care mama a avut
ochii verzi „a fost din altă parte, poate din acea planetă nouă despre
care vorbea mama, sau poate de pe Wioșna”. Având revelația propriului
eu (amintim că într-un moment al acțiunii, Aleksy afirmă: „...nici eu
nu mai știam cine sunt, cine am fost și ce se întâmplă de fapt cu noi”),
a rostului comunicării cu sine, cu mama, cu Moira, Aleksy dorește să
eternizeze (sau chiar eternizează) clipele de fericire, de împlinire sufle-
tească. „Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată”,
va constata el în finalul romanului. Eternizând vara, implicit, el își eter-
nizează mama, cu toate bune și rele pe care acest fragment temporal
le-a avut („Îmi amintesc de mama în fiecare zi. Încerc să nu mint”),
o eternizează pe Moira. Simbolul acestei eternizări sunt ochii mamei,
care devin laitmotivul romanului, detaliu atestat și în titlu. Subliniem
că rugat să numească un lucru de care îi va fi dor cel mai tare după
moartea mamei, Aleksy îi numește ochii. Și nu întâmplător. Anume
ochii mamei îl provoacă chiar de la începutul acțiunii: „Un singur lucru
nu se lega în toată povestea aceasta (în urâțenia mamei – n. n.) – ochii.
Mama avea niște ochi verzi atât de frumoși, încât părea o greșeală să
îi irosești pe o față dospită ca a ei” (p. 10). Conform intenței / logi-
cii autoarei, imaginea de ansamblu a mamei se constituie, subiectiv, în
 C Ă RȚ I Ș I AT I T U D I N I 295

funcție de stările trăite și de atitudinea lui Aleksy, exprimată, în mare

parte, prin intermediul simbolului „ochii”. Cuprins de sentimentul urii,
el numește ochii mamei „o greșeală”, niște „resturi ale unei mame stră-
ine foarte frumoase”. Puțin domolit, pe parcursul desfășurării acțiunii,
personajul-narator va realiza că în sufletul mamei, dincolo de exterio-
rul ei enervant de urât, se ascunde durerea copleșitoare a femeii care a
trăit un destin amarnic („Ochii mamei plângeau înăuntru”) și o viață
ratată („Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte”). Într-un final, când
personajul-narator conștientizează că „în câteva săptămâni mama a fost
Pentagonul care l-a readus la viață și l-a ajutat să uite tot ce trebuie uitat”,
când el are certitudinea propriei renașteri, ochii mamei „devin scoici
crescute pe copaci”, „muguri în așteptare”. Toate metaforele respecti-
ve, într-o consonanță perfectă cu alte câteva simboluri-cheie atestate
în carte (macii, floarea-soarelui, moira, melcii), au o forță de sugestie
destul de mare. Și dacă tot veni vorba despre stilul scrierii, subliniem că
limbajul analizei și autoanalizei, al observației psihice, formele intero-
gării interioare, ale comentariilor și aprecierilor se constituie parcă de
la sine, asociațiile libere de gândire dând naștere unei exprimări spon-
tane, surprinzătoare, determinată de senzațiile naturale ale vieții și de
stările trăite de cel care vorbește (ex.: „Balele comesenilor întinse pe
șervețele cu fulgușori arătau ca niște ghirlande artizanale”, „... petalele
lor subțiri și mlădioase păreau niște coronițe de ceară pe capetele unor
mirese uitate”). Remarcăm în același timp duritatea expresiei, marcată
de invective, mai ales în prima parte a narațiunii (ex.: „Îmi venea să o
bag în mașina de spălat și să o pornesc la ciclul de opărit cearșafuri. Să
o închid în congelator și să o scot de acolo fărâmițată, să o iradiez” sau
„Mama – pastă de dinți. Mama – esofag. Mama – ascarid” etc.). Unele
expresii-aprecieri / constatări ating chiar sfera comicului: „... baba și-a
permis să-și pună dinți care costau cât o motocicletă”.
Așadar, Vara... este un roman care la toate nivelurile, inclusiv al stilului,
dă impresia de autenticitate, de sinceritate, de emoție directă, comuni-
cată firesc.